Mituri și fapte despre Halloween (II)

Printre miturile care circulă in legătură cu Halloween mai sunt:

Lame de ras în merele glazurate, puse de oameni răi. E cel mai asociat mit cu sărbătoarea: teama că unii introduc ace sau lame în produsele pe care le oferă copiilor. Centrele medicale și secțiile de poliție au ajuns să ofere radiografii gratuite pentru produsele oferite/primite de Halloween. Folcloristul Rick Santino, de la Universitatea Bowling Green State, a scris pe larg despre Halloween și a căutat să afle de unde spaima cu lamelele de ras în mere. A constatat că în New Jersey, pe la sfârșitul anilor 1960, ar fi fost mai multe astfel de cazuri, ceea ce a condus la o lege (în 1968) care prevedea pedeapsa cu închisoarea pentru cei care erau prinși că pun lame de ras în mere. Câțiva ani mai târziu, jurnaliștii au mers “pe fir” și au constat că toate rapoartele despre lame și ace in mere erau farse făcute de “victime” sau de prietenii lor.

Droguri în dulciuri - e un alt mit legat de Halloween. Pe la începutul anilor 1980 au început să circule rapoarte privind unii indivizi care distribuiau copiilor autocolante îmbibate cu LSD (un drog halucinogen). Într-o scrisoare deschisă adresată către “The New York Times” de un folclorist (Jan Harold Brunvand) de la Universitatea din Utah acesta a arătat confuzia pe care au făcut-o polițiștii în anii 1980 în legătură cu “autocolantele”, acestea fiind, de fapt, niște coli din hârtie absorbantă/ sugative (de regulă decorate și perforate) care conțin pătrățele numite file, fiecare pătrat (blotter) conținând între 30-100 µg de LSD; de regulă, pătrățelul absorbant se mestecă și se înghite. Cu toate acestea, departamentele de poliție și comitetele de părinți au continuat să emită avertismente cu privire la presupusele autocolante LSD care ar viza copiii, mai ales că unele au imagini din desene animate care ar fi tentante pentru copii.

Cea mai recentă versiune a mitului bomboanelor care conțin droguri sunt rapoartele poliției și avertismentele părinților care cred că micuții ar putea mânca fără să știe bomboane de Halloween infuzate cu THC, ingredientul activ din marijuana, având în vedere că în mai multe state consumul a devenit legal și produsele comestibile din această plantă arată și ca ursuleții gumați, maronii, dar și ca batoanele de ciocolată. Au existat câteva cazuri de ingestie accidentală de astfel de bomboane, dar nu există rapoarte despre persoane care oferă cu intenție astfel de bomboane; câțiva copii din Arizona au luat gume dintr-un bol pregătit pentru Halloween (în casa unui prieten) și au sfârșit simțindu-se super-veseli la ora de matematică.

Otrăvirea bomboanelor este un alt mit țesut în jurul acestei sărbători. Lame de ras, ace, droguri, toate au fost introduse în bomboanele oferite copiilor de oameni răi. În ultimii ani au apărut pe rețelele de socializare imagini cu unghii și alte cele găsite, chipurile, în bomboane cu această ocazie, dar toate sunt doar legende urbane. Joel Best, profesor de sociologie și drept penal la Universitatea din Delaware, a studiat toate rapoartele privind “sadismul de Halloween”, începând cu anul 1958 (și până în 1983), și susține că nu a găsit vreunul care să fi arătat că un copil a fost ucis sau rănit grav din cauza vreunei bomboane sau prăjituri contaminate intenționat. A existat un singur caz de copil în vârstă de 8 ani ucis cu intenție de un baton otrăvit cu cianură, în anul 1974. Ronald Clark O’Bryan, cel care a făcut asta,  nu era un străin, ci era tatăl copilului ucis pentru că dorea să-i încaseze asigurarea de viață și a arată cu degetul spre un vecin care ar fi oferit bastoanele din zahăr copiilor. Individul a fost numit Candyman sau “Omul care a ucis Halloween-ul” (a fost executat pentru omor în anul 1984). În general, incidentele semnalate sunt provocate de copii, mai afirmă afirmă Joel Best - “azi e ușor să introduci ceva în batonul tău de ciocolată, să faci o poză și să o postezi pe rețelele de socializare”. Desigur, verificarea bomboanelor nu este un lucru greșit, fiind și un motiv perfect pentru a testa mărfurile. Multor americani le este mai greu să creadă că străinii nu otrăvesc copiii la întâmplare decât poveștile care se țes pe această temă.

Aceste povești repetă două teme care sunt comune în legendele urbane: pericolul pentru copii și contaminarea alimentelor. În unele cazuri adulții au susținut otrăvirea copiilor cu dulciuri primite pentru a acoperi o crimă sau o otrăvire accidentală, iar în alte cazuri au fost copii care au suferit de indigestie pentru că au mâncat prea multe dulciuri sau produse alterate, dar nu s-a putut dovedi că vreun străin ar fi otrăvit la întâmplare copii.

Acest mit al otrăvirii dulciurilor de Halloween are și unele cauze sociale și s-a constatat că au prevalat în anii 1960 și 1970, când, într-o perioadă de mari tulburări și transformări sociale, o mai mare integrare rasială și un statut îmbunătățit pentru femei, s-au născut întrebări cu privire la în cine mai poți avea încredere în noile cartiere unde vecinii nu se cunoșteau între ei și erau din mai multe categorii sociale, unde femeile nu mai voiau să fie casnice s.a.m.d.. Poveștile despre vecinii necunoscuți care ar putea face rău copiilor în cadrul unei astfel de sărbători, fie intenționat, fie că sunt negijenți cu substanțele toxice, fie că sunt abuzatori erau des întâlnite. Se lansau multe zvonuri care produceau panică. Halloween s-a dezvoltat în aceste cartiere ca o sărbătoare populară de tip carnaval, menită să elibereze unele tensiuni sociale, și care și-a pierdut din funcționalitate pe măsură ce cartierele respective se descompuneau (din motive diverse). Din cauza temerilor, părinții și comunitățile au restricționat “colindarea” și au inventat evenimente mai “sigure”, care se desfășurau în bisericile creștine. Această teamă colectivă a fost utilă și centrelor comerciale locale, prin vânzarea de bomboane ambalate individual, marcate, fiind oferite (în timpul revoluției sociale) în toate magazinele, de toți producătorii de dulciuri și nu se mai știa ce ingrediente sunt folosite și cum sunt procesate aceste produse. Au fost medici care afirmau public că tratau în fiecare zi copii otrăviți cu bomboane - cum se îmbolnăvea un copil care a mâncat bomboane, cum devenea o regulă că bomboanele erau cauza (și nici un caz de boală gravă sau deces nu a avut loc). În anii 1890 și 1900 multe agenții de stat au testat sute de feluri de bomboane și nu s-au descoperit produse otrăvite sau alterate - s-a descoperit glucoză (din siropul de proumb folosit pentru bomboanele ieftine), urme de cupru din vasele in care se produceau și coloranți, dar nu otravă, deșeuri industriale și altele de gen. S-a dedus că acei copii care s-au îmbolnăvit au suferit de indigestie pentru că au mâncat prea multe bomboane sau au suferit intoxicații alimentare din cauza fabricării necorespunzătoare, a igienei sau din cauza păstrării necorespunzătoare a alimentelor.

Un alt mit legat de această sărbătoare - poate cel mai vehiculat - este că ar fi o sărbătoare satanistă. Fals. E (aproape) cert că sărbătoarea își are originea în unele ritualuri păgâne ale celților, la sfârșitul sezonului de recoltare, în sărbătoarea Samhain, care s-ar traduce “Sfârșitul verii”. Festivalul dura câteva zile și oamenii aprindeau focuri mari pentru a curăța terenurile și pentru a-și lua rămas bun de la recolta anului, în timp ce se pregăteau pentru lunile reci de iarnă.

Când Biserica Catolică a încercat să înlocuiască Samhain și alte sărbători autohtone, practicienii religiilor rivale au fost calificați ca închinători ai diavolului. Credințele în morții rătăcitori au persistat, dar ființele supranaturale onorate de celți au devenit asociate cu răul, iar lumea spirituală celtică a fost asociată cu iadul creștin.

Vina pentru această faimă proastă, în zilele noastre, pare să o poarte Pat Robertson, gazdă unei emisiuni TV, care a făcut carieră demonizand (literalmente) Halloween, descriind noaptea de 31 octormbrie că fiind “noaptea în care diavolul se bucură” și avertizând părinții să nu-și crească copiii că “ȋnchinători la demoni”. În anul 2015 (sau 2016) acesta explică la TV că Halloween e “ziua în care milioane de copii și adulți se vor costuma în diavoli, vrăjitoare și goblini pentru a-l sărbători pe satan. Nu își dau seama ce fac”. Uită că mulți se îmbracă în prințese și pirați și își consumă greutatea în dulciuri!

Hulirea sărbătorii își are rădăcinile în biserica catolică timpurie, care a încercat să stopeze practicile păgâne - precum Halloween - etichetȃndu-le drept satanice. Creștinii fundamentaliști au început să atace cu adevărat sărbătoarea abia în anii 1980, probabil ca reacție la popularitatea din ce în ce mai mare a unor sărbători creștine, cum ar fi Crăciunul (dar și despre Crăciun se spun multe - inclusiv că pe vremea romanilor în aceeași perioadă erau Saturnaliile).

Pe site-ul bisericii satanice scrie că sataniștii sunt atei, că ei nu cred în diavol ca ființă sau persoană. Halloween este una dintre cele mai mari trei sărbători din calendarul satanist, dar se spune despre aceasta: “poate fi sărbătorită ca un moment în care sinele poate fi explorat prin folosirea unui costum sau care poate aminti ceva important din viața cuiva care a murit - cum se întâmplă în noaptea din tradiția europeană” (Ziua Tuturor Sfinților).

Diavolii rămân un simbol al Halloween-ului și este posibil să vedeți câțiva dintre ei care merg din ușă în ușă. Halloween-ul este însă un moment în care oamenii își proiectează temerile într-un mod sigur și distractiv.

Istoricul Beth Allison Barr susține că există, de fapt, foarte puține dovezi cu privire la modul în care s-au desfășurat sărbătorile celtice și este probabil ca cele mai vechi practici de Halloween să fie înrădăcinate în cultura medievală creștină, mai degrabă decât în ​​păgânism. Nicholas Rogers, autorul cărții “Halloween: From Pagan Ritual to Party Night” este de aceeași părere. Henry Kelly, profesor de engleză la UCLA și autor al cărții “Satan: A Biography”, afirmă că sărbătoarea Halloween este cel mai bine înțeleasă ca un produs al tradițiilor folclorice din secolul al XVIII-lea din Scoția și Irlanda. “Eforturile de a o conecta cu ceva mai vechi sunt greșite”, a spus Kelly. Cele mai puternice rădăcini ale sărbătorii izvorăsc din tradițiile catolice. Numele provine de la All Hallow's Eve, cu o seară înainte de Ziua tuturor sfinților, cu două nopți înainte de All Souls Day. Așa că, în loc să se îngrijoreze de diavol, Kelly îi sfătuiește pe evanghelici ca Robertson să se “relaxeze și să se distreze”.

S-ar putea spune că Halloween este o sărbătoare hibrid cu origini celtice şi influenţe creştine, care a evoluat până astăzi în ceea ce am putea numi una dintre manifestările sacrului în profan și care caracterizează contemporaneitatea.

Bibliografia la finalul primei părți: 

https://diana-kundalini.blogspot.com/2019/11/mituri-si-fapte-privind-halloween-i.html 

Mituri și fapte privind Halloween (I)

Despre Halloween s-au spus și se vor mai spune multe, dar oamenii continuă să se distreze. S-a afirmat și că are o influență nefastă asupra unora, asupra spiritului lor, în special.

Această sărbătoare are rădăcinile adânc înfipte în trecut - în principal în istoria de acum mii de ani a celților - și în jurul ei s-au țesut mai multe mituri.

Halloween e de origine americană. E mai mult decât fals, dar toată lumea asociază sărbătoarea și americanii, deși originea sărbătorii e la celți: Samhain - un festival al recoltelor și sărbătoarea “anului nou”, care era la ei în data de 1 noiembrie. După ce recoltele erau strânse urma un sezon al “morții” (iarna), și celții credeau că strămoșii lor morți vor reveni pe 1 noiembrie să sărbătorească alături de cei vii. Iarna se apropia, recoltele erau pe moarte, zilele erau tot mai scurte, iar spectrul morții atârna greu în aer. Vitele au fost sacrificate și sărate pentru a hrăni oamenii pe timp de iarnă. Recoltele au fost adunate și depozitate ca nu cumva Pooka care-și schimbă forma, un hobgoblin nocturn care se bucură de chinurile muritorilor, să distrugă roadele câmpului și să aducă un anotimp de foamete. Cu depozitele pline, celții au marcat perioada de lună plină de 3 zile cu petrecere și ritual înainte de a face față necunoscutului. Consumați de teamă că ar putea fi transportați în țara morților, irlandezii au aprins focuri uriașe pentru a îndepărta forțele malefice. În timpul sărbătorii oamenii erau costumați - de obicei purtau capete şi piei de animale. Focurile sacre rămâneau aprinse până în zori când fiecare membru al comunităţii lua din focul sacru şi îşi aprindea focul din vatră.

Când Irlanda a fost convertită la catolicism unele tradiții din Samhain au fost încorporate în sărbătorea tuturor sfinților (All Hallow's Day) din 1 noiembrie; în 31 octombrie este ajunul sărbătorii (All Hallow's Eve sau Halloween). Sărbătoarea creștinată implică aprinderea focurilor pentru morți și oferirea așa-numitelor “prăjituri pentru suflet” celor săraci și înfometați care ajungeau la ușa cuiva. Folcloristul Santino afirmă că imigranții irlandezi au adus tradiția în S.U.A. în secolul al XIX-lea. Farsa și oferirea de dulciuri (trick or treat) pare a fi mai mult o invenție americană. Obiceiul copiilor care merg din ușă în ușă și solicită bomboane a început, se pare, prin anii 1930-1940, când în orașele americane se căutau soluții pentru a ține tinerii departe de farsele proaste pe care le făceau de Halloween, și au devenit regulă după cel de-al doilea război mondial, în timpul unei suburbanizări pe scară largă.

Odată cu popularitatea au apărut şi problemele. Fiind o sărbătoare a paradelor, a petrecerilor şi a festivalelor opulente, sărbătoarea de Halloween a ajuns să fie afectată de violenţe şi acte de vandalism. Acest lucru a determinat autorităţile locale să limiteze mult amploarea petrecerilor de Halloween, interdicţii care au fost păstrate timp de 20 de ani. Limitând amploarea festivităţilor publice, autorităţile americane au deschis porţile unei alte vechi tradiţii de Halloween: colindatul din casă în casă. Potrivit tradiţiei, copiii merg în noaptea de Halloween pe la uşile vecinilor cu intenţia de “a le juca acestora feste”. Dacă proprietarii le oferă copiilor cadouri (dulciuri), colindătorii pleacă mulţumiţi iar proprietarul casei este protejat de spiritele rele.

S-a mai spus că Halloween a început că un concurs de costume. Realitatea e alta. Pe vremuri, oamenii credeau că în această perioadă de trecere de la toamnă la iarnă, vălul dintre lumea noastră și lumea spirituală devenea mai subțire și cei vii se temeau că răul ar putea să-i viziteze. Pentru a se proteja împotriva spiritelor se deghizau, pe ideea că un spirit rău nu putea recunoaște un om care era deghizat în… spirit rău și îl lăsau în pace.

Sărbătoarea ar fi doar pentru a speria. Creștinii numesc “All Hallow's Eve” această zi de 31 ocrombrie, adică “Ajunul Zilei Tuturor Sfinților” (1 noiembrie), zi în care se aduce laudă tuturor sfinților sărbătoriți în credința creștină. Unii spun că bisericile au introdus “All Hallow's Eve” pentru a se suprapune sărbătorii păgâne, înlocuind festivalul așa cum era cu propriile variațiuni - de exemplu, oamenii merg la cimitir și lasă lumânări aprinse la mormintele celor plecați de curând pentru ca aceștia să-și găsească mai ușor drumul.

Sărbătoarea este despre dovleci. La început erau napi ciopliți, cu o lumânare aprinsă care reprezenta un suflet captiv în purgatoriu (potrivit lui Nicholas Rogers). Legenda lanternei din nap (mai târziu dovleac) e legată de Jack Fierarul (dintr-un mit irlandez), despre care se spune că l-a păcălit pe Sf. Petru și a făcut o tranzacție cu diavolul și l-a înșelat pe acesta că să nu-și ofere la schimb sufletul, când va muri. Când a venit vremea, Dumnezeu i-a respins sufletul, dar și iadul și-a închis porțile pentru el; diavolul l-a alungat pe Jack; Jack a luat un cărbune din iad, l-a pus într-un nap cioplit pentru a-și lumina calea și de atunci rătăcește între două lumi. Jack simbolizează o creatură marginalizată, un păcălitor, periculos dar fascinant, ca orice altceva în această tradiție antică și modernă de Halloween.

Când irlandezii au ajuns pe coastele americane (prima oară prin anii 1800) ei nu au găsit napi pentru a-și ține sărbătoarea așa că au folosit dovleci, ceea ce a devenit un obicei de atunci și până azi. Copiii au transformat această tradiție într-o farsă. Se zice că ei rătăceau prin cartiere cu propriile versiuni ale felinarului lui Jack și încercau să sperie oamenii să creadă că ei chiar sunt Jack. Când au început să folosească dovleci numele s-a schimbat în “jack-o’-lantern”. Până la sfârșitul anilor 1800 tradiția a fost preluată în înalta societate, familiile bogate care găzduiau petrecerile au început să folosească “lanternele” ca decorațiuni.

Se consideră că acești dovleci, plasați în față casei, ajută sufletele pierdute să își găsească drumul spre casă de Halloween.

Un alt mit se refra la ideea că sărbătoarea a început pentru a da copiilor dulciuri. În realitate, trick or treat era obiceiul cerșetorilor care mergeau din poartă în poartă și spuneau rugăciuni pentru morți în schimbul mâncării; pe măsură ce timpul a trecut nu s-au mai spus rugăciuni, ci poeme sau cântece. În momentul în care traversau irlandezii marea, obiceiul era de a da de ales celorlalți: farsă sau ospătare. Mai apoi, copiii au pornit să bată pe la uși, costumați cât mai ciudat, cât mai “de speriat” “amenințând” cu farse pe cei care nu le ofereau nimic. Copiii nu se mascau pentru a nu-i recunoaște spiritele rele, ci mai mult pentru a nu fi recunoscuți de cei cărora le jucau vreo farsă.

Tot legat de sărbătoare există și alt gen de mituri, cele care se referă la fapte periculoase. Între acestea, cel mai des sunt vehiculate următoarele:

Pisicile negre sunt sacrificate cu această ocazie. Zvonurile potrivit cărora sataniștii și vrăjitoarele autoproclamate fac coadă la adăposturile de animale pentru a adopta pisici negre sunt atât de persuasive încât multe adăposturi ascundeau pisicile negre (și iepurii negri) în octombrie. Un fost reprezentant al unui adăpost recunoaște că animalele devin adesea victimele oamenilor dar nu există motive să creadă că sunt implicate vrăjitoarele sau că adăposturile sunt o sursă pentru cei care sunt superstițioși cu privire la pisicile negre. Procedurile de adopție permit celor care au de oferit animale să înțeleagă intenția celor care vor să adopte. Aparent, acest zvon are ca origine un caz de la începutul anilor 1980 când o femeie a luat o pisică neagră dintr-un adăpost pentru a-i fi accesoriu la un costum de Halloween și, după câteva zile, o pisica neagră corespunzând descrierii celei adoptate a fost găsită moartă, dar niciodată nu a existat vreo dovadă a sacrificiilor rituale care implică pisici negre. Animalele de pe lângă casele oamenilor sunt adeseori torturate și ucise de indivizi furioși, plictisiți, de copii sau de adolescenți cu probleme, iar dacă un astfel de caz apare în luna octombrie este adăugat imediat mitului de Halloween. Un director executiv la un adăpost de animale afirmă că într-un an, chiar a două zi după Halloween, o pisică neagră a fost adusă la clinică având litere arse în carne…

Îngrijorările cu privire la tortura ritualică a animalelor în jurul Halloweenului au fost mai răspândite în anii 1980 și 1990, când tema unora de cultele satanice secrete era la apogeu. De atunci, multe adăposturi au abandonat politica de a ascunde pisicile negre, iar un reprezentant al Societății Americane pentru Prevenirea Cruzimii față de Animale spune: “Nu există niciun motiv să credem că aceste pisici sunt expuse riscului”.

“The Legend of Sleepy Hollow” (Legenda călărețului fără cap) este o poveste gotică a autorului american Washington Irving, conținută în seria sa de 34 de eseuri și nuvele intitulate “The Sketch Book of Geoffrey Crayon, Gent.”. Scrisă în timp ce Irving locuia în străinătate, la Birmingham, Anglia, povestirea a fost publicată pentru prima dată în 1820 și se numără printre primele exemple de ficțiune americană cu popularitate de durată, mai ales în timpul Halloween-ului. Povestea lui Washington Irving a fost numită “una dintre cele mai cunoscute povești de Halloween”, “Ultima poveste de Halloween din New York” și “Colindul de Halloween al Americii”. Singura problemă: “The Legend of Sleepy Hollow” nu are nicio legătură cu Halloween-ul”, potrivit lui Kelly, profesor la UCLA. Povestea nu menționează niciodată Halloweenul, care nu a fost cunoscut sau sărbătorit pe scară largă în America când Irving și-a scris povestea. Brian Jay Jones, autorul lucrării “Washington Irving: Un american original”, spune că este o poveste de Halloween fără chintesență. “Dacă Irving nu a inventat Halloween, atunci ar fi trebuit”, a spus Jones. Irving a combinat folclorul german și olandez pentru a crea “prima poveste de groază reală americană”, a spus el.

Partea a doua.

Bibliografie:

https://www.msn.com/en-us/lifestyle/did-you-know/halloween-myths-and-facts/ar-BBOX7GO

https://people.howstuffworks.com/culture-traditions/holidays-halloween/5-halloween-myths-that-will-not-die.htm

https://eu.usatoday.com/story/news/nation/2017/10/18/there-no-razors-your-kids-candy-debunking-halloween-myths/738082001/

https://en.wikipedia.org/wiki/The_Legend_of_Sleepy_Hollow

https://en.wikipedia.org/wiki/Poisoned_candy_myths

https://www.washingtonpost.com/opinions/five-myths-about-halloween/2014/10/24/b9b60800-5939-11e4-8264-deed989ae9a2_story.html

https://www.irishcentral.com/roots/history/irish-myths-halloween-samhain

https://www.irishcentral.com/roots/history/feile-na-marbh-became-halloween

Ora 3 dimineaţa – 3 AM

Când ceasul se apropie de ora 3 AM ceva ciudat se întâmplă in jurul nostru. Vălul dintre cei vii şi cei morţi devine mai subţire, permiţând trecerea liberă între cele două dimensiuni. Demonii, fantomele, creaturile interdimensionale se strecoară in lumea celor vii, creând haos şi chinuind oamenii care dorm...

Xavier Remington, fondator şi preşedinte al ”Mystic Investigations” declară: Legenda spune că atunci când te trezeşti exact la ora 3 AM, fără vreun motiv anume, într-o stare de teroare, diavolul ţi-a făcut o vizită, la propriu sau in vis.

Cu ocazia unei ediţii Miercurea fără cuvinte am fotografiat doi melci, iar titlul postării a fost Dimineaţa devreme sau noaptea târziu? 3 a.m (aproximativ ora la care am fotografiat melcii - nu m-am trezit atunci, ci nu dormeam). Cineva care a văzut postarea m-a informat că ora 3 dimineaţa este considerată oră... demonică. Şi mi-a adus câteva argumente. Ok! Mi-am zis să caut ceva informaţii – nu pentru că aş crede că ora trei dimineaţa e demonică, ci pentru că e o nouă superstiţie despre care aud. E o credinţă, perfect! N-am nimic de obiectat, dar am vrut să aflu ce stă la baza acestei credinţe. Această postare este şi un răspuns pentru persoana in cauză.

Ce-am aflat despre ora 3 dimineaţa...

Ar fi ora diavolului, ora la care strigoii ies să caute victime, ora la care vrăjitoarele fac farmece.

La ora 3 AM forţele demonice au o putere mai mare.

Alţii spun că ora este de bun augur pentru trezire, atunci când e cu două ore înainte de creşterea intensităţii luminii soarelui (când soarele răsare la ora 5 AM, evident). Sunt cercetători care afirmă că ora 3 AM este una perfectă pentru începerea activităţii in cazul celor care au adormit seara devreme. Este un foarte bun moment pentru rugăciune şi meditaţie. De exemplu, puja (ritual religios hindus) efectuat in acest moment va fi încununat de succes; puja însemnă a onora, a aduce respect sau ofrandă superiorilor sau zeilor.

Conform Kundalini Yoga - influenţată de Shaktism şi Tantra – se consideră că cele câteva ore dinaintea răsăritului soarelui sunt “ore divine”. Sādhanā (literar s-ar traduce prin “un mijloc de a realiza ceva” şi este o practică spirituală) practicată în aceste ore dinaintea rasaritului oferă cele mai bune rezultate şi faptul că mulţi oameni se trezesc în acest timp este de fapt un apel al universului de a se trezi pentru rugăciune şi meditaţie.

₪₪₪

In mitologia românească strigoii sunt sufletele rele ale unor morţi, despre care se spune că ies noaptea din mormânt şi se transformă într-un animal sau într-o apariţie fantomatică pentru a face rău celor vii. Cuvântul derivă din ”strigă”, care îşi are originea in italienescul strega (vrăjitoare).

Nu ştiu foarte multe despre această credinţă dar din câte am citit nu am dedus – şi nu scrie nicăieri clar – că strigoii ar ieşi la ora 3 dimineaţa.

Vrăjitoarea, in credinţa populară, este persoana care poate vindeca şi/sau poate aduce nenorociri. Ora 3 AM ar fi cea mai potrivită pentru magia neagră - pentru că nu există cineva care ar putea vedea - dar, din câte am citit despre această credinţă (şi am văzut filme), ritualurile vrăjitoarelor (acceptând ideea - imaginându-ne - că ele există!) au loc la diferite ore din zi şi din noapte, in funcţie de rezultatul pe care îl doresc. In credinţa catolicilor ora vrăjitoarelor ar fi 12 AM – între ora 12 AM si 1 AM. nu există servicii religioase in bisericile catolice, şi nici rugăciuni ale feţelor bisericeşti. Doar un gând: dacă ar fi certă aceasta idee a ”orei vrăjitoarelor” sunt sigură că preoţii ar fi programat o sesiune de rugăciuni şi pentru acest interval (desigur, dacă nu există iar eu habar n-am - scriu doar ce-am citit la alţii!).

Sintagma ”ora diavolului” se aplică nu doar orei 3 AM, ci şi orelor 2:33 AM, 3:30 AM, 3:33 AM – ore la care, se zice, au loc unele fenomene paranormale şi oamenii sensibili le percep mai mult şi au de suferit; sunt, de asemenea, considerate a fi momente ”cu ghinion”, in sensul că pot apărea diferite neplăceri: bebeluşul începe să plângă, computerul se blochează, au loc mai multe infracţiuni etc. Nu ştiu dacă a făcut cineva astfel de statistici, nici chiar cu privire la infracţiuni, dar la mai multe infracţiuni mă pot gândi că ar putea avea loc, in ideea că ora 3 AM este considerată o oră de vârf a nopţii, ora la care somnul oamenilor e profund.

Unii oameni afirmă că se trezesc regulat la ora 3 AM, transpiraţi, confuzi, agitaţi. Unii cercetători au găsit o explicaţie medicală pentru trezirea unora in jurul orei 3 dimineaţa – fără a avea vreo necesitate fiziologică: sunt dintre cei stresaţi, care suferă de insomnii sau din cauza preocupărilor cotidiene, iar vedeniile pe care se întâmplă ca unii să le aibă la ora 3:33 AM sunt puse pe seama unor afecţiuni mintale. Despre cei care se trezesc regulat in intervalul 1 – 3 AM se spune că organismul îi avertizează cu privire la unele afecţiuni ale ficatului, acest interval orar fiind vârful energetic al organismului in lupta cu toxinele din corp.

Se pare că spitalele şi centrele de îngrijire medicală raportează cele mai multe decese ca întâmplându-se între 3 şi 4 AM, riscul crescând spre ora 4 pentru că atunci sistemul imunitar este mai slăbit ca in alte perioade de timp, tensiunea arterială este şi ea scăzută şi, cel mai probabil, scăderea tensiunii arteriale face şi ca oamenii să se trezească in acest interval şi să se simtă neliniştiţi şi nervoşi; in plus, hormonii care au legătura cu somnul au un nivel scăzut.   

Cel care se trezeşte la ora 3 dimineaţa ar trebui să stea in pat şi să încerce să doarma, pentru a evita orice neplăcere. E cât se poate de firesc ca cei care se trezesc la o astfel de oră să nu se simtă tocmai bine - somnul e dulce la acea oră.

Creierul uman îşi încetineşte activitatea când ne pregătim de somn, de la starea Beta – treaz – trece in starea Alpha, când începe relaxarea, şi apoi in starea Theta, când omul este între starea de veghe şi adormire. Următorul pas este starea Delta, când omul e complet adormit şi începe să experimenteze starea REM. Când doarme, omul parcurge aceste stări de mai multe ori.

Oricum, nu există dovezi ştiinţifice clare că s-ar întâmpla ceva deosebit la această oră 3 AM – omul este in starea de REM (Rapid Eye Movement), caracterizat prin mişcarea rapidă a ambilor globi oculari – e o stare de somn profund, când reflexele şi tonusul muscular dispar; e perioada când se produc visele. Cei care se trezesc la această oră pot simţi că le este frig (in folclor frigul fiind un semn că in zonă s-ar putea afla o… fantomă sau un spirit), pentru că temperatura corpului este uşor neregulată in acest ciclu de somn. In acest tip de somn activitatea creierului e scăzuta, la fel şi ritmul cardiac ş.a., deci e firesc ca cel care se trezeşte brusc să se simtă, cumva, ciudat. Un mucalit ar întreba: de ce se trezeşte brusc, făra explicaţie? Ce să răspund?! :)) Explicaţii logice sunt, dar fiecare argument are contraargument.

Ora 3 AM este considerată o oră neprielnică pentru vizionarea anumitor filme, pentru a nu deschide ”poarta demonilor”. In filmul ”The Conjuring” (2013), de exemplu, ceasurile din casă se opresc in fiecare noapte la ora 3:07 AM şi totul o ia razna din acel moment. In filmul ”The Exorcism of Emily Rose” (2005) protagonista simte un miros de ars in fiecare zi la această ora 3 AM şi are parte de evenimente inexplicabile - in acest film preotul care face exorcizarea afirmă că ora 3 AM este ora diavolului, oră pe care spiritele rele o folosesc pentru a râde de Sfânta Treime.

E deja clar că filmele sunt cele care duc la apariţia a fel şi fel de legende urbane, şi tot prin ele se  răspândesc anumite legende urbane.

Exorcismul (legare prin jurământ) este o practică străveche, care face parte din sistemul de credinţe al multor culturi şi religii. E o practică de alungare a demonilor sau altor fiinţe spirituale despre care se presupune că şi-au găsit sălaş (recipient) in unele persoane, numite posedate.

Filmele The Exorcism of Emily Rose (2005) şi Requiem (2006) au la bază cazul real al unei tinere catolice care a trăit in Bavaria, Anneliese Michel (n. 21.09.1952 – d. 01.07.1976). Trei dintre mătuşile ei erau călugăriţe şi tatăl studiase pentru a deveni preot. S-a crezut despre Anneliese că este posedată şi a fost supusă unui ritual de exorcizare, in anul 1975, şi după un an a decedat. Părinţii şi preoţii au fost acuzaţi de omor prin imprudenţă (ucidere din culpă).

La vârsta de 16 ani fata a avut un episod epileptic şi a fost diagnosticată cu epilepsie la nivelul lobului temporal (manifestată şi prin lipsa de cunoaştere a mediului familial), care a determinat o depresie gravă şi fata a fost tratată la psihiatrie. Pe la vârsta de 20 de ani a început să simtă repulsie pentru diferite obiecte religioase (familia ei fiind una profund credincioasă) şi a început să audă voci. Starea i se tot agrava şi a refuzat medicaţia până a ajuns in pragul sinuciderii. Au ajuns la concluzia că e posedată aşa că au apelat la un preot; doi preoţi au primit aprobarea episcopului local şi, cu acordul tinerei, s-a trecut la exorcizare, in 1975. Ritualul a fost executat in secret (cum ceruse episcopul) timp de 10 luni. După ce fata a murit, părinţii şi cei doi preoţi au fost judecaţi pentru ucidere din culpă şi condamnaţi la şase luni de închisoare. Anchetatorii au descoperit că fata era deshidratată şi subnutrită. Cazul e citat ca exemplu de boală mintală, neglijenţă, abuz şi isterie religioasă.

In filmul The Conjuring, unde ceasurile se opresc, zilnic,  la ora 3:07, exorcizarea – reuşită de această dată  – este făcuta de unul dintre soţii Warren, Ed (soţia Lorraine) – specialişti in activităţi paranormale, filmul fiind făcut după unul dintre cazurile lor (el a decedat in anul 2006).

De-a lungul secolelor s-a practicat la greu exorcizarea deşi posesia demonică e departe de a putea fi testată sau evaluată – şi cu atât mai puţin poate fi dovedită – dar multe persoane care aveau nevoie urgentă de ajutor medical au murit din cauza unei superstiţii preistorice. E de amintit şi cazul fostului călugar de la Tanacu (Vaslui), care, in anul 2005, a ucis o călugăriţă încercând să scoata demonii din ea.

Ca in toate superstiţiile, acelaşi lucru e de bine într-o cultură şi de rău in alta. Cumva, forţele se neutralizează.

₪₪₪

Ora 3 dimineaţa, după aniversarea a 20 de ani de căsătorie. Ea, veselă, strânge masa, fredonând. El, machit, picoteşte in fotoliu.
Ea: - Îţi aduci aminte, dragă, de-acum 20 de ani? Am ieşit din biserică...
El: - Ăhă...
Ea: - Eu am alergat in parc... Tu ai venit după mine...
El: - Ăhă...
Ea: - M-ai ajuns din urmă... M-ai strâns de mijloc...
El: - Da... Ştiu... Mai bine te strângeam de gât! Tot 20 de ani luam, da' măcar acum eram liber....

Istoria unei anecdote

Transcrierea unei discuţii radio care ar fi avut loc in 10 noiembrie 1995 între o nava militară americană şi autorităţile canadiene:

Americanii: Vă rog să deviaţi cursul 15 grade nord pentru a evita coliziunea.

Canadienii: Vă recomandăm să deviaţi voi cursul 15 grade sud pentru a evita coliziunea.

Americanii: Aici e căpitanul navei militare americane. Repet: deviaţi cursul.

Canadienii: Nu. Repet: deviaţi voi cursul.

Americanii: Acesta e portavionul USS Lincoln, a doua cea mai mare navă a Statelor Unite din flota atlantica. Suntem însoţiţi de trei distrugătoare, trei crucişătoare şi numeroase nave de sprijin. Vă cer să schimbaţi cursul 15 grade nord – unu cinci grade nord – sau vor fi luate contramăsurile necesare pentru a garanta siguranţa acestei nave.

Canadienii: Acesta e farul. Alegerea vă aparţine.

Reprezentanţii Marinei Americane au dezminţit “ştirea” care a făcut înconjurul lumii începând de prin anul 1996, fiind difuzată in jurnalele de ştiri de la televizor şi radio, in diferite emisiuni umoristice, in ziare ş.a.m.d.. mai ales din Statele Unite şi Canada, iar Internetul a făcut-o arhicunoscută.

Americanii au insistat că nu există o astfel de discuţie înregistrată şi că e doar o glumă care a apărut într-o colecţie de glume şi anecdote din 1992, după ce fusese relatată in “Cele şapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienţi” a lui Stephen Covey, 1989, care s-a inspirat dintr-o problemă de procedură publicată in 1987 într-o revistă editată de Institutului Naval American. Dar originea anecdotei e chiar mai veche: într-o carte din 1939 apare următorul fragment:

Ceaţa e foarte deasă. Ofiţerul unui vas cu aburi aruncă o privire peste bord şi, spre marea lui surpriză, observă un om aplecat peste o balustradă, la numai câţiva metri distanţă.

- Ai încurcat-o, prostule! urlă el. Unde naiba crezi că mergi cu nava ta? Nu ştii că am prioritate de trecere?

Din ceaţa deasă se aude o voce sardonică:

- Licărirea aceasta nu e o navă, şefule, este un far!

Originea poate fi plasată şi mai devreme, in 1931, într-o scenă satirică apăruta într-un ziar canadian care citează ca sursă un ziar din Anglia şi care înfăţişează doi bărbaţi cu portavoce – unul pe puntea unei nave şi celălalt pe pasarela unui far. Marinarul strigă:

- Unde te duci cu nava ta care licăreşte?

- Asta nu-i o navă care licăreşte; e un far!

Practic, susţineau americanii, gluma poate fi veche chiar şi de zeci de ani şi nimic de genul acesta nu a avut loc in realitate; o dovadă ar fi şi faptul că diferite persoane care susţin că e adevarată afirmă că incidentul a avut loc ba într-un loc, ba in altul…

La vremea aceea Marina Americană a avut mult de lucru pentru a scăpa de această tinichea agăţată de coadă pentru că ziariştii, producătorii de emisiuni etc. nu sunau pentru a confirma sau infirma fapta direct de la sursă, ci o preluau ca atare. Degeaba oficialii spuneau tuturor că nu mai există faruri in funcţiune pe coasta Statelor Unite încă de la mijlocul anilor 1980.

M-am gândit mereu că a fost doar vreun pifan care a vrut să se distreze pe seama Marinei – a spus un oficial al Marinei Americane.

Dupa tot efortul Marinei de a scăpa de tinichea, in martie 2008, directorul Agenţiei Naţionale de Informaţii a S.U.A. îşi incepe discursul la un simpozion ţinut la Universitatea John Hopkins (Baltimore) cu povestea farului: Acum… e adevărat. Am fost in afacerea informaţiilor, unde se ascultă convorbirile ş.a.m.d. Acest lucru e adevărat, există o înregistrare reală.

Pam pam! (??)☺

Pentru informaţii detaliate:

https://en.wikipedia.org/wiki/Lighthouse_and_naval_vessel_urban_legend

Frica de clovni – clovnofobia (coulrofobia)

Clovnofobia este o afectiune care nu e trecuta, inca, in registrul afectiunilor mintale si care a inceput sa fie studiata mai serios abia in ultimii ani pentru ca nu exista un numar foarte mare de oameni care se tem de clovni – mai multi sunt cei carora nu le plac.

Te astepti ca unui copil sa-i fie teama de chipul oarecum ciudat al unui clovn, dar ramai uimit cand vezi un adult gata sa o ia la goana cand vede unul si te intrebi cum de un om in toata firea se poate speria atat de rău de un personaj care pe tine te distreaza. O singura data, la inceputul anilor 1990, am vazut un barbat adult ajuns aproape in faza lesinului la vederea unui clovn care s-a apropiat de noi intr-un parc de distractii. Am vazut in filme oameni care se tem de clovni si, poate, greu as fi crezut ca poate exista o teama atat de mare daca nu as fi vazut “cu ochii mei” ce reactie a putut avea acel om.

Sunt unele studii care arata ca nu la prea multi copii le plac clovnii si nu doar oamenii care lucreaza la circ au demarat programe prin care ii ajuta pe oameni (copii si adulti) sa-si invinga frica de acest personaj.

Ca si in cazul celorlalte fobii, punctul declansator al clovnofobiei poate fi conditionat de cativa factori, intre care: o experienta neplacuta, al carei context a fost mai apoi generalizat; copierea comportamentului unor persoane numite de referinta (parinti, bunici, prieteni etc.); un conflict psihic profund.

As zice ca ajung la fobie cei care traiesc conform zicalei: cine s-a ars cu ciorbă suflă şi-n iaurt – exacerbând reactiile.

Pe vremuri, bufonul de curte, nebunul, nu erau deloc de speriat, din contra. La circ, copii si adulti râdeau in hohote cand vedeau năstruşniciile clovnilor… Dar clovnul a ajuns, in timp, si pe marile ecrane:

The Joker, inamicul lui Batman, nu e deloc un chip comic si faptele lui sunt violente; clovnul ucigas, care are la baza si o legenda urbana americana care – la randul ei - a luat nastere din cauza unuia care isi castiga existenta facand pe clovnul la petreceri si care a ucis tineri: John Wayne Gacy, un tip cu un chip comun, tata devotat, soţ iubitor care, intre altele, se imbraca in clovn si ii distra pe oameni la petreceri sub numele de Pogo si care, intre anii 1972-1978, a agresat sexual si a ucis mai mult de 35 de tineri din zona Chicago – a fost gasit vinovat pentru 33 de omoruri si executat in 1994; individul fusese condamnat in 1968 pentru agresarea unui adolescent si, totusi, i s-a permis sa lucreze in apropierea copiilor – intre timp lucrurile s-au schimbat mult in SUA. Acest individ, ascuns sub masca clovnului, a contribuit si mai mult le teama oamenilor de clovni, convinsi ca intotdeauna sub masca unui clovn se poate descoperi “partea lui intunecata”. Dupa povestea acestui ucigas s-au facut cateva filme.

Clovnul Bozo a fost un personaj de televiziune (creat in 1960 de Alan W. Livingston) foarte indragit de copii si adulţi in anii de inceput ai televiziunii, in SUA, si nu avea nimic de speriat. Totusi, avand in vedere ca toti clovnii au menirea de a face oamenii sa râda, dar ironizand persoane, comportamente, situaţii, se presupune ca au si o doză mare de răutate.

Ideea laturii ascunse a clovnilor pare a porni de la viata celui care e considerat tatăl clovnilor moderni: Joseph Grimaldi (celebru mai ales in Marea Britanie) si a carui viaţă numai frumoasa nu a fost, el neavand motiv de veselie si, cu toate acestea, seara de seara isi picta chipul si ii facea pe oameni sa râda; a crescut cu un tata tiran, sotia lui a murit dând nastere unui copil; baiatul lui a baut până a murit, la varsta de 31 de ani; de la salturile pe care le facea pentru a distra oamenii a rămas cu un handicap si avea dureri permanente.

In Franta, cam in aceeasi vreme cand Grimaldi era celebru in Marea Britanie, Jean-Gaspard Deburau (Pierrot) era pe Continent, dar in timp ce Grimaldi era tragic, Deburau era sinistru; in 1836 a ucis un tanar care râdea de el, alaturi de altii, lovindu-l cu bastonul, pe strada (a fost achitat pentru omor).

Doi dintre cei mai cunoscuti clovni din istorie erau oameni cu probleme in viata reala, deci oamenii au inceput sa se gandeasca la faptul ca toti clovnii au o viata dubla, o latura luminoasa si una intunecata. Andrew McConnell Stott (profesor la Universitatea din Buffalo, New York, care a scris biografia clovnului Grimaldi, considerat specialist in cultura clovnilor) sustine ca Charles Dickens este cel care a semanat in mintea oamenilor semintele clovnului inspaimantator scriind Pickwick Papers (in 1836, cand inca mai semna unele articole din ziare cu pseudonimul Boz), care avea protagonist un clovn betiv, cu multe probleme, un clovn care se distrugea pe sine pentru a distra publicul si despre care se spune ca l-ar fi avut ca “model” pe fiul lui Grimaldi.

La moartea lui Grimaldi (1837), tanarul ziarist Dickens a fost insarcinat sa publice memoriile clovnului si a facut-o astfel incat oamenilor incepuse sa le fie dificil sa priveasca un clovn si sa nu se intrebe ce este, de fapt, sub machiaj, devenind dificil de facut o separare intre personaj si omul care il interpreteaza. Dickens, afirma Stott, este cel care a dus la formarea acestei perceptii ca sub masca vesela se ascunde ceva intunecat, tulburator. Tot Stott afirma ca Joey Grimaldi e exemplul elocvent al omului distrus ascuns sub masca veseliei.

Clovnii au inceput sa aiba succes in benzile desenate, in emisiuni TV, in filme, nu doar la teatru si la circ; uimeau si ţineau cu sufletul la gura spectatorii care le urmareau numerele de adevarata acrobatie, gesturile largi, dezordonate (pentru a atrage atentia si a starni râsul). In 1876, Edmond de Goncourt, critic literar, scria ca “arta de a fi clovn este acum destul de terifianta; prin acrobatiile aproape sinucigase, gesticularea aproape monstruoasa, pantomima frenetica amintesc de curtea unui azil de nebuni”.

Clovnii in filme

Dupa ce un clovn a ucis in realitate, situatia clovnilor in SUA avea sa se schimbe si regizorii, scenaristii vor specula intens aceasta noua oportunitate de a crea suspans si de a castiga bani. 

Inainte vreme un film precum The Greatest Show on Earth (al lui Cecil B. DeMille castigator al unui premiu Oscar in 1952) ar fi avut succes doar ca drama: un clovn care a ales sa nu-si dea masca jos niciodata si care s-a dovedit a fi un medic care si-a ucis sotia “din mila”.

Filme precum Poltergeist (1982) trec la un alt nivel: o papusa clovn prinde viata si incearca sa traga un baietel “in lumea lui bau-bau” de sub pat. In 1986 Stephen King scrie “It”, un roman de groaza despre şapte copii terorizati de o fiinta numita It care exploateaza temerile victimelor sale si care apare prima data sub forma unui clovn, figura amuzanta care-i atrage pe copii; in 1990 romanul a fost ecranizat intr-o miniserie de televiziune.

In 1988 apare filmul Killer Klowns from Outer Space, in care clovni extraterestri cu dinti ascutiti si intentii criminale aterizeaza pe Terra. 

In 1989 apare Clownhouse, un film de groaza in care trei nebuni evadeaza din spital, ucid niste clovni si le fura identitatile si terorizeaza un sat din apropiere (ulterior filmul a fost intezis, apoi iar permis si iar interzis).

Sunt zeci de filme avand ca protagonisti clovni ucigasi sau numai unele scene care implica astfel de personaje. Intre cele mai recent aparute amintesc: All Hallows’ Eve (2013), American Horror Story: Freakshow (TV Series, 2014) si The Legend of Wasco (2015).

De-a lungul timpului filmele cu clovni vicioşi si criminali au reuşit să-i facă pe Candyman, Boogeyman si pe Freddy Krueger sa pară nişte… clovni.

Astfel stând lucrurile cu filmele in care apar clovni ucigasi, cu legendele urbane care implica si clovni, aproape ca nu e de mirare ca unii oameni incep sa… copieze frica de clovni. Si, totusi, majoritatea celor care se tem de clovni - sustin specialistii - nu vizioneaza astfel de filme. Probabil ca fobia se insinueaza in mintea unora din frica de necunoscut.

Sursa foto: http://screencrush.com/cary-fukunaga-it-very-scary/

Candyman. Omul bomboanelor

Numele Candyman are multe radacini ca mit urban. Intr-o legenda foloseste un carlig - ca intr-o alta legenda din care, probabil, a fost importat - dar nu acesta a fost primul Candyman. Originalul, se presupune, e un traficant de droguri, sef de banda, un monstru real, autor al unor crime macabre care au avut loc in Chicago, intr-un cartier de locuinte, construit inca din anii 1940 si devenit de-a lungul timpului cunoscut pentru bandele violente care-si duceau veacul acolo, pentru crime, droguri.

Indiferenta - sau neputinta autoritatilor - a dus la niste conditii de viata ingrozitoare pentru locuitorii cartierului Cabrini-Green, care devenise sinonim cu problemele asociate cartierelor de locuinte publice din S.U.A.

autor:Eric Millikin, Detroit

Candyman e, cel mai adesea, subiectul unor legende urbane legate de Halloween - o astfel de sarbatoare are mai putin farmec daca nu e insotita si de povesti de groaza, si o multime de filme au ca tema intamplari cumplite petrecute in noptile de Halloween. Multe povesti despre copii otraviti la intamplare cu bomboane sau alte dulciuri si fructe, in mod intentionat, crimele violente si altele fac deliciul amatorilor de gen.

Originea sarbatorii Halloween

Originea sarbatorii poate fi gasita in urma cu mai mult de 2000 de ani, in cultura celtilor, un popor care a trait in zona unde azi sunt Irlanda, Regatul Unit si nordul Frantei. Celtii sarbatoreau Anul Nou la data de 1 Noiembrie si acest moment al anului e asociat - ca in multe alte culturi - si cu moartea omului; ei credeau ca in noaptea dinaintea anului nou granita dintre lumea celor vii si a celor morti se suprapunea si spiritelor le era mai usor sa ajunga in lumea noastra.

In noaptea de 31 octombrie celtii sarbatoreau Samhain - era ziua in care ei credeau ca fantomele mortilor vin printre oameni si cauzeaza diverse distrugeri. Pentru a alunga spiritele rele si pentru a nu fi recunoscuti se mascau grotesc, iar pentru a impaca zeii aprindeau ruguri imense unde sacrificau animale, in special, dar se afirma ca sacrificau si copii - de aici legenda urbana ca unii vor sa sacrifice copii si azi, de Halloween, pentru a pastra vie traditia.

Cand papa Grigore al III-lea (731-741) a decretat ziua de 1 noiembrie “Ziua Tuturor Sfintilor” (The All Saints Day), mutand-o din 13 mai, noaptea dinainte, noaptea traditionala pentru sarbatoarea celtica Samhain, a fost numita “Ajunul Zilei Tuturor Sfintilor” (All-hallows Eve, devenind Halloween).

Se stie ca sarbatoarea a fost adusa in SUA de imigrantii veniti din teritoriile locuite candva de celti, dar s-a conturat prin anul 1942, cand zaharul era rationalizat in SUA, fapt care a durat pana in 1947. Apoi, incet si sigur, a devenit comerciala, incasarile pentru costume si dulciuri ajungand la sume fabuloase (totalul sumelor fiind pe locul doi, dupa cele incasate de comercianti cu ocazia Craciunului).

Intamplari si interdictii de Halloween

De-a lungul timpului au avut loc destule incidente in noaptea de Halloween, iar paranoia bomboanelor otravite i-a atins la un moment dat pe mai toti parintii. Un incident de Halloween se refera la un baietel pe nume Johnny, care a fost avertizat sa nu colinde la nicio casa necunoscuta, dar n-a ascultat, ba chiar si-a convins si prietenii sa il insoteasca la o casa izolata, unde au primit dulciuri. Mai tarziu, cand copiii isi inventariaza dulciurile, se aude un tipat; toti sunt dusi la spital cu gura sfasiata de la mestecarea unor lame de ras si cioburi de sticla, iar micul Johnny moare, pentru ca mancase o bomboana otravita - nu l-au descoperit niciodata pe cel care a facut asta (totusi, unele voci sustin ca tot legenda urbana este si acest incident).

Intr-o localitate din Delaware, S.U.A., cu ocazia sarbatorii din anul 2005, un trup atarna de creanga unui arbore. Toata lumea trecea indiferenta, râzând, considerand ca este un manechin pregatit pentru sarbatoare. Trei ore a atarnat acolo trupul unei femei in varsta de 42 de ani (care s-a sinucis) pana cand localnicii si-au dat seama ca este un om, nu un manechin.

De Halloween, parintii traiesc cel mai mare cosmar si copiii se distreaza. O micuta fantoma sau un goblin primeste o bomboana otravita si sufera rani fizice sau psihice si chiar moare.

Povestile de acest gen sunt multe in preajma sarbatorii, iar in ziare si reviste dar si in e-mailuri trimise parintilor, se repeta anual avertismentele cu privire la unii oameni care vor sa faca rau copiilor, fie pentru a-i pedepsi pentru lacomie, fie pentru ca sunt prea mari sa vina din usa in usa si sa ceara dulciuri, fie pentru ca nu le plac copiii.

Intre incidentele care au avut loc putine au fost descoperite ca fiind cu intentie, dar unele au fost: in 1959, un dentist din California a oferit copiilor pastile laxative - a fost judecat pentru “ofensa publica” si “administrare ilegala de medicamente”. In 1964, o femeie din Long Island, New York, a oferit unor copii pe care-i considera prea mari, pachete care contineau reziduuri metalice, biscuiti pentru caini, nasturi, otrava cu eticheta vizibila pe care scria exact ce este: “otrava”. Desi nimeni nu a avut de suferit, iar ea a sustinut ca a fost o gluma, a fost acuzata si s-a recunoscut vinovata pentru “abuz impotriva copiilor”.

Frica a prins radacini in anii 1970, cand ziarele au inceput sa scrie ca au murit cativa copii de la bomboane otravite sau modificate. Cateva scoli au interzis celebrarea sarbatorii prin interzicerea cuvantului Halloween”, referindu-se la un festival de toamna. In statul New Jersey a fost adoptata o lege care pedepsea expres pe cei care contaminau dulciurile de Halloween. Incepand din anii 1980 spitalele se ofereau sa faca raze X dulciurilor…

In 2013 un director de scoala elementara a dorit sa interzica sarbatoarea intr-o scoala din Pennsylvania din motive de securitate alimentara, zicea el: pericol de alergii, intre altele, dar si faptul ca in S.U.A. este acceptata manifestarea religioasa a oricaror credinte, iar sarbatoarea ar fi permisa daca in district exista un grup activ de druizi. Autoritatile si mai multi parinti l-au linistit.

In Connecticut au interzis paradele de Halloween, chiar in octombrie 2015, si au interzis purtarea costumelor, de teama sa nu ofenseze copiii care nu participa la aceasta sarbatoare. Cetatenii nemultumiti au initiat o petitie prin care sa determine ridicarea interdictiei.

Asta-i ca ideea unora de a interzice bradul de Craciun pentru a nu-i agresa psihic pe cei care nu au traditia impodobirii bradului.

Cel care a ajuns sa fie numit Omul care a omorat Halloween-ul sau Candyman, este Ronald O’Brien din Pasadena, Texas. In 31 octombrie 1974, dupa ce a colindat alaturi de copiii lui si ai unei alte familii, a permis celor doi ai lui, Timothy (8 ani) si Elizabeth (5 ani) sa manance cate o bomboana inainte de culcare. Baietelul mananca un baton de ciocolata, i se face rau, e dus la spital dar moare. Concluzia medicilor: otravire cu cianura. Suspectati au fost oamenii care locuiau in casele unde colindasera copiii, dar barbatul sustinea ca nu-si aminteste exact pe unde au fost. La un moment al anchetei a identificat un vecin dar anchetatorii au aflat ca acesta avea alibi.

In final, tatal a fost arestat pentru omor. Facuse o polita de asigurare pentru copii, dar nu si pentru el si sotie; martorii afirmau ca se interesase despre otravirea cu cianura si incercase sa cumpere otrava de la companiile locale. Juriul l-a gasit vinovat in 45 de minute si l-a condamnat la moarte in 75 de minute, fiind programat pentru executie in 31 octombrie 1976. Si-a exersat dreptul la apel si executia a fost amanata de cateva ori, dar in 31 martie 1984 executia a fost dusa la sfarsit.

Cu toate ca unii psihologi au declarat ca unii copii fac astfel de gesturi pentru a atrage atentia si cu toate ca O’Brien si-a sustinut nevinovatia, in declaratia finala a cerut iertare faţă de oricine ar fi gresit in cei 39 de ani de viata. A ramas in memoria colectiva ca fiind cel care s-a folosit de un mit urban pentru a-si ascunde crima. Fapta lui a transpus mitul in realitate, permitandu-i lui Candyman sa bantuie in continuare Halloween-ul si pentru generatiile viitoare.

Sarbatoarea de Halloween este insotita de un lung sir de legende urbane si de povesti de groaza. Azi, nicio petrecere nu e considerata reusita daca nu sunt povestite intamplari de groaza.

Vineri 13

Fereste-te de pisica neagra! 😃

Vineri 13 este o superstitie care combina o zi a saptamanii si cifra 13, si despre care se crede din cele mai vechi timpuri ca sunt aducatoare de nenoroc; se presupunea ca isi are originea in evul mediu sau mult mai devreme dar cercetarile, in astfel de chestiuni, nu pot identifica sursa exacta a unei superstitii sau legende urbane. Multi cercetatori, insa, par a fi de acord ca legenda Vineri 13 a luat nastere candva in secolul al XVII-lea, iar din secolul al XIX-lea pare a fi omniprezenta.

In multe culturi a existat (si exista) credinta ca numarul 13 e cu ghinion: cand se aduna undeva 13 oameni al 13-lea e diavolul; cand la masa sunt 13 persoane una va muri in cursul anului… Se mai spune ca de ai 13 litere in nume va avea diavolul noroc: Charles Manson, Jeffrey Dahmer, Theodore Bundy, Albert De Salvo – toti ucigasi in serie care au 13 litere in nume si au fost prinsi foarte greu, dupa ce au ucis mai multi oameni.

In unele orase nu exista numarul 13 pentru strazi, sau ca numar de apartament, etaj etc.. Daca iti tai unghiile vineri vei suferi dureri (o alta credinta zice contrariul: fa-ti manichiura vineri, dupa apusul soarelui, si va rezista mai mult si unghiile vor fi tari); daca schimbi lenjeria de pat vineri vei avea cosmaruri; daca pornesti la drum vineri vei intalni nenorocirea; navele care stabilesc ca zi de pornire ziua de vineri vor avea ghinion si multe altele.

E posibil ca publicarea celebrului roman Vineri, 13, al lui Thomas W. Lawson, in anul 1907, sa fi condus la diseminarea superstitiei; un broker fara scrupule care profita de superstitie, speculand spaima oamenilor pentru a crea panica pe Wall Street.

Unele legende urbane conecteaza superstitia cu ziua de 13 octombrie 1307, ziua in care regele Filip cel Frumos a dat ordin si au fost arestati sute de cavaleri templieri, si apoi arderea acestora pe rug – fapte popularizate (si) de Maurice Druon in celebrul roman Regii blestemati. In 1989 a fost lucrarea lui John J. Robinson, Nascut in sange: Secretele pierdute ale Francmasoneriei; a urmat, intre altii, Dan Brown, in 2003, cu romanul Codul lui da Vinci.

In superstitiile crestinilor se presupune ca a ajuns atunci cand unii au sustinut ca templul lui Solomon a fost distrus intr-o zi de vineri, ca Isus a fost crucificat intr-o zi de vineri (de unde denumirea Vinerea Mare).

O alta teorie populara este aceea ca Eva i-a dat lui Adam fructul oprit intr-o zi de vineri si atunci au fost alungati din Gradina Edenului si alta legenda zice ca Adam si Eva au murit intr-o zi de vineri.

Altii afirma ca ar fi pornit de la cultura nordicilor: Vineri (Friday) e numele dat zilei a sasea din saptamana in cinstea zeitei Frigg (cunoscuta si ca Freya), zeita a frumusetii, a nasterii, a bogatiei, a intelepciunii, a razboiului, a mortii si a magiei si clericii crestini – in dorinta lor de a castiga adepti - au demonizat zeita, pretinzand ca e aducatoare de necazuri si nu trebuie sarbatorita.

Alte voci sustin ca numarul 13 a fost defaimat intentionat de intemeietorii religiilor patriarhale in zorii crestinismului deoarece 13 reprezenta feminitatea. Cifra 13, se spune, a fost venerata in culturile in care oamenii se inchinau zeitelor preistorice ale fecunditatii si deoarece corespunde cu numarul de cicluri lunare intr-un an (13x28 = 364 de zile). Sculptura Earth Mother of Laussel, descoperita langa pesterile din Lascaux, Franta, datand de circa 27.000 de ani, adesea citata ca o reprezentare a spiritualitatii matriarhale, reprezinta o figura feminina care detine un corn in forma de semiluna, cu 13 crestaturi. Sunt 12 cicluri solare (calendarul solar), posibil ca apostolii sa fi fost 12 nu intamplator, avand in vedere ca necredinciosii se ghidau dupa calendarul lunar (13 cicluri lunare) si astfel numarul 12 e perfect, numarul 13 e imperfect.

Pentru italieni, de exemplu, 17 era un numar cu ghinion si vineri 17 era echivalentul vineri 13 pentru ei. Influentele europene si americane au inceput sa schimbe aceasta superstitie, italienii prelund-o pe cea cu vineri 13.

O legenda urbana ne spune ca acum vreo suta de ani guvernul britanic a dorit sa potoleasca teama oamenilor cu privire la plecarea din port intr-o zi de vineri – stiindu-se cat de superstitosi erau marinarii. In acest sens au construit o nava pe care au numit-o HMS Friday, au lansat-o la apa intr-o zi de vineri, au selectat echipajul intr-o zi de vineri, au angajat un om numit Jim Friday pentru a fi capitan si nava a pornit la drum intr-o zi de vineri. Si de atunci n-a mai fost vazuta niciodata!

Istoricii au distrus acest mit, dovedind ca Marina Regala nu a avut niciodata o nava numita HMS Friday, pe care sa o fi construit pentru a-i incuraja pe marinari sa renunte la superstitie. Reprezentantul Muzeului Marinei Regale din Portsmouth a declarat ca HMS Friday (sau numita dupa oricare alta zi a saptamanii) nu a existat vreodata. Cu toate acestea, legenda continua sa fie crezuta…

Dr. Donald Dossey, specialist in fobii, sustine ca vineri 13 este superstitia cea mai raspandita in Statele Unite ale Americii de azi. Unii oameni refuza sa mearga la munca intr-o zi de vineri 13, unii nu vor lua masa in restaurante, putini s-ar gandi sa stabileasca data nuntii la acea data… Potrivit studiilor celor de la Centrul de management al Stresului si Institutului de Fobii din Asheville, Carolina de Nord, intre 17 si 21 de milioane de americani cred ca vineri 13 e o zi cu ghinion si unii sunt cu adevarat terifiati si isi schimba total rutina zilnica, de afaceri etc., si unii nu se dau nici macar jos din pat.

Dar nu toate popoarele cred/credeau ca vineri si 13 sunt cu ghinion. Chinezii considerau acest numar 13 cu noroc, la fel si egiptenii din timpul faraonilor. Anticii egipteni credeau ca o calatorie spirituala se desfasoara in 13 etape: 12 dintre etape aveau loc in aceasta viata iar ultima etapa, a 13-a, era o ascensiune de transformare pentru o eterna bucurie in viata de apoi; astfel, numarul 13 reprezenta moartea la egipteni, dar nu o moarte in frica si descompunere, ci ca o viata vesnica glorioasa. Se presupune ca mai apoi, si in traditia egipteana, numarul sa fi capatat – sub influentele straine - conotatii ghinioniste.

Cercetatorii, dar nu numai, au facut statistici cu privire la ce anume nenorociri au avut loc in zile de vineri 13 si au constatat ca au loc multe accidente - poate chiar mai multe decat in alte zile din mai multe motive, intre care: fiind o zi la sfarsit de saptamana oamenii sunt mai obositi, asteapta cu nerabdare pauza de lucru, distractia de week-end sau, din teama pe care le-o insufla superstitia, fac greseli banale cu rezultate dezastruoase, uneori – dar, de asemenea, s-au constatat si multe evenimente pe care unii le-ar numi norocoase.

Pe scurt: vineri 13 e cu ghinion pentru unii, cu noroc pentru altii si neutra pentru cei mai multi. Vineri 13 e o data in calendar.

Surse pentru text:

http://www.todayifoundout.com/index.php/2013/09/the-origin-of-friday-the-13th-as-an-unlucky-day/

http://en.wikipedia.org/wiki/Friday_the_13th

http://urbanlegends.about.com/cs/historical/a/friday_the_13th.htm

http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/england/hampshire/6896203.stm

Teoria conspiratiei si legenda urbana

Intre teoria conspiratiei si legenda urbana exista unele asemanari, cea mai importanta fiind aceea ca ambele se nasc din lipsa informatiilor. Dar exista si multe deosebiri, intre care cea mai importanta mi se pare aceea ca legenda urbana este bazata foarte rar pe fapte reale. Teoria conspiratiei, in schimb, e formata (cel mai adesea) din adevaruri – datele si faptele prezentate sunt (cel mai adesea) cat se poate de reale dar sunt scoase dintr-un context initial si potrivite astfel incat rezultatul sa corespunda scopului pe care si-l propune autorul acesteia. S-ar putea ca un autor de gen sa creada (si de regula se intampla) despre adevarurile scrise de el (chiar si sub acuzatia scoaterii din contex) ca n-a facut decat sa puna cap la cap anumite informatii si astfel a descoperit un adevar pe care il prezinta publicului larg. Un autor istet – pentru a mari gradul de credibilitate sau doar misterul - ar mai scrie in prefata vreunui volum pe care-l semneaza ca isi ascunde identitatea pentru a nu fi gasit de cei ale caror secrete le divulga – ca si cum acele “forţe ascunse” pe care le demasca si care au puterea de a “conduce lumea” nu au capacitatea de a-l descoperi.

Termenul teorie ar trebui inlocuit cu ipoteza (zic unii si sunt de acord), pentru ca asa se prezinta pana la dovedirea ca adevarata; ipoteza e greu de verificat, cel mai adesea, dar unele teorii/ipoteze s-au dovedit adevarate.

Si teoria conspiratiei si legenda urbana influenteaza individul la nivel psihologic, ambele avand o mare putere de persuasiune: prima prin puternica aparenta de adevar, cealalta prin fascinatie. Daca o legenda urbana o poti demonta relativ usor (desi e putin probabil sa ajungi la sursa originala), cu teoria conspiratiei e mai greu deoarece trebuie sa analizezi fiecare sursa pe care un autor ar mentiona-o (si poti ajunge la sursa originala a fiecarei date si fapte prezentate, citindu-le in contextul initial) – cand autorul nu mentioneaza sursele care l-au condus spre o anumita concluzie demontarea nu va avea succesul scontat dar acest fapt nu face teoria adevarata, nefiind verificabile afirmatiile (sau negatiile).

Intr-o democratie se presupune ca mecanismele interne care fac sa functioneze un stat sunt transparente. In realitate nu este asa decat pana la un punct, din motive diverse (intre care unul ar fi siguranta nationala).

De-a lungul timpului, in istorie, au avut loc numeroase evenimente care au aparut ca suspecte, fapte mai mult sau putin intelese (si de aceea parand dubioase), de la revolutii, asasinate rasunatoare, sinucideri, descoperiri si inventii etc. si care nu au fost niciodata explicate pana la punctul inlaturarii oricarui dubiu, ceea ce da nastere teoriilor conspiratiilor. Unul dintre motivele nasterii unor legende urbane este acelasi: lipsa explicatiilor publice, trunchierea adevarului despre care se spune ca marea masa populara nu l-ar putea intelege sau l-ar intelege gresit.

Si prin teorii ale conspiratiei si prin legende urbane masele incearca sa suplineasca informatiile lipsa si sa produca un raspuns moral, adevarat (adica unul pe care il pot intelege si accepta), pentru situatii pe care cei care au informatia sau ar trebui sa o aiba o trec sub tacere sau ii diminueaza importanta. A se vedea in acest sens, ca exemple, evenimentele din decembrie 1989 din România, evenimentele din septembrie 2001 din S.U.A.

In lucrarea Belief in Conspiracy Theories (1994), psihologul american Ted Goertzel scria: daca o persoana ajunge sa creada intr-o singura teorie a conspiratiei atunci acea persoana este inclinata sa creada si in multe dintre celelalte.

Pentru multi – zic unii - e greu de crezut ca exista extraterestri. Nici asta nu-i greu de crezut – in ditamai Universul e posibil sa existe si alte forme de viata si chiar civilizatii - doar ca nu am cunostinta decat de marturii ale unora si altora care ar fi fost rapiti de acestia si ca exista marturii despre carcase de animale gasite pe campuri in diferite zone ale lumii, despre modelele din mijlocul unor campuri etc..

Pentru unii – zic altii - e greu de crezut ca uraganul Katrina si tsunami din sud estul Asiei au fost generate de arme geologice secrete sau ca virusul HIV e inventat in laborator. Toate acestea pot fi reale – si despre cutremurele ciclice din Ohio, S.U.A., se spune ca ar fi din cauza fracturarii hidraulice si poate fi adevarata teoria, doar ca mi-e imposibil sa afirm categoric ca e sau nu, asa ca nu pot face decat sa trec prin filtrul gandirii informatiile si sa-mi fac o idee despre adevar dar aceasta nu inseamna ca am credinta intr-o teorie sau alta – iau totul doar ca informatie. Adevarul meu se limiteaza la nivelul de cunostinte pe care il am.

As zice ca nu e neaparat greu de crezut, cat ca nu au ajuns sa fie dovedite (convingator) publicului astfel de afirmatii iar daca, totusi, unii spun ca au dovezi acestea nu pot fi verificate de oricine, in orice conditii, si trebuie sa-i cred pe cuvant pe cei care fac afirmatiile – asa cum trebuie sa-i cred pe cuvant pe cei care afirma ca giganticul accelerator de particule nu produce daune Terrei.

Din aceste motive aleg sa nu ma pronunt, ci sa urmaresc, uneori cu amuzament, controversele (controversele sunt o metoda sigura de a ascunde adevarul). Iar daca as avea cunostinte avansate de fizica (si nu numai) poate as intelege si rostul acceleratorului de particule - stiu ce face dar nu-i inteleg rostul..

Dincolo de toate acestea, ma intreb: la ce mi-ar folosi daca as sti ca HIV a fost preparat in laborator (sau ca a fost reactia adversa al vreunui vaccin experimental sau obligatoriu) sau daca as sti ca exista extraterestri, sau ca acceleratorul de particule chiar dauneaza Terrei, ca exemple? As putea opri ceva, as putea schimba ceva? Doar as sti. E important sa stiu adevarul [sa ma pot pregati sufleteste pentru o eventuala intalnire de gradul 3 :))) ] dar n-as ajunge sa ma contrazic, obsesiv, cu cineva care are alt adevar… pentru ca n-as face decat sa-mi distrag atentia de la ceea ce se intampla in imediata mea apropiere.

Prin teoretizarea de mai sus nu vreau sa subliniez ca in istoria omenirii nu au existat si nu exista conspiratii. Acestea exista iar daca e sa aflam despre ele se va intampla (cel mai probabil) atunci cand, in cel mai bun caz, vom mai putea doar sa discutam pe tema.

In functie de subiect, de contextul social, politic, economic, de interesele individului, realitatea poate fi decriptata si reinterpretata in nenumarate feluri dar asta nu va conduce la un adevar absolut.

In 1936, eseistul Henry Louis Menken (12.09.1880-29.01.1956), care ironiza de zor jurnalismul american si stilul de viata conturat in jurul “Visului American”, scria: Credinta de baza a oricarui idiot este aceea ca este victima unei misterioase conspiratii indreptate impotriva drepturilor, libertatilor si idealurilor sale. Toate esecurile si ratarile de a ajunge cineva, intreaga incapacitate congenitala si prostia de a se afirma sunt puse de idiot pe seama masinatiunilor varcolacilor care se aduna pe Wall Street sau in alt asemenea barlog al infamiei. Cu alte cuvinte, intre altele, ratarea personala, necazurile, necesitatea (falsa) de afirmare nu trebuie motivate prin teorii ale conspiratiei, iar legendele urbane trebuie sa ramana ceea ce sunt: povesti, si nici unele nici altele n-ar trebui sa ne marcheze viata prin frica ce ar putea s-o inspire pentru ca fiecare stim (ar trebui sa stim) care ne sunt nevoile reale si ce este mai bine pentru noi.

Alimentele, legenda urbana si teoria conspiratiei

Despre unele alimente s-a spus de rau inca de pe la inceputul secolului XX cand a inceput sa se dezvolte puternic industria alimentara si incepusera sa circule informatii (fiind citati specialistii) despre cat de daunatoare ar putea fi anumite produse care ne hranesc, fiind infestate cu fel de fel. Se teseau povesti despre oameni care au murit in chinuri sau au ramas cu sechele severe dupa ce au consumat cine stie ce produs animal sau vegetal. Se incerca inlocuirea alimentelor naturale, produse “acasa”, cu cele fabricate de marii producatorii si vandute prin magazine specializate sau “universale” si care ofereau mai multa siguranta in ceea ce priveste sanatatea consumatorului. Taranilor care aveau gospodarii li se cereau din ce in ce mai multe autorizatii si instalatii pentru a ramane “pe piata” si nu mai aveau voie sa vanda nici chiar vecinilor produse proaspete precum carne, oua, lapte si produse din lapte, legume si fructe etc.. Motivul invocat: “siguranta publica”. Este, totusi, mai usor sa verifici conditiile in care vecinul de la care cumperi lapte isi creste animalele decat sa verifici de unde iau fabricile lapte (atunci cand il folosesc, totusi).

S-a inventat mai apoi pasteurizarea si a aparut pe piata “lichidul cu gust de lapte” care nu se strica repede si asa s-a intamplat cu multe produse: bomboane cu gust de alune, gem cu gust de capsuni… Despre iaurturile cu fructe aflate in comert unii spun ca nu-s sanatoase deoarece fructele fermenteaza in iaurt – suntem sfatuiti sa cumparam iaurt simplu si sa amestecam fructele la momentul consumului. As zice ca nu-i o mare problema fermentatul: iaurturile cu gust de… nu mai fermenteaza de fel… Iaurtul de azi e defect de la inceput pentru ca animalele sunt crescute in ferme industrializate, hranite cu furaje “imbunatatite”, apoi laptele trece prin procesul “tehnologic” de pasteurizare, omogenizare, degresare iar la final, golit de toate substantele nutritive, este amestecat cu chimicale menite sa-i dea gust si sa-l faca dulce (scrie pe ambalaje ce contine). Se vinde iaurt care combate balonarea si ajuta pentru buna functionare a colonul, care ajuta digestia etc.… Iaurtul acela simplu, fara aditivi si care lasa multa apa (zer) la suprafata e bun la toate cele pentru care acum exista si se recomanda “iaurturi specializate”. Practic, azi iaurtul e produs dupa aceeasi reteta chimica de toti producatorii dar sunt diferite ambalajele si chimicalele (unele fiind ceva mai scumpe).

Vrei sa scazi vanzarile unui producator, lansezi zvonuri de genul: iaurtul cutare contine un compus utilizat in industria detergentilor sau cine stie ce bacterii care n-ar avea ce cauta acolo… Castravetii de nu stiu unde sunt contaminati cu nu stiu ce, bananele care n-au lungimea standard de x centimetri si sunt curbate n-au ce cauta la vanzare etc.

Ai mai multa incredere sa cumperi produse lactate, carne, fructe, legume, vin, tuica, sirop, compot, gem, paine etc. de la micii producatori pe care ii cunosti decat din magazine.

Sarea fara iod produce dezechilibre chimice in organism – si s-a introdus obligativitatea sarii iodate excluzandu-se din start ideea ca unii nu au voie sa consume iod si altii, poate, au iodul aproape de limita maxima admisa in organism pentru o buna functionare. Amintesc si sfatul medical: fara sare! Organismul uman nu-si poate procura necesarul de sare din alimentele (care ar trebui sa fie naturale) si poate intra in dezechilibru – cercetati ce se intampla cand organismul e lipsit total de sare, nu ma credeti pe cuvant. O legenda urbana zice ca s-a impus sarea iodata pentru a echilibra, oarecum, dezechilibrele care au loc din cauza aditivilor, colorantilor etc. alimentari si a tuturor medicamentelor “naturiste” recomandate de medicii care au contract cu marile companii farmaceutice.

Gripa aviara care a dus aproape de faliment o multime de mici producatori sau vanzatori dar si simpli gospodari. Pretutindeni, voci autorizate, scandau despre oamenii care se imbolnaveau si mureau pe capete; in unele state cetatenii erau filmati cu masti la nas si gura – ce-ar fi facut americanii din statele unde esti amendat daca porti masca inlocuri publice? Gospodariile oamenilor au fost golite de pasari si pasarile ucise “la faţa locului”, traumatizand adulti si copii deopotriva, totul in numele sigurantei publice. Carnea de pasare de prin magazine, fast-food-uri etc. era confiscata pe motiv de “siguranta” si se discuta peste tot despre faptul ca trebuie bine fripta sau fiarta carnea de pui si atunci nu e pericol pentru om. Si atunci de ce mama naibii distrugi carnea puilor deja taiati si congelati?

Multi au trecut la uciderea porumbeilor, pe motiv ca sunt purtatori de salmonela si de gripa aviara… N-a avut succes dorinta autoritatilor de a ucide porumbeii de prin orase si n-a avut succes nici inchiderea tuturor podurilor cladirilor asa ca au trecut la nivelul urmator: sperierea cetatenilor cu boli care se transmit la om si le pun viata in pericol. Prin hrana si frica masele pot fi usor manipulate.

Produsele alimentare modificate genetic. Propaganda pentru astfel de culturi e chiar agresiva si se sustine ca productiile vor fi mai mari – pentru ca plantele nu vor fi atacate de daunatori – si oamenii mai sanatosi. Atunci cand despre un proiect nu prea se mai aude cel mai adesea inseamna ca e in derulare, pe muteste. Vorba aia: cainii latra caravana trece.

Faina bio alba cu agent de crestere contine grau, agenti de crestere (fosfat monocalciu, bicarbonat de sodiu). Monocalciu fosfat este folosit pentru o multime de animale de ferma si pasari de curte pentru a preveni boli cauzate de lipsa mineralelor (fosfor si calciu) in dieta animalelor. Asigura buna functionare a sistemului imunitar. In primul rand se folosesc pentru animale ierbivore – scrie pe un plic de monocalciu fosfat furajer (pe pungile de faina nu scrie asta). Cu faina minune orice gospodina e zâna: daca nu iese gogoasa iese clatita.

Fast-food. La aparitie au fost ceva exceptional si reclamele agresau neuronii tuturor. Au existat multime de povesti (si filme) in care se pomovau: mancai bine, rapid si ieftin, sa te poti intoarce repede la activitati productive sau la distractie. Azi se trage tare spre ele ca produsele sunt daunatoare sanatatii si obezitatea oamenilor (prin dezechilibre hormonale) porneste de la produsele fast-food.

Mezeluri roz. In era comunista, mai ales, circula legenda urbana despre parizerul facut cu hartie igienica roz. Dintre cei care “lucrau” la fabrica spuneau ce vedeau… Poate era asa (desi e putin probabil) sau, poate, se urmarea ca oamenii sa nu fie foarte nemultumiti ca mai dispare un aliment de pe piata (fiind in perioada cand alimentele incepusera sa nu se mai gaseasca prin magazine).

De curand, in 2013, un angajat al unei fabrici de mezeluri a reclamat ca in fabrica unde a lucrat a vazut o muncitoare care a rasturnat in malaxor un bax de hartie igienica roz. Se vehiculeaza ideea ca se foloseste hartia igienica deoarece este mai ieftina decat celuloza alimentara.

Si despre crenvursti se tot spune ca au in continut si o cantitate de hartie igienica roz (intre altele). Sunt si retete “de groaza” care au fost date publicitatii cu privire la ceea ce se pune in anumite produse de carmangerie. Pai nu-i mai bine sa cumparam astfel de produse de la cei care le fac “in casa” si despre care stim ca respect reteta?! Sau… tocmai aceasta este si ideea propagandei agresive impotriva marilor producatori?!

Legende urbane in toata splendoarea lor, pentru ca fiecare dintre aceste “note” are in jurul ei o multime de povesti spuse de cineva care se pricepe, de cineva care a vazut pe cineva care…, de cineva care a aflat de la cineva care stie si, nu in ultimul rand: e adevarat pentru ca scrie in ziar, pentru ca a zis la TV…! Folosirea in exces a aditivilor, agentilor de tot felul, colorantilor etc. cred ca e daunatoare in alimentatia zilnica si chiar poate duce la cresterea numarului de oameni care ajung sa sufere o anumita forma de cancer – dar si cancerul… multe legende urbane circula pe seama bolii, una dintre ele referindu-se la dorinta gigantilor farmaceutici de a vinde cat mai multe medicamente (si cat mai scumpe) iar pentru cercetari guvernele aloca munti de bani…

Sau, poate sunt teorii ale conspiratiei…

Se poate broda pe tema pana la terminarea paginilor de Internet.