Darurile magilor

În vremea aceea, a ieșit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. Toți se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui. Iosif s-a suit și el din Galileea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem, pentru că era din casa și din seminția lui David, să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. (Luca 2:14)

*

Când Dumnezeu le-a prezentat planul întrupării Mântuitorului, Iosif și Maria au ascultat în toate detaliile, asumându-și toate riscurile implicate. Când Cezar August a dispus recensământul populației, ei au plecat din Nazaret spre Betleem să se înscrie. Distanța dintre cele două localități era mare și se parcurgea în câteva zile în vremea aceea, iar Maria era însărcinată (și aproape să nască) când a pornit în călătorie pe un măgăruș, alături de Iosif, ceea ce înseamnă că a durat mai mult călătoria lor, femeia având nevoie de popasuri mai dese pentru a se odihni.

Când au sosit la Betleem au găsit orășelul plin de mișcare și zgomot, gemând de numărul străinilor. Toate casele erau ocupate. Cineva i-a spus lui Iosif că grajdurile pentru caravane, tăiate în partea laterală a stâncii și situate dedesubtul hanului, erau golite de animalele lor și curățate pentru primirea de clienți. Lăsând măgarul în curte, Iosif a luat pe umeri sacii cu veștminte și cu provizii, și a coborât cu Maria treptele de piatră ce duceau la adăpostul lor. Acolo, în sărăcia cea mai desăvârșită, Mesia va veni în lume.

În timp ce păstorii stăteau de strajă în jurul turmelor lor (afară din Betleem), din cer au venit niște îngeri care au vestit nașterea Mântuitorului. Imediat ce au aflat această veste păstorii au plecat repede spre Betleem, fără a le mai pasă ce se întâmplă cu turmele.

Cei trei Magi de la Răsărit îl căutau pe regele profețit de Valaam (scris și Balaam), un profet din Vechiul Testament, care a prezis că sosirea lui Mesia va fi marcată de o stea: Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel și va lovi pe căpeteniile Moabului și pe toți fiii lui Set îi va zdrobi. (Numeri 24:17)

Magii – oameni înțelepți, buni cunoscători ai astrologiei și astronomiei - au ajuns la Betleem călăuziți de steaua care strălucea pe cer și pe care au interpretat-o ca fiind cea din profeția lui Valaam. S-au închinat înaintea Pruncului și i-au oferit daruri: aur, tămâie și smirnă.

Aurul simbolizează faptul că magii au recunoscut în Isus un rege al cărui regat nu poate fi distrus de puterile pământești. Într-o lucrare atribuită Sfântului Beda (secolul al VII-lea), se zice că darul aurului a fost oferit de magul Melchior, un om vârstnic, cu barbă.

Din cele mai vechi timpuri, aurul a fost considerat un metal foarte rar și a fost asociat cu regalitatea, dar și cu nemurirea – datorită rezistenței sale. În vremea aceea era un dar oferit zeilor sau regilor.

Într-o altă interpretare a simbolismului darurilor pentru Prunc, aurul este semnul milosteniei. Milostenia este cheia care deschide ușile raiului. Prin porunca milosteniei, Dumnezeu ia în grijă săracii și se îngrijește de ei. Cei ce jertfesc o parte din agoniseala și avutul lor pentru ajutorarea și îndestularea celor săraci și oropsiți arată că, de fapt, îl iubesc pe El, care s-a identificat cu cei aflați în nevoi și suferințe și și-a dat viața pentru oameni, iar la judecata viitoare îi va chema la El zicându-le: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut. (Matei 25:40).

Tămâia oferită Pruncului îl adevereau pe acesta ca Înalt Preot. Magul care a adus tămâia e descris de Sfântul Beda ca fiind un tânăr roșcat, fără barbă; era Gaspar.

Tămâia este o rășină extrasă din Boswellia, o specie de arbuști originari din Arabia de Sud și India, care nu se găsea în Israel dar era importată pentru a fi folosită în temple. Făcea parte din ofrandele de mâncare oferite în semn de recunoștință și laudă lui Dumnezeu; amestecată cu ulei, era utilizată pentru ungerea preoților. La vremea aceea era foarte valoroasă.

În altă interpretare, tămâia este simbolul jertfei și al slujirii lui Dumnezeu și aproapelui. Cei ce aduc lui Isus tămâie sunt cei ce valorifică darurile sufletești în scopul obștesc, spre bunăstarea spirituală și materială a comunității în care trăiesc și/sau își desfășoară activitatea.

Smirna, ca dar venit din partea magilor, prevestea patimile, moartea și învierea lui Isus. Magul care a dăruit smirna Pruncului era Baltazar, un om cu pielea întunecată și cu barbă deasă, scrie în "Excerpta et collectanea", lucrarea atribuită Sfântului Beda Venerabilul.

Se spune că în timpul răstignirii lui Isus i s-a oferit smirnă și vin pentru a-i alina suferința.

Smirna simbolizează durerea, moartea și viața de apoi.

În acea vreme smirna era mai prețioasă decât aurul. Era obținută din arbori originari din Arabia de Sud și din unele locuri din Africa, fiind folosită că analgezic și ca o componentă esențială în procesul de îmbălsămare.

Smirna are o aromă mai puternică decât tămâia, însă la gust este mai amară. În altă interpretare, reprezintă necazurile, amărăciunile, lacrimile și suferințele oamenilor; simbolizează poarta cea strâmtă a răbdării și a încercărilor prin care trebuie să treacă toți credincioșii creștini pentru a ajunge la limanul mântuirii, căci cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui (Matei 24:13). Toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Isus vor fi prigoniți (II Timotei 3:12), spune Sfântul Apostol Pavel.

❤️ Crăciun fericit! ❤️

❤️

Imagine de Jeff Jacobs de la Pixabay

Despre magia Crăciunului

Crăciunul nu este despre daruri în primul rând, dar este și despre acestea. Este despre nașterea Fiului Domnului, despre familie, despre relații între oameni, despre dragostea de semeni, despre bucurie.

Magia Crăciunului e bucuria pe care o împărtășesc oamenii dintr-o comunitate în apropierea zilei de Naștere a Fiului Domnului, și fiecare își manifestă această bucurie așa cum simte, așa cum înțelege să o facă. Unii pun accentul pe mâncare și băutură, pe distracție și atât.

Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru ei decât să se bucure și să trăiască bine în viața lor; dar și faptul că un om mănâncă și bea și duce un trai bun în mijlocul întregii lui munci este un dar de la Dumnezeu. (Eclesiastul 3:12-13)

Un cadou pentru persoane dragi putem oferi în orice zi a anului. De ce deci, nu și de Crăciun? O faptă bună putem face în fiecare zi a anului - de ce nu și în preajma Crăciunului, când avem ocazia să ne unim mai mulți forțele fără a „ne vorbi între noi” și fără a ne căuta prea mult? Ne putem bucura în fiecare zi - de Crăciun, o dată în plus, alături de mulți alții, bucuria având un numitor comun pentru întreaga comunitate creștină: Nașterea Fiului Domnului.

Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci „pe cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu”. (2 Corinteni, 9:7)

Auzit-am un preot care grăia că-i o jignire la adresa lui Isus Hristos să vorbim despre „magia Crăciunului”. Se referă la faptul că abuzăm de anumite cuvinte, dar cred că l-a luat gura pe repede înainte. Nu înțeleg de ce „magia Crăciunului” e jignire la adresa lui Hristos. Noaptea în care s-a născut Isus este una magică - doar nu se naște în fiecare noapte un Fiu al lui Dumnezeu care să vină în lume pentru a lua asupra Lui păcatele tuturor. Din punct de vedere religios, toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu. Bine, poate nu chiar toți, dar cei care cred sunt.

Preotul se referă - deduc - la faptul că și acadelele și electrocasnice sunt oferite în această perioadă cu eticheta „magia Crăciunului”. În fond, nu mi se pare ceva foarte grav.

„Hristos nu e mag și nu face magie” - a spus preotul. Dar a făcut minuni! Credincioșii speră la minuni măcar în noaptea de Crăciun și/sau în jurul acestei nopți.

O fi greșit să cred că reducerile de preț la o mulțime de produse pot ține și de magia Crăciunului? Câștigă (aproape) toată lumea. Cu această ocazie pot cumpăra unele obiecte și cei care altfel nu și-ar permite. Împodobirea străzilor, vitrinelor, locuințelor îmi aduce un zâmbet în plus și este creată o atmosferă magică (fermecătoare), sclipicioasă, când am sentimentul - poate mai mult ca oricând - că orice este posibil. Vocea din capul meu îmi șoptește: „Totul e posibil, dar poate fi improbabil”.

O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele. (Proverbele 17:22)

Oamenii se întâlnesc în jurul bradului împodobit - sau pentru a împodobi bradul - și cântă sau ascultă colinde, spun povești, își mai povestesc una altă fără a fi cu ochii la ceas, pentru că a doua zi dimineață trebuie să ajungă la muncă. Se poate vorbi de „magia Crăciunului” pentru că nu în fiecare zi avem timp (zile libere) să ne bucurăm în tihnă alături de cei dragi care nu locuiesc în imediata noastră apropiere și/sau care au un program la fel de încărcat ca al nostru.

Pe la biserici ni se vând cruciulițe, icoane, mătănii etc., ca pe un fel de „sprijin” pentru credință, sau ca „dovadă” că cine le are este credincios, deși n-ar trebui să avem nevoie de acestea pentru a ne mărturisi credința - de ce n-ar fi cadourile și bradul împodobit astfel de „sprijin”, de „dovadă”? Ni se oferă - de la cei de pe Muntele Athos (și nu numai) - „daruri de suflet”: alifii pentru diverse și săpun bio.

Se face mare tam-tam pentru a cumpăra cât mai mult în timp cât mai scurt - e adevărat (despre asta nu e Crăciunul) - dar cine ne obligă să cumpărăm?! Pentru a rămâne în contextul religios: cine nu rezistă tentației de a cumpăra ceea ce nu-i trebuie, neapărat, dar cumpără pentru că e cu preț redus nu poate zice că rezistă tentațiilor de la diavol chiar dacă merge la biserică de patru ori pe săptămână, spune rugăciuni dimineața și seara și are casa plină cu icoane.

Avem în suflet momentul Nașterii Fiului Domnului și cred că este în regulă să ne bucurăm și de „cele lumești”.

Bucurați-vă întotdeauna. Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi. (1 Tesaloniceni 5:16-18)

Imagine de pasja1000 de la Pixabay

Săptămâna Luminată

Interesul în ceea ce privește perioada de dinainte de și de după Sărbătoarea de Paște s-a „declanșat” în anul 2019. Pregătisem postările privind Săptămâna Mare pentru anul 2020, dar anul trecut n-am avut dispoziția necesară pentru că sărbătoarea pascală a fost una... A fost sau am visat? (anul 2020 e o nebuloasă în mintea mea). Le-am mai completat, le-am mai scurtat și le-am "trecut pe curat".

Sunt unele chestiuni pe care le-am cunoscut superficial și unele pe care nu le-am cunoscut deloc. Mă repet: n-o să țin minte tot ce-am scris pe aici dar acum am un „rezumat” care mă ajută să-mi amintesc în caz că voi avea nevoie sau voi dori.

După Săptămâna Mare - și Duminica Învierii - urmează Săptămâna Luminată (între Înviere și Duminica Tomii), în care fiecare zi are o denumire precisă și semnificații speciale: Lunea Albă, Marțea Albă, Sfânta Miercuri, Joia Verde, Vinerea Scumpă (Fântânița), Sâmbăta Luminată, Duminica Tomii. E prima dată când aflu despre Săptămâna Luminată - poate că am mai auzit cândva, dar n-am băgat de seamă, n-am reținut. Încă ceva ce nu am știut: în această săptămână credincioșii se salută cu „Hristos a înviat!” și răspund „Adevărat a înviat!” (de fapt, 40 de zile, până la Înălțare). Știam că acest salut e caracteristic (să zic așa) zilelor de Paști, începând de la miezul nopții din Sâmbăta Mare.

Înainte vreme, Botezul se făcea în noaptea de Paști (scrie pe site-ul crestinortodox.ro) și cei botezați erau numiți „luminați” - toată săptămâna care urma după Paști aceștia purtau haine albe. Se spune că de la hainele albe s-a numit astfel săptămâna următoare Paștelui. În altă opinie, Săptămâna Albă își are originea denumirii în faptul că preotul cheamă oamenii (toți oamenii): „Veniți să primiți lumina!” Îi cheamă pe oameni să facă trecerea de la întunericul morții la lumina vieții veșnice. Această trecere de la întuneric la lumină e simbolizată prin aprinderea tuturor lumânărilor de la o singură lumânare. Apoi, preotul vestește: Acum toate s-au umplut de lumină: cerul și pământul și cele de sub pământ.

Prin învierea Domnului Isus Hristos din morți se crede că Raiul se deschide tuturor sufletelor reținute în prinsoarea iadului începând de la Adam și până la venirea Mântuitorului și rămâne deschis de la Înviere până la Duminica Tomii. Se spune că cei care mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai, indiferent de păcatele pe care le-au săvârșit. Slujba înmormântării e înlocuită de slujba Învierii - am aflat cu ocazia slujbei de înmormântare pentru al treilea frate al mamei, Anghel, care a murit în Joia Verde din 2018); a fost ca un al treilea tată pentru mine; între altele, el m-a învățat să conduc motocicleta.

Lunea Albă. În această zi de luni se deschid porțile Raiului și ale iertării. Se obișnuiește ca finii să meargă în vizită la nași (cu pască, ouă roșii și colaci), iar copiii merg la părinți. Se spune că trebuie stropită casa cu agheasmă și trebuie dat de băut rudelor.

Marțea Albă. Această zi de marți e impusă ca nelucrătoare (nu se face curat, nu se spală rufe, nu se calcă). În unele zone rurale femeile dau de pomană pasca rămasă de la Paști și vin roșu.

În a doua și a treia zi de Paști (în Lunea Albă și Marțea Albă) avea loc stropitul ritual cu apă, în amintirea readucerii la viață a fetei care a leșinat la aflarea învierii lui Isus prin stropirea ei cu apă de tinerii care treceau întâmplător pe stradă. Lunea, feciorii stropeau cu apă fetele din sat; marțea îi udau fetele pe feciori.

Sfânta Miercuri (Sfânta Mercurie și Sfânta Mercure apare în unele surse). În această zi de miercuri bărbații pot merge să lucreze la câmp, dar nu și femeile. Tradiția spune că nu e bine a munci de „nunta șoarecilor” pentru că aduci rozătoarele în casă și tot anul îți vor lipsi bucatele de pe masă.

Joia Verde. În ziua de joi din Săptămâna Luminată se cinstesc holdele, grădinile și grânele. Nu e bine să se muncească - cine muncește în această zi atrage asupra casei nenorocul, seceta și dăunătorii în livezi. Ziua mai e numită Joia Rea, și e necesar un ritual al morților: 44 de găleți cu apă sunt cărate de o persoană, se aprind două lumânări la cele patru capete și apa astfel „sfințită” se varsă înapoi în fântâna din curte.

Vinerea Scumpă (Fântânița). În această vineri este sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. Vinerea Scumpă e în contrast direct cu Vinerea Neagră. Legendele spun că Maica Domnului a construit o fântână care avea apă doar în Vinerea Scumpă, pentru că era apă dătătoare de viață.

Sâmbăta Luminată. Credincioșii merg la biserică având cu ei un ou roșu, și se împărtășesc. În această zi de sâmbătă din Săptămâna Luminată nu se îngenunchează, nu se fac mătănii; oamenii doar se închină. Isus Hristos nu îi vrea pe oameni în umilință, nu vrea prosternare, ci îi vrea îndreptați spre căință și biruință asupra propriilor păcate. Se spune că toți cei care se nasc în Sâmbăta Luminată vor fi norocoși toată viața, dar și cei care se nasc în oricare zi din Săptămâna Luminată, mai ales când se trage clopotul la biserică. În această zi nu se spală, nu se calcă, nu se fac alte treburi casnice. Este singura sâmbătă în care nu se face parastas - morții vor fi pomeniți luni (Paștele Blajinilor), după Duminica Tomii.

Duminica Luminată (Duminica lui Toma Necredinciosul). În această duminică Apostolului Toma i se năruie îndoielile cu privire la Învierea Mântuitorului Isus Hristos. Toma nu a fost prezent când Hristos a venit în mijlocul Apostolilor și întâmpinase cu scepticism cele ce i-au spus ei. Când, în prima duminică după Paști Isus a venit din nou în mijlocul lor era prezent și Toma. Venise din nou pentru a spulbera orice îndoială ce apăruse chiar și în inima celor care crezuseră în El. Mântuitorul îl îndeamnă pe Toma: Adu-ți degetul tău încoace, Și adu mâna ta, și nu fi necredincios ci credincios. Toma roșește covârșit de puterea dumnezeiască: Domnul meu și Dumnezeul meu! Isus i-a răspuns: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! Din acest motiv, duminica aceasta din Săptămâna Luminată se numește și Duminica Tomii/Tomei.

E o sărbătoare a morților; sunt pomeniți cei are au murit înecați.

Vezi și: Săptămâna Mare;

Image by Marion Wellmann from Pixabay

Duminica Invierii

Sărbătoarea Învierii Domnului să reverse asupra tuturor sănătate, liniște și bucurii, iar Lumina din Noaptea Sfântă să ne înalţe sufletele spre noi trepte spirituale și să ne călăuzească pașii pe drumul vieții. "Bucuria vine din lucruri mărunte. Liniştea vine din suflet. Lumina vine din inima fiecăruia".

Piatra mormântului lui Isus a fost dată de-o parte, iar Hristos a înviat din morți.

Foarte devreme, duminică dimineaţă, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi alte femei aduc mirodenii la mormânt pentru a unge trupul lui Isus. Ele zic una către alta: Cine ne va rostogoli piatra de la intrarea în mormântul de amintire? (Marcu 16:3). Dar a avut loc un cutremur. Îngerul lui Dumnezeu a rostogolit piatra, gărzile nu mai sunt acolo, iar mormântul pare gol.

Când s-a produs cutremurul şi au apărut îngerii, soldaţii care păzeau mormântul „au tremurat de frică şi au rămas ca morţi”. După ce şi-au revenit, ei s-au dus în oraş şi „le-au povestit preoţilor principali tot ce se întâmplase”. Apoi preoţii s-au consultat cu bătrânii iudeilor. S-a luat decizia ca soldaţii să fie mituiţi ca să ascundă adevărul şi să susţină următoarele: Discipolii lui au venit noaptea şi l-au furat în timp ce dormeam (Matei 28:4,11,13).

În această zi, dis-de-dimineață ca într-un nou început, Domnul se arată mai întâi Maicii Sale, după aceea Mariei Magdalena, femeilor mironosițe, lui Simon Petru. Îi însoțește apoi pe Luca și Cleopa la Emaus unde le "frânge și împărtășește pâinea", săvârșind astfel Dumnezeiasca Euharistie - în această zi a învierii. În aceeași zi se arată și ucenicilor, fără Toma, împărtășindu-le Duhul Sfânt, arvuna botezului cu Duhul Sfânt, Harul iertării păcatelor, Harul apostoliei și al preoției: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Se înfățișează mai apoi celor unsprezece ucenici, când era și Toma de față (în duminica următoare, când Toma era pregătit să-L vadă). În Noul Testament sunt amintite unsprezece apariții ale lui Isus (zece între Înviere și Înălțare și una după Cincizecime) dar nu toate sunt descrise/amintite în aceeași Evanghelie - o parte sunt amintite de unii evangheliști, altă parte de alții.

Isus a spus: Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi (Ioan 11:25).

*

Faptul că femeile mironosițe au fost primele care L-au văzut pe Hristos înviat din morți are o semnificație deosebită. Înspăimântați de ceea ce se petrecuse, Apostolii s-au ascuns într-o casă, în vreme ce femeile, pline de dragoste, de căldură sufletească și de bărbăție, s-au dus la mormânt încă dinainte de a se ivi zorile pentru ca să ungă Trupul lui Hristos cu miresme. Nu le-a fost frică nici de întuneric, nici de singurătate și nici de soldați. Aceasta înseamnă că, pentru a se învrednici să-L vadă pe Hristos înviat, omul are nevoie de dragoste și de bărbăție.

Mironosiţele au devenit evangheliste ale Evangheliștilor și apostoli ai Apostolilor. Eva a fost aceea care a adus lui Adam vestea căderii, iar acum, tot femeia este cea care aduce Apostolilor vestea Învierii. În acest fel s-a făcut reașezarea firii femeiești pe locul avut înainte de păcat. Nimeni nu o mai poate învinui acum pe femeie de încălcarea poruncii și de cădere. (crestinortodox.ro)

*

Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le.

Hristos a înviat!

Image by Jeff Jacobs from Pixabay

Sâmbăta Paștelui

În Săptămâna Mare e bine ca oamenii să se împace, dacă s-au certat, să ierte, dacă li s-a greșit.

În această zi de sâmbătă Isus s-a odihnit în mormânt. În Marea Sâmbătă e prăznuită îngroparea lui Hristos cu trupul și pogorârea în iad cu sufletul, pentru a ridica din stricăciune pe cei din veac adormiți.

În noaptea de sâmbătă spre duminică este Învierea. La miezul nopții, credincioșii cântă împreună cu preoții Hristos a Înviat! Slujba de înviere se încheie duminică dimineața, dar nu mulți rămân în biserică până atunci. Cei mai mulți pleacă după ce au luat Lumina. Lumânarea trebuie să rămână aprinsă până acasă unde, după ce fac semnul crucii o sting de pragul de sus al ușii de la intrarea în casă, gest care simbolizează Lumina care luminează pe credincios și casa în care trăiește. Lumânarea de la Înviere trebuie păstrată și se aprinde la nevoie - pentru o rugăciune specială, pentru diferite trebuințe (boală, de exemplu). (crestinortodox.ro)

Murind, Hristos a pus capăt morții. Prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna (Romani 6:10) - a îndepărtat păcatele de la om. Hristos a folosit moartea pentru a-i elibera pe oameni de moarte; a murit pentru ca oamenii să trăiască. Isus a îndepărtat groaza morţii. De aceea, pentru cei care sunt „în Hristos" moartea a fost transformată astfel încât ea nu este mai mult decât un somn.

Umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, scrie Pavel (Români 8:6) - nu afirmă că firea pământească va cauza moartea, ci spune că aceasta este moarte. Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte. (1 Ioan 3:14) Pentru a fi mântuit, un om trebuie să treacă de la moarte la viaţă (Ioan 5:24).

Isus a spus: Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea (Ioan 8:51) - un astfel de om nu va fi despărțit de Dumnezeu prin moarte. Prin aceste cuvinte nu e negată moartea biologică - omul va trece prin poarta pe care o numim moarte, dar moartea a fost înfrântă; moartea lui Isus înseamnă că cel care-L urmează a ieșit deja din starea de moarte, e adus într-o stare nouă, caracterizată ca viață.

(http://dictionarbiblic.blogspot.com)

Image by S. Hermann & F. Richter from Pixabay

Simbolul mielului de Paște

Atunci când se apropie Paștele îmi vine în minte titlul romanului „Tăcerea mieilor”. Nu e la fel de cumplit cum era în copilărie când pe la unele dintre blocurile și casele din zonă se tăiau porcii și aveam sentimentul că-mi sunt smulse bucăți din inimă auzind țipetele de agonie ale animalelor sacrificate. Nu sunt "carnivor", în adevăratul sens al termenului (dacă e carne, mănânc, dacă nu-i, nu simt nevoia) dar nici "erbivor" nu-s - nu cred că mi-ar fi bine hrănindu-mă doar cu plante și, eventual, produse lactate (și nici nu vreau să aflu dacă mi-ar fi bine sau ba), așa că mă declar "omnivor". 😏

Carnea de miel nu este singura pe care o refuz - nu pentru că nu mi-ar plăcea gustul (am mâncat în copilărie, până când am văzut un miel viu și m-am jucat cu el). Nici carne de iepure nu mai pot mânca - nu pot înseamnă că numai la gândul să iau o bucățică simt cum se strânge stomacul. Și tot așa, cu multe animale, inclusiv cu văcuțele (dar mai puțin).

Revenind la mieii despre care unii afirmă că trebuie tăiați și mâncați de Paști. Din ce-am înțeles, nu trebuie! Această tradiție datează din secolul VII, obiceiul fiind condamnat de Sinodul Trulan. În lucrarea sa, „Vârstele timpului”, Ion Ghinoiu scrie: Tăierea mielului la Paște nu e altceva decât jertfa anuală a zeului din religiile precreștine. Altfel spus, obiceiul tăierii (jertfirii) mieilor are rădăcini păgâne, în creștinism dându-i-se o semnificație nouă: trupul Mântuitorului Isus Hristos care a murit pe cruce ca un miel nevinovat, jertfindu-se pentru oameni, pentru iertarea păcatelor acestora. Mielul e simbol al blândeții, al simplității, al inocenței și purității, unul dintre simbolurile lui Hristos.

Exista un obicei pastoral străvechi de a sacrifica un miel când turmele erau duse în transhumanță.

Unii spun că tradiția de a consuma carne de miel e de pe vremea dacilor. Dacii, însă, nu asociau consumul cărnii de miel cu Paștele; fiind și crescători de oi e aproape logic să fi consumat și carne de miel. Totuși, e posibil ca practicanți ai cultului mozaic - ajunși în zonă datorită negustoriei - și care au trăit pe teritoriul Daciei, între daco-romani, din cele mai vechi timpuri, să fi împrumutat băștinașilor unele dintre obiceiurile lor.

După eliberarea evreilor din robia egiptenilor (care e data Paștelui evreiesc) și conducerea lor, de Moise, prin Marea Roșie, la fiecare Pesah evreii mâncau carne de miel așa cum le-a spus Dumnezeu, dar mielul sacrificat prefigura atunci pe Mesia. Azi, pentru că Templul nu mai există nu se mai face acest sacrificiu și carnea din seara de Seder poate fi nu doar miel ci și pui sau capră - fiecare ce are, ce-i place, cât timp e kosher. La creștini, sărbătoarea pascală are altă semnificație: trecerea lui Isus de la moarte la viață, și nu e condiționată de jertfirea mielului și consumarea cărnii acestuia. Având în vedere că primii creștini proveneau în special din societatea iudaică e posibil să fi rămas fideli unor practici care erau, încă, foarte vii în mintea lor și astfel obiceiul cu sacrificarea mielului pascal să se fi transmis peste timp. La acea vreme, Apostolul Pavel observând această cutumă i-a sfătuit pe creștini: (...) iată Hristos, Paștile nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimele curăției și ale adevărului (I Corinteni 5, 7-8). Apostolul insistă pe dorința dezrobirii de patimi și nu pe ritualuri pentru că scopul este de a învia din moartea păcatului la o existență plăcută Mântuitorului.

De regulă, în Sâmbăta Mare avea loc sacrificarea mieilor.

Nu este voința Bisericii jertfirea și consumarea mielului de Paști. La sfârșitul Liturghierului, în noaptea de Înviere, printr-un ritual desfășurat de obicei afară sau în pridvorul locașului de cult, slujitorul Domnului binecuvântează coșurile cu merinde aduse de credincioșii care orice vor să guste de Paști să fie luminat de prezența Duhului Sfânt. Sunt rostite două rugăciuni și coșurile cu merinde sunt stropite cu aghiazmă. Printr-o primă rugăciune se binecuvântează brânza și ouăle și prin a două mâncărurile cu carne: „Caută, Doamne, Iisuse Hristoase, spre mâncărurile acestea de carne şi le sfințește precum ai sfințit berbecul pe care Ţi l-a adus credinciosul Avraam, mielul pe care Ți l-a adus jertfă Abel şi vițelul cel gras care ai poruncit să fie junghiat pentru fiul cel rătăcit şi apoi întors către Tine. Şi, precum acela s-a învrednicit a se îndulci de harul Tău, aşa şi pe noi ne învredniceşte să luăm cele sfinţite şi binecuvântate de Tine, spre hrana noastră a tuturor…”. Se poate spune că e limpede: carnea nu trebuie să fie numai de miel, ci orice fel de carne: miel, vițel, pește, porc, curcan, pui etc. (scrie Arhimandritul Mihail Daniliuc pe site-ul crestinortodox).

Mai mult. În seara zilei de joi, la Cina cea de taină, când Isus mânca pentru ultima dată cu apostolii, El a luat o pâine, a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt pâinea și a împărțit-o ucenicilor, s-o mănânce, spunând: Acesta este trupul meu, care urmează să fie dat pentru voi. Continuați să faceți lucrul acesta spre pomenirea mea (Luca 22:19). Apoi Isus a luat un pahar cu vin, a mulțumit lui Dumnezeu, și le dă ucenicilor, și ei beau din el. Isus zice: Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele meu, care se varsă pentru voi (Luca 22:20).

Pe scurt: obiceiul de a sacrifica și consuma miel de Paști nu e unul cerut de rânduielile bisericești și nici Biblia nu îl amintește în Noul Testament.

Îmi doresc să nu înțeleagă cineva că îi critic pe cei care consumă carne de miel de Paști. Nu-s vegetarian, vegan nici atât (n-am de gând să devin, dar cine știe ce se poate întâmpla), dar mi-ar plăcea să nu mai încerce unii să mă convingă că așa cere datina creștină și greșesc mâncând carne de porc (sau altceva) în loc de miel cu ocazia sărbătorii pascale.

Image by StockSnap from Pixabay

Joia Mare. Săptămâna Patimilor

După trei ani și jumătate în care a predicat și predat, Isus știa că nu peste mult timp viața sa pe pământ avea să se sfârșească. Conducătorii religioși plănuiau să-l omoare, dar se temeau de o revoltă din partea poporului, care-l considera pe Isus Profet, așa că trădarea lui Iuda le-a picat tocmai bine.

Din Betania, Isus și ucenicii lui ajung la Ierusalim. Iuda e prezent lângă Domnul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat cu o zi în urmă, doar că acum pândește un moment prielnic pentru nelegiuirea sa.

În Joia Mare au avut loc masa de Paști (Cina cea de Taină) și trădarea lui Iuda. În această zi de joi este amintită și spălarea picioarelor ucenicilor - ca pildă de smerenie. E ziua în care încep patimile prin vinderea Domnului.

La Cina cea de Taină ucenicii au întristat din nou pe Domnul, provocând o discuție despre întâietate, cu prilejul ocupări locurilor la masă, făcându-L să repete învățătura despre adevărata demnitate în împărăția lui Dumnezeu.

Spălarea picioarelor făcea parte din ceremonialul ospitalității iudaice și orientale deoarece se stătea la masă într-o intimitate necunoscută de multe alte popoare și igiena era foarte importantă. La mesele prelungite, cu un caracter mai intim sau solemn, înainte de a începe să mănânce, erau spălate nu doar mâinile (cum cerea legea mozaică), ci și părul și picioarele. De regulă, acest serviciu al spălării picioarelor era îndeplinit de un servitor sau servitoare dar nici un israelit - chiar dacă era sclav - nu putea fi obligat să o facă, spălarea picioarelor altuia era un serviciu prea umilitor pentru un fiu al lui Avraam. Isus, deși Fiu al lui Dumnezeu, Mesia, Învățător și stăpân pentru ucenici, om desăvârșit, n-a ezitat să spele picioarele ucenicilor, cu solemnitate și dragoste.

Cu doar câteva clipe înainte Isus a spus ucenicilor: Împărații păgânilor domnesc peste ei și cei ce-i stăpânesc se cheamă binefăcători; dar între voi să nu fie așa, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic și căpetenia ca acel ce ne slujește. Căci cine este mai mare: cel ce șade sau cel ce slujește? Iar Eu sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujește. (Luca 26: 25-27)

Ioan Evanghelistul descrie cum Apostolii îl văd pe Domnul ridicându-se de la masă, înainte de aducerea bucatelor, scoțându-și haina, luând un ștergar și încingându-se cu el, turnând apă în lighean, aplecându-se la picioarele fiecărui ucenic, spălându-le cu mâinile Lui și ștergându-le cu ștergarul pe care-l avea la brâu. Numai Iuda nu a fost impresionat de acest gest de dragoste și smerenie, deși pentru el însemna mai mult decât pentru oricare alt Apostol - Isus știind că va fi trădat de acest ucenic.

Petru refuză, inițial, ca Isus să-i spele picioarele, dar când acesta îi zice: de nu te spăl, n-ai parte cu Mine, Apostolul înțelege că fără ascultare desăvârșită comuniunea cu Hristos este cu neputință, iar pentru a-și arăta devotamentul cere să i se spele nu numai picioarele, ci și mâinile și capul. Isus i-a spus: Cel ce s-a scăldat n-are trebuință decât picioarele să i se spele, căci este curat tot. ȘI voi sunteți curați, dar nu toți. (Luca 13: 6-11)

Spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină e o pildă de dragoste și un îndemn dumnezeiesc la smerenie, servire și iubire de aproapele, nemaiavând valoarea unei curățiri exterioare, ci simbolizează purificarea sufletelor.

Evanghelistul Luca descrie astfel Cina cea de Taină: Și a sosit ziua Azimelor, în care trebuia să se jertfească Paștile. Și a trimis pe Petru și pe Ioan, zicând: Mergeți și ne pregătiți Paștile, ca să mâncăm. Iar ei I-au zis: Unde voiești să pregătim? Iar El le-a zis: Iată, când veți intra în cetate, vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă; mergeți după el în casa în care va intra. Și spuneți stăpânului casei: Învățătorul îți zice: Unde este încăperea în care să mănânc Paștile cu ucenicii mei? Și acela vă va arăta un foișor mare, așternut; acolo să pregătiți. Iar, ei, ducându-se, au aflat precum le spusese și au pregătit Paștile.

Și când a fost ceasul, S-a așezat la masă, și apostolii împreună cu El. Și a zis către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de patima Mea, Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în împărăția lui Dumnezeu. Și luând paharul, mulțumind, a zis: Luați acesta și împărțiți-l între voi; Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viței, până ce nu va veni împărăția lui Dumnezeu. Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi.

Dar iată, mâna celui ce Mă vinde este cu Mine la masă. Și Fiul Omului merge precum a fost orânduit, dar vai omului aceluia prin care este vândut! Iar ei au început să se întrebe, unul pe altul, cine dintre ei ar fi acela, care avea să facă aceasta? (...) Și, ieșind, s-a dus după obicei în Muntele Măslinilor, și ucenicii l-au urmat. (Luca 22, 7-39)

Momentul în care Iuda părăsește sala Cinei, la cererea lui Isus, marchează începutul Patimilor Domnului. Trădătorul se duce la preoții principali; aceștia au adunat gărzile aflate în subordinea lor și o trupă de soldați. Toți aceștia, conduși de Iuda, se îndreaptă spre Muntele Măslinilor, unde trădătorul știe că Isus și apostolii s-au oprit deseori - în drumul dintre Betania și Ierusalim - în grădina Ghetsimani. Fiind trecut de miezul nopții, oamenii din trupă au cu ei și torțe, fiind hotărâți să-l găsească pe Isus. Dar cum să-l recunoască soldații romani care nu l-au văzut niciodată? Iuda le spune: Cel pe care-l voi săruta, acela este. Să-l arestați și să-l duceți sub pază.

În această joi este amintită și rugăciunea din grădina Ghetsimani. Din grupul de ucenici a ales pe Petru, Iacov și Ioan, și s-au îndepărtat în adâncul grădinii. Acolo, le-a spus că "sufletul Lui era cuprins de o întristare de moarte", rugându-i să vegheze până El se va întoarce. În timp ce Isus vorbea cu Tatăl în rugăciune, cei trei ucenici au adormit, fiind cuprinși de un somn adânc.

Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești. Și a venit la ucenici și i-a găsit dormind și i-a zis lui Petru: Așa, n-ați putut un ceas să privegheați cu Mine! Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios. Iarăși ducându-Se, a doua oară, S-a rugat, zicând: Părintele Meu, dacă nu este cu putință să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta. Și venind iarăși, i-a aflat dormind, căci ochii lor erau îngreuiați. Și lăsându-i, S-a dus iarăși și a treia oară S-a rugat, același cuvânt zicând. Atunci a venit la ucenici și le-a zis: Dormiți de acum și vă odihniți! Iată s-a apropiat ceasul și Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoșilor. (Matei 26: 36-45)

În grădină, Iuda îl vede pe Isus alături de apostolii săi și merge direct la El: Salutare, Rabi! spune Iuda și îl sărută. Prietene, de ce ești aici? îl întreabă Isus, și tot el răspunde: Iuda, îl trădezi pe Fiul Omului cu o sărutare? Apoi nu i se mai adresează trădătorului, ci celor care au venit, înarmați, să-l prindă. Pe cine căutați? îi întreabă. Pe Isus Nazarineanul. V-am spus că eu sunt. Dacă pe mine mă căutați, lăsați-i pe aceștia să plece. Isus ar fi putut să se piardă în întuneric la un moment dat, dar n-a făcut-o. El nu-și va trăda ucenicii fideli și cere ca ei să fie lăsați să plece. Când soldații merg spre Isus apostolii înțeleg ce se întâmplă. Doamne, să lovim cu sabia? întreabă ei. Înainte ca Isus să poată răspunde, Petru scoate sabia și rănește urechea lui Malcus, un sclav al marelui preot. Isus atinge urechea și rana se vindecă. Îi poruncește lui Petru: Pune-ți sabia la loc, pentru că toți cei care iau sabia de sabie vor pieri. Isus îi lasă pe soldați să îl aresteze: Oare nu trebuie să beau cu orice preț paharul pe care mi l-a dat Tatăl?

Soldații îl prind pe Isus și-l leagă. Apostolii fug. Doar Marcu rămâne în mulțime și-l urmează pe Isus, dar când oamenii îl recunosc și încearcă să-l prindă își lasă veșmântul și fuge.

Imagine de falco de la Pixabay

Miercurea Mare

În ziua de miercuri din Săptămâna Mare (Săptămâna Patimilor) denia îl amintește pe apostolul Iuda care se gândește să-l trădeze pe Învățător. Deși a fost cinstit la fel ca toți ceilalți, pus între cei aleși, mâncând pâinea Lui a ridicat călcâiul față de El, a schimbat iubirea pentru Hristos pe treizeci de arginți, vânzându-și sufletul a predat sângele Lui în mâinile ucigașilor.

Iuda începuse de mult să se înstrăineze de Domnul și nu credea în divinitatea sa dar a continuat să-L urmeze sperând că Domnul va întemeia mult așteptata împărăție mesianică a lui Israel, pe care el și mulți alții o înțelegeau ca având caracter politic-pământesc. Dar Domnul a refuzat să fie proclamat rege, cum dorea mulțimea, și vorbea despre Drumul Crucii, iar Iuda regreta că nu reușea să abată pe Isus spre idealul său inferior. Atunci a încolțit gândul trădării.

Spre seară, miercuri, Iuda lasă pe ucenici și pe Învățător în casa lui Simon Leprosul și merge acasă la arhiereul Caiafa pentru a face sinedriștilor o propunere odioasă: Ce-mi veți da mie, și eu îl voi de pe El vouă? (Matei 26). Ei i-au dat 30 de arginți și Iuda a căutat prilej să-L predea.

Dar nu e numai întuneric. E și lumină. Denia din Miercurea Mare amintește și scena din Betania, pe când Isus era în casa lui Simon Leprosul, unde o femeie a venit la El cu un vas cu mir de mare preț și l-a turnat pe capul Lui pe când ședea la masă. Ucenicii au certat-o, pentru că ar fi putut vinde mirul și banii i-ar fi dat săracilor, dar Isus le-a zis: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna; Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei. (Matei 26: 6-13)

Omul cel bun, din visteria cea bună a inimii sale scoate cele bune; și omul cel rău, din visteria cea rea a inimii sale scoate cele rele; că din prisosința inimii grăiește gura lui. (Luca 6: 45)

*

După ungerea cu mir din Betania urmează odihna Domnului. În niciuna dintre cele patru evanghelii (din Noul Testament) nu se află vreo referire la faptele lui Isus din această zi. Într-o zi de miercuri au început patimile lui Isus și întristarea Maicii Domnului.

Marți din Săptămâna Mare

Marți, în Săptămâna Patimilor, Isus a ținut predica de pe Muntele Măslinilor, ultima mare cuvântare pe care a ținut-o. A prevestit despre distrugerea Templului din Ierusalim, evenimentele lumii viitoare, propria să Înviere și altele.

În această zi de marți este amintită și pilda celor zece fecioare: cinci înțelepte și cinci nesăbuite. Pilda e, între altele, un îndemn la priveghere: cele cinci înțelepte au luat cu ele și untdelemn, în vase, nu doar în candelă, iar celelalte cinci nu au luat și o rezervă de untdelemn. În Noul Testament, întâlnirea cu Hristos este asemenea unei nunți, El fiind Mirele. Mirele întârzie și fecioarele adorm. Când, la miezul nopții, se vestește sosirea lui fetele se trezesc să-l întâmpine. Cinci dintre ele aveau ulei pentru candelă, cinci nu mai aveau și-au fugit să cumpere - cele înțelepte au refuzat să le dea din uleiul lor pentru că și candelele lor s-ar fi stins. Cât timp lipsesc acestea cinci sosește mirele, care intră la nuntă alături de cele care „erau gata de nuntă” și ușa se închide. Mai târziu au ajuns celelalte și au strigat: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el le-a răspuns: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc”. (Matei 25: 1-13)

Candela cu ulei reprezintă evlavia însoțită de milostenie, cea fără ulei reprezintă evlavia fără milostenie, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Există mulți oameni foarte evlavioși, dar foarte zgârciți/nemilostivi (lămpile lor sunt goale). Candela fără ulei poate simboliza multă știință teoretică, dar puține fapte bune; poate reprezenta realizarea personală, narcisistă și egoistă, fără interes pentru nevoile celor din comunitate.

Fecioarele nesăbuite nu au făcut rău aproapelui, dar nu s-au îngrijit de lumina din suflete. Flacăra e alimentată de untdelemn, prin care se înțelege credința, și credința nu se poate împrumuta.

*

Se mai numește Marțea Seacă. Există superstiția băii ritualice pentru a seca bolile.

Image by Hirusha Randika from Pixabay