Frica de clovni – clovnofobia (coulrofobia)

Clovnofobia este o afectiune care nu e trecuta, inca, in registrul afectiunilor mintale si care a inceput sa fie studiata mai serios abia in ultimii ani pentru ca nu exista un numar foarte mare de oameni care se tem de clovni – mai multi sunt cei carora nu le plac.

Te astepti ca unui copil sa-i fie teama de chipul oarecum ciudat al unui clovn, dar ramai uimit cand vezi un adult gata sa o ia la goana cand vede unul si te intrebi cum de un om in toata firea se poate speria atat de rău de un personaj care pe tine te distreaza. O singura data, la inceputul anilor 1990, am vazut un barbat adult ajuns aproape in faza lesinului la vederea unui clovn care s-a apropiat de noi intr-un parc de distractii. Am vazut in filme oameni care se tem de clovni si, poate, greu as fi crezut ca poate exista o teama atat de mare daca nu as fi vazut “cu ochii mei” ce reactie a putut avea acel om.

Sunt unele studii care arata ca nu la prea multi copii le plac clovnii si nu doar oamenii care lucreaza la circ au demarat programe prin care ii ajuta pe oameni (copii si adulti) sa-si invinga frica de acest personaj.

Ca si in cazul celorlalte fobii, punctul declansator al clovnofobiei poate fi conditionat de cativa factori, intre care: o experienta neplacuta, al carei context a fost mai apoi generalizat; copierea comportamentului unor persoane numite de referinta (parinti, bunici, prieteni etc.); un conflict psihic profund.

As zice ca ajung la fobie cei care traiesc conform zicalei: cine s-a ars cu ciorbă suflă şi-n iaurt – exacerbând reactiile.

Pe vremuri, bufonul de curte, nebunul, nu erau deloc de speriat, din contra. La circ, copii si adulti râdeau in hohote cand vedeau năstruşniciile clovnilor… Dar clovnul a ajuns, in timp, si pe marile ecrane:

The Joker, inamicul lui Batman, nu e deloc un chip comic si faptele lui sunt violente; clovnul ucigas, care are la baza si o legenda urbana americana care – la randul ei - a luat nastere din cauza unuia care isi castiga existenta facand pe clovnul la petreceri si care a ucis tineri: John Wayne Gacy, un tip cu un chip comun, tata devotat, soţ iubitor care, intre altele, se imbraca in clovn si ii distra pe oameni la petreceri sub numele de Pogo si care, intre anii 1972-1978, a agresat sexual si a ucis mai mult de 35 de tineri din zona Chicago – a fost gasit vinovat pentru 33 de omoruri si executat in 1994; individul fusese condamnat in 1968 pentru agresarea unui adolescent si, totusi, i s-a permis sa lucreze in apropierea copiilor – intre timp lucrurile s-au schimbat mult in SUA. Acest individ, ascuns sub masca clovnului, a contribuit si mai mult le teama oamenilor de clovni, convinsi ca intotdeauna sub masca unui clovn se poate descoperi “partea lui intunecata”. Dupa povestea acestui ucigas s-au facut cateva filme.

Clovnul Bozo a fost un personaj de televiziune (creat in 1960 de Alan W. Livingston) foarte indragit de copii si adulţi in anii de inceput ai televiziunii, in SUA, si nu avea nimic de speriat. Totusi, avand in vedere ca toti clovnii au menirea de a face oamenii sa râda, dar ironizand persoane, comportamente, situaţii, se presupune ca au si o doză mare de răutate.

Ideea laturii ascunse a clovnilor pare a porni de la viata celui care e considerat tatăl clovnilor moderni: Joseph Grimaldi (celebru mai ales in Marea Britanie) si a carui viaţă numai frumoasa nu a fost, el neavand motiv de veselie si, cu toate acestea, seara de seara isi picta chipul si ii facea pe oameni sa râda; a crescut cu un tata tiran, sotia lui a murit dând nastere unui copil; baiatul lui a baut până a murit, la varsta de 31 de ani; de la salturile pe care le facea pentru a distra oamenii a rămas cu un handicap si avea dureri permanente.

In Franta, cam in aceeasi vreme cand Grimaldi era celebru in Marea Britanie, Jean-Gaspard Deburau (Pierrot) era pe Continent, dar in timp ce Grimaldi era tragic, Deburau era sinistru; in 1836 a ucis un tanar care râdea de el, alaturi de altii, lovindu-l cu bastonul, pe strada (a fost achitat pentru omor).

Doi dintre cei mai cunoscuti clovni din istorie erau oameni cu probleme in viata reala, deci oamenii au inceput sa se gandeasca la faptul ca toti clovnii au o viata dubla, o latura luminoasa si una intunecata. Andrew McConnell Stott (profesor la Universitatea din Buffalo, New York, care a scris biografia clovnului Grimaldi, considerat specialist in cultura clovnilor) sustine ca Charles Dickens este cel care a semanat in mintea oamenilor semintele clovnului inspaimantator scriind Pickwick Papers (in 1836, cand inca mai semna unele articole din ziare cu pseudonimul Boz), care avea protagonist un clovn betiv, cu multe probleme, un clovn care se distrugea pe sine pentru a distra publicul si despre care se spune ca l-ar fi avut ca “model” pe fiul lui Grimaldi.

La moartea lui Grimaldi (1837), tanarul ziarist Dickens a fost insarcinat sa publice memoriile clovnului si a facut-o astfel incat oamenilor incepuse sa le fie dificil sa priveasca un clovn si sa nu se intrebe ce este, de fapt, sub machiaj, devenind dificil de facut o separare intre personaj si omul care il interpreteaza. Dickens, afirma Stott, este cel care a dus la formarea acestei perceptii ca sub masca vesela se ascunde ceva intunecat, tulburator. Tot Stott afirma ca Joey Grimaldi e exemplul elocvent al omului distrus ascuns sub masca veseliei.

Clovnii au inceput sa aiba succes in benzile desenate, in emisiuni TV, in filme, nu doar la teatru si la circ; uimeau si ţineau cu sufletul la gura spectatorii care le urmareau numerele de adevarata acrobatie, gesturile largi, dezordonate (pentru a atrage atentia si a starni râsul). In 1876, Edmond de Goncourt, critic literar, scria ca “arta de a fi clovn este acum destul de terifianta; prin acrobatiile aproape sinucigase, gesticularea aproape monstruoasa, pantomima frenetica amintesc de curtea unui azil de nebuni”.

Clovnii in filme

Dupa ce un clovn a ucis in realitate, situatia clovnilor in SUA avea sa se schimbe si regizorii, scenaristii vor specula intens aceasta noua oportunitate de a crea suspans si de a castiga bani. 

Inainte vreme un film precum The Greatest Show on Earth (al lui Cecil B. DeMille castigator al unui premiu Oscar in 1952) ar fi avut succes doar ca drama: un clovn care a ales sa nu-si dea masca jos niciodata si care s-a dovedit a fi un medic care si-a ucis sotia “din mila”.

Filme precum Poltergeist (1982) trec la un alt nivel: o papusa clovn prinde viata si incearca sa traga un baietel “in lumea lui bau-bau” de sub pat. In 1986 Stephen King scrie “It”, un roman de groaza despre şapte copii terorizati de o fiinta numita It care exploateaza temerile victimelor sale si care apare prima data sub forma unui clovn, figura amuzanta care-i atrage pe copii; in 1990 romanul a fost ecranizat intr-o miniserie de televiziune.

In 1988 apare filmul Killer Klowns from Outer Space, in care clovni extraterestri cu dinti ascutiti si intentii criminale aterizeaza pe Terra. 

In 1989 apare Clownhouse, un film de groaza in care trei nebuni evadeaza din spital, ucid niste clovni si le fura identitatile si terorizeaza un sat din apropiere (ulterior filmul a fost intezis, apoi iar permis si iar interzis).

Sunt zeci de filme avand ca protagonisti clovni ucigasi sau numai unele scene care implica astfel de personaje. Intre cele mai recent aparute amintesc: All Hallows’ Eve (2013), American Horror Story: Freakshow (TV Series, 2014) si The Legend of Wasco (2015).

De-a lungul timpului filmele cu clovni vicioşi si criminali au reuşit să-i facă pe Candyman, Boogeyman si pe Freddy Krueger sa pară nişte… clovni.

Astfel stând lucrurile cu filmele in care apar clovni ucigasi, cu legendele urbane care implica si clovni, aproape ca nu e de mirare ca unii oameni incep sa… copieze frica de clovni. Si, totusi, majoritatea celor care se tem de clovni - sustin specialistii - nu vizioneaza astfel de filme. Probabil ca fobia se insinueaza in mintea unora din frica de necunoscut.

Sursa foto: http://screencrush.com/cary-fukunaga-it-very-scary/

Uneori mi-e frică de oameni

Cândva, m-a intrebat cineva daca exista ceva de care sa-mi fie frica. Am raspuns fără ezitare: uneori mi-e frica de oameni. Si chiar mi-e frică! Nu mă tem de cutremure, de tornade, de fiarele sălbatice sau de moarte, dar de unii oameni mi-e frică. In cazul animalelor sălbatice (şi nu numai) mă aştept să aibă reacţii imprevizibile violente, dar in cazul oamenilor nu ar trebui să mă aştept deoarece - se presupune – sunt dotaţi cu raţiune şi îşi pot ţine in frâu impulsurile. Cei mai mulţi reuşesc, dar nu atunci când sunt în gloată. Spiritul de turmă se manifestă instantaneu in anumite situaţii şi te ia prin surprindere violenţa manifestărilor. După un eveniment nefericit, in care manifestă spiritul de turmă, multora le este ruşine de reacţia lor – dar cu o nouă ocazie ar proceda la fel.

N-o să uit luna decembrie 1989 când, in faţa gării, un student arab a fost luat la bătaie. La un moment dat un nenorocit a zis: “Uite un terorist!” Am crezut că glumeşte, dar, probabil, era un agitator nenorocit sau un cretin. Au fost, însă, suficiente acele trei cuvinte pentru ca nişte bărbaţi (nu toţi tineri) şi două femei (nici ele prea tinere) să sară la bătaie. Sărmanul om a vrut să fugă, dar l-au agăţat de haine şi i-au cărat pumni şi genţi unde apucau; când a cazut l-au lovit si cu picioarele. Am incremenit. Eram cu prietenul meu de atunci şi am vrut să intervin. M-a ţinut strâns de braţ si mi-a cerut să “nu mă bag”. M-am smuls si am sărit între nebuni. Nu mai ştiu exact ce le-am strigat – nici măcar nu le vedeam chipurile – dar o clipă s-au oprit, apoi o femeie a ridicat mâna la mine… o luam pe coaja rău de tot, probabil, dacă nu interveneau câţiva bărbaţi în apărarea mea şi a băiatului căzut. Scandalul s-a oprit imediat, bătăuşii au plecat de acolo in huiduielile celor care au privit dar n-au intervenit. Tremuram ca o piftie, aveam gura uscată ca iasca şi un teribil gust de metal. Îmi erau genunchii ca de cârpă. Unul dintre barbatii care au intervenit sa-l apere pe student l-a urcat in Dacia personala si l-a dus la spital – pe mine m-a lăsat lângă blocul unde locuiam. Totul a durat câteva minute, dar a părut o zi! Nu, prietenul meu de atunci nu a intervenit – a fost ultima data când l-am mai văzut altfel decât intâmplator.

Am amintit incidentul de mai sus pentru ca vineri (3 iunie) s-a intâmplat ceva asemănător.

In cartier locuieşte si un cuplu de homosexuali – de mulţi ani. Nu ştiam despre existenţa lor până nu mi-a spus fata care vindea ziare la un chioşc din zonă. A fost primul cuplu de homosexuali pe care l-am văzut in realitate (poate am văzut si altele, dar nu mi-am dat seama) – cu mulţi ani înainte am cunoscut unul, si un travestit… Acest cuplu nu se evidenţiază. Ii mai văzusem prin cartier pe cei doi, plimbându-se seara, sau pe la magazinele din zonă (câte unul sau împreună), in una dintre cafenele din cartier, stând pe bancă asa cum o fac doi buni prieteni, fără manifestari languroase, fără sa discute pe ton ridicat, fără haine fistichii. De câţiva ani au un câine si ne-am intalnit mai des seara, plimbându-ne câinii. Am avut – să zic aşa – confirmarea că sunt homosexuali, deşi nu mă interesa nepărat (nu mi-au spus ei, am inţeles). 

Aşadar… vineri, spre seară, unul dintre ei era pe bulevard văzându-şi de ale lui când - poc! - o tâmpită il loveşte peste spate cu sacoşa. Omul a reacţionat firesc: s-a întors şi a vrut s-o pocnească (era dreptul lui sa se apere) dar s-a oprit când a văzut-o pe bătrâioara care aproape spumega de furie strigând la el, măscărindu-l despre dorinta homosexualilor de a se căsători, de a avea aceleaşi drepturi si alte alea. Un bărbat care trecea pe acolo a sărit şi el: “Bă, rahat cu ochi, vrei să dai într-o doamnă?!” Si-a sărit la bătaie. Nu eram prea multi pe stradă; am intervenit si l-am smuls pe nenorocitul care-şi ridicase umbrela să lovească. “LesbianCa dracu’!” imi strigă şi vrea să dea în mine. Atunci au intervenit, din nou, alţii, şi i-au calmat pe cei doi homofobi care ne injurau la grămadă, ameninţau, blestemau...  In câteva minute s-a lăsat liniştea din nou. De data aceasta n-am mai tremurat ca varga – de-a lungul timpului am avut timp să mă “călesc”.

M-am gândit la Alan Turing in acea seara, matematicianul care a spart codul maşinii Enigma si datorita căruia – zic unii – al doilea razboi mondial s-a scurtat… Ar mai fi putut oferi multe omenirii, dar l-au tratat pentru homosexualitate si i-au facut creierul varză… Si m-am gândit la Rosa Parks, cea care a avut curajul sa se aseze in faţă in autobuz, nu in spate, unde era obligatoriu sa stea afro-americanii pe atunci (1955) si a refuzat sa cedeze locul unui alb… Si m-am gândit la alti oameni care au avut de suferit din cauza mentalitatii inguste a unora care, din pacate, par a fi prea multi…

Chiar si azi, in mileniul trei, sunt oameni care afirmă ca nu e normal sa se pună semnul egal intre rasa albă si celelalte rase, că nu-i normal ca persoanele de acelaşi sex sa se acupleze, că nu-i normal sa nu crezi in Dumnezeu, că nu-i normal să crezi in Dumnezeu, că nu-i normal ca un bătrân sa se însoare cu o tănăra sau un tânăr cu o bătrână… Cine, însă, are o definiţie absolută pentru normal? “Normalul” e dat de cutumă, de ceea ce crede o majoritate că e normal, dar majoritatea se poate înşela (a se vedea cazul Galileo Galilei: “Şi, totuşi, se învârte”).

Ceea ce este normal pentru unii poate fi anormal pentru alţii (şi invers) dar cum cântărim cine are dreptate?

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ ♫ ♫ ♫ ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Sursa foto: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Homo_erectus_Steveoc_86.jpg

Picătura care poate face paharul să se reverse

Intr-o zi, un om bogat dăruieşte un coşuleţ plin cu gunoi unui om sărac, aşa, ca să-şi bată joc de el.
Omul zâmbeşte şi pleacă ţinând în mână coşuleţul primit. Ajuns acasă curăţă coşuleţul, îl spală şi îl umple cu cele mai frumoase flori.
Se întoarce la omul bogat şi îi oferă coşuleţul.
Bogatul, surprins, întreabă:

- De ce mi-ai dat atâtea flori frumoase, când eu ţi-am dat numai gunoi?
Omul sărac răspunde:
- Fiecare om dăruieşte ceea ce are în inimă.

♥ ♥♥♥ ♥♥♥ ♥

Ai grijă ce faci, ce vorbeşti… s-ar putea să fii pentru cineva picătura care face să i se reverse paharul.

Întâlnind oameni pe strada, în autobuz, la serviciu… oriunde, în anumite zile, unii dintre cei care simt că problemele îi copleşesc sau cei care se trezesc cu faţa la cearceaf sau doar aşa vor ei pentru că pot, şi vor să se dea mari în chiloţi mici, se iau de oameni, îi jignesc, îi iau peste picior, îi muştruluiesc, ţipă la ei… dar nu le trece o clipă prin minte că omul pe care îl jignesc, îl dau de pereţi (uneori la propriu) are sufletul greu de necazuri, de neîmpliniri… şi ia hotărârea să termine cu toate.

O vorbă, un gest, o privire, poate fi pentru cineva picătura care face paharul să se reverse…

Vor spune unii: “un om slab; n-a reuşit să facă faţă necazurilor şi a găsit o soluţie definitivă pentru o problemă temporară”. Nu e chiar aşa, dar nu ştiu mulţi… sau nu vor să ştie, ci vor doar să-şi descarce nervii / fustrările pe cineva doar pentru că n-o pot face pe cel care le-a provocat nemulţumirea.

Nu toţi oamenii au puterea de a răspunde cu bine răului… Nu toţi oamenii au puterea de a trece cu bine peste neplăcerile cauzate de ceilalţi în chiar momentele lor cele mai negre… Nu toţi oamenii reuşesc să ignore pe aceia care le strică ziua doar din plăcere.

Nu putem şti ce se ascunde în sufletul unui om pe care îl considerăm puternic doar pentru că nu l-am auzit vreodată plângându-se, sau în sufletul unui om pe care nici măcar nu-l cunoaştem…

**************************************************************************** 

Sursa foto: http://avonindiaflorist.com/avon/Flowers-Basket

Apa de ploaie. Reflexii in oglindă

Fotografii pentru Reflexii în oglindă.

Fotografiile sunt de la Braşov, oraşul sufletului meu (Fotografii din cronologie)

Pe străzile Braşovului, drepte ca-n palmă când ceru-i senin, se oglindesc clădirile în lacurile  de acumulare formate ad-hoc, atunci când plouă mai mult, poate ca la potop. :)

Când vrei să vinzi ceva creezi nevoia

Sau creezi problema pentru a oferi solutia: cazul Windows 10 care, in perioada de “lansare” pe piata era insotit de glume precum “instaleaza-ti Win 10 daca vrei ca guvernul sa stie tot ce faci” – probabil, programul a fost facut cu “backdoor” asa cum cereau la un moment dat guvernantii, de prin mai toate statele, pe motiv ca astfel pot descoperi mai repede cine “sparge” conturi si ale cui sunt “sparte” si, astfel, protectia online si prinderea infractorilor informatici e mai rapida. Azi, guvernantii au lasat-o mai moale, cel putin public, dar cine stie, cu adevarat, ce “troieni” greu de descoperit la o “devirusare” generica avem pe aparate?

La acelasi lucru ma duce gandul si cand citesc despre acele programe care te anunta nu doar ca ai fost “hacker-it”, ci si exact ce conturi ti-au fost “sparte”. Dupa ce ai acest gen de programe pe computer poti sa stai linisti: esti clipa de clipa supravegheat. Ma intreb, totusi, ce sens are sa stiu ca am fost “hacker-it” daca oricum am pierdut date, bani…?

Vrei sa vinzi arme? Simplu, mai ales azi: pornesti un razboi – producatorii si vanzatorii de arme sunt “mastodonti” financiari si au nu doar resurse financiare, ci si trupe de mercenari.

Vrei sa vinzi medicamente? Foarte simplu! Inventezi boli. Daca oamenii nu se lasa impresionati de ideea ca o durere de cap se poate vindeca numai cu o anumita pastila atunci inventezi epidemii – boli grave ce pot fi transmise prin muscatura de ţânţari (anofelul e renumit; musca ţeţe face si ea ravagii, nimic de zis, si atunci de ce n-ar fi mai multe astfel de gâze “sperietori”?)

Vrei sa vinzi haine? Dai tonul unui “nou curent” in moda. Vedetele vor fi platite sa poarte hainele pe care cineva le produce si vei fi bombardat din toate partile: “esti desuet daca n-ai blugii nu-stiu-care rupti in fund, chilotii nu stiu care ce-ti intra-n fund” s.a.m.d. Esti desuet si “batranicios” daca nu se vede linia fundului din pantaloni sau fusta, daca nu-ti atarna turul pantalonilor in dreptul genunchilor.

Vrei sa vinzi tutun, tigari? Fotografiezi / filmezi vedetele fumand pe strada, in pat, la masa etc. Asa a inceput “emanciparea” femeilor, intre altele: li s-au pus femeilor tigari in mână si au fost trimise pe strada, pe unde erau filmate sau fotografiate. In filme, toate starurile aveau nelipsită dintre degete tigara aprinsa…

Vrei sa maresti pretul la utilitati? Creezi o criza energetica, fie prin razboi, fie altfel… Vrei sa pui pret (mai mare) pe apa? Creezi o seceta nemaiintalnita…

Pot s-o tin asa cam pentru toate produsele. Unele produse sunt, indubitabil, extrem de utile; hainele, masina de spalat automata, de exemplu, masina de cusut, rasnita pentru cafea, storcatoarele de fructe, aparatele de curatat legume si fructe si altele de gen. Dar ce sens au carucioarele pentru copii mici si care au fel si fel de bazaconii si costa, unele, cat doua salarii medii pe economie? Ca moft, desigur, sunt bune, dar altfel sunt la fel de bune si cele modeste.

Oare de ce nu se face publicitate agresiva pentru produsele cu adevarat utile? Poate pentru ca fiecare stie ca acelea sunt, cu adevarat, necesare si le cumpara oricum. La ce-mi trebuie detergent cu balsam “incorporat” daca nu vreau ca hainele sa fie parfumate si sa distorsioneze mirosul balsamului parfumul pe care il folosesc?

Oare de ce nu se vand pentru somerii inregistrati la agentiile de ocupare a fortei de munca unele cursuri de croitorie, de reparatii incaltaminte si altele de gen, care i-ar ajuta pe cei cu venituri mici si foarte mici sa-si coasa singuri haine, lenjerii de pat si multe altele cu adevarat utile, care sa-i ajute sa se descurce si fara a fi salariatii cuiva? Acesti oameni ar avea sansa sa aiba incaltaminte buna si haine noi fara a mai cere subventii, fara a mai cere pomana de la stat macar pentru acestea – sau ar putea deveni “intreprinzatori particulari”. Acesta, recunosc, e un ideal…

Multi oameni saraci ar putea invata cate ceva despre agricultura la cursurile gratuite organizate pentru someri: ar invata cum, cand, ce sa cultive pe un petec de pamant disponibil in ograda si ar avea, la un moment dat, macar o paine pe masa, fara a mai cersi pentru ea. Nu toti cei saraci vor fi dispusi sa munceasca pentru asa ceva, dar unii s-ar putea sa doreasca – poate nu le-a spus nimeni ca si ei ar fi in stare sa faca asta. Asa cum multi isi cultiva diverse legume pe balcon ar putea s-o faca – cu mai mult spor – cei care au un petec de gradina.

Am voie sa visez ca oamenii pot fi fericiti si cu mai putin decat isi doresc, de regula pentru ca li se implementeaza fel si fel de nevoi? E bine sa avem dorinte, asteptari, dar e si mai bine sa fim constienti ca avem – sau nu – mijloacele, calitatile necesare pentru a ne implini anumite dorinte. Multi vor sa fie bogati – unii reusesc prin munca cinstita, dar altii doar invata sa fure, sa insele, sa renunte nu doar la principii, ci chiar si la demnitate pentru a-si implini dorintele. Oamenii cinstiti, muncitori, sunt din ce in ce mai rar dati ca exemplu, dar ii vedem pretutindeni pe cei care au ales calea usoara pentru a-si indeplini dorintele.

Pe scurt, consumatorul in loc sa conduca se lasa condus (dus de nas, altfel spus).

foto: https://yournz.org/2014/12/28/whale-oil-ironic-advertising-shambles/

Tribul Hamer - obiceiuri ancestrale

In Etiopia exista azi peste 80 de triburi, fiecare cu obiceiurile sale. Unul dintre triburile mai importante (si mai mari) este tribul Hamer (Hamar), din Etiopia de Sud. Acest trib este cunoscut ca avand femeile cele mai dure (sau masochiste?) din lume: acestea nu doar ca se lasa biciuite cu nuiele, dar si cer sa fie biciuite, pentru a-si dovedi taria de caracter si pentru a-i incuraja pe tinerii “aspiranti la maturitate”. “Nu esti o femeie hamer daca nu ai cicatrice. Asta e traditia noastra. Daca nu vrei sa fi biciuita, poti sa pleci, nu mai esti hamer”, apare intr-un documentar prezentat in muzeul din Vale Omo din Jinka, unde se afla teritoriul tribului. Cicatricele sunt un motiv de mândrie pentru aceste femei si cu cât au mai multe cu atat sunt considerate mai curajoase. Pentru ca se lasa biciuite, in semn de sustinere, femeile au dreptul sa ceara barbatilor pentru care s-au lasat biciuite orice ajutor in caz de nevoie si acestia sunt obligati sa le indeplineasca neconditionat cererile, sa le ofere ajutorul.

Femeile care urmeaza a fi biciuite sunt cele din familia candidatului barbat la “saritura peste vite”, un ritual caracteristic numai acestui trib si care marcheaza maturizarea tanarului - dupa ritual acesta are dreptul sa se casatoreasca. Se pare ca inainte de a fi biciuite femeile se imbata si apoi ataca barbatii satului cerand sa fie lovite cu o nuia de cei proaspat initiati “in ale maturitatii”, dupa fiecare lovitura cerand mai multe, ironizand barbatul care o biciuieste: “numai atata poti?”

Desi tot mai multi par a adopta imbracamintea “obisnuita”, oamenii umbla dezbracati până la brâu, impodobiţi cu siraguri de mărgele. Imbracamintea femeilor se rezuma la fâşii din piei de capra, in special, impodobite cu mărgele, pe care le poarta in jurul soldurilor.

Barbatii sunt raşi pe cap sau au părul tuns foarte scurt, iar părul femeilor este răsucit in codiţe scurte si vopsit in ocru – fiind recunoscute oriunde si dupa aceasta “caracteristica”, in cazul ca poarta vreo bluza si nu se văd cicatricele de pe spinare. “Vopseaua pentru păr” este un amestec de lut roşu, seu si răşina si e menita sa le protejeze capul de soarele puternic.

Bull-jumping (săritul peste vite), ritualul “de maturizare” al tinerilor barbati, se refera la săritul peste un şir de (circa 15, spun unii) tauri sau juncani castrati (unii spun ca vitele sunt unse cu grasime), peste care trebuie sa treaca inainte si inapoi, fiind ridiculizati daca nu reusesc. In timp ce barbatii calcă pe spinările vitelor femeile din familia lor sar si cântă.

Pentru femeile Hamer bătaia nu e doar ritualica, ci au parte de acest “tratament” destul de des, pâna ce nasc cel puţin doi copii. Barbatul Hamer e poligam – are dreptul la o soţie principala si la mai multe secundare, dar acestea din urma sunt mai mult sclave decât soţii. Ca cele mai multe femei din triburile africane si acestea cară apă, lemne, se ingrijesc de hrană si de copii in timp ce barbatii au grija de vite. Barbatul Hamer plateste pentru o femeie, in general, 30 de capre si 20 de vaci.

Ritualul cu săritul peste vite este relativ inofensiv, biciuirea femeilor este cruda, dar – deocamdata – acceptata de femei, dar tribul Hamer are un obicei excesiv de crud (ca si alte triburi inrudite): “infaticidul ritual”. In cazul in care primul dinte de lapte care apare la copil este pe maxilarul superior (in loc de cel inferior), copilul e considerat “mingi” (impur, pe scurt) si va fi dus in jungla sau in deşert si lăsat sa moara (candva ii inecau in râu) – de aceeasi soarta au parte si copiii ai caror dinţi “de adult” apar prima data pe maxilarul superior.

In cazul in care un copil “mingi” e pastrat de mama lui, batranii considera că faptul va abate asupra satului secetă, foamete si boli.

Azi, cei din organizatiile caritabile verifica, pe cât posibil, zonele pentru a salva copiii abandonaţi si ii duc la orfelinat pe cei descoperiţi.

Fotografiile sunt de la Turism de Aventura, albumul Etiopia - Tribul Hamer (2016)

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

"Nota": Daca dispar subit din online e din motive de ordin tehnic si nu pentru ca am cazut in vreun canal. :)

Bucuria de a fi liber. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte! Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin.

Sursa foto: Turism de Aventură, albumul The wild Patagonia (2015) si Safari in Africa de Est (2015)

HAPPY WW!