Pesah. Paștele evreiesc

Azi, după apusul soarelui, a început Paștele evreiesc (Pesah/Pesach/Passover), și se va încheia în seara zilei de 4 aprilie (14-22 Nisan). Ziua la evrei se socotește de la asfințitul soarelui și până la apariția primelor (3) stele în următoarea zi (din amurg în amurg). În aceste opt zile, primele două și ultima zi sunt sărbători speciale și se impune respectarea strictă a mai multor reguli religioase decât în celelalte zile (numite Hol HaMoed, care sunt mai ușoare din punct de vedere al regulilor). După apusul soarelui, în seara zilei de 14 Nisan, sunt rostite la sinagogă rugăciunile rituale: psalmi și imnuri ce amintesc eliberarea din robia Egiptului. După aceste ceremonii urmează în case (sau la Comunitatea Evreiască) Cina Pascală, numită Seder, o masă festivă care se ține de obicei în prima seară a sărbătorii. Pesah este una dintre cele mai importante și respectate dintre sărbătorile evreiești. E o sărbătoare biblică în care e rememorat sfârșitul sclaviei evreilor în Egipt, în urmă cu peste 3000 de ani, și nașterea națiunii evreiești. Conform tradiției, sărbătoarea trebuie să fie primăvara, și are o dată fixă: ziua de 14 Nisan; data de început nu trebuie să fie, întotdeauna, o zi de duminică, cum obișnuiesc să aleagă creștinii pentru Paște, ci orice zi a săptămânii. Pentru ca Nisan și Paștele să fie întotdeauna primăvara se adaugă o lună suplimentară (Adar II) în calendar, în anumiți ani.

În toată perioada de opt zile este interzisă hrana pe bază de hameț (hametz) - alimente și băuturi pe bază de drojdie. Se gătește numai cu făină de pască sau cu făină de cartofi. Se folosește pâinea azima (pască/matzot), fără drojdie și nedospită - la ieșirea din Egipt evreii, pe fugă, nu au avut timp să lase la dospit aluatul pentru pâinea ce au luat-o pe drum. Azima trebuie coaptă în exact 18 minute, se spune, pentru a nu permite dospirea aluatului din făină și apă. Numărul 18 e legat, în ebraică, de cuvântul „hai”, care înseamnă „viață”; viața în sensul de viață trăită, de a te bucura de toate lucrurile permise (spune prof. Sorin Golda, președintele Comunității Evreilor din Suceava). Azima se face doar cu apă, făină și sare, nedospită - e pâinea sărăciei, care amintește de robia în Egipt. În seara de Seder, sensul mesei festive este de a înțelege că libertatea adevărată este abilitatea de a trăi (sfinți) viața, nu de a fugi de ea. Cina se desfășoară după un anumit ritual (Seder = ordine), același de pe vremea lui Isus (mai puțin sacrificarea mielului, pentru că Templul nu mai există). În timpul Sederului se citește din Haggadah (culegere de pasaje din Tora și din scrierile rabinilor care descriu exodul din Egipt, dar conține și câteva cântece, dintre care unele se cântă după cină). Haggadah înseamnă a spune/a relata și e o narațiune vie între părinți și copii. Copiii sunt încurajați să pună întrebări și părinții sunt pregătiți să le răspundă logic și competent despre cine sunt, de unde au venit și ce reprezintă. Textul stabilește ordinea Sederului de Paște și citirea lui este împlinirea poruncii adresate fiecărui evreu de „a spune fiului său” despre eliberarea din robie, așa cum e descrisă în Cartea Exodului din Tora.

Masa de Seder este unul dintre cele mai respectate ritualuri evreiești, și e încărcată de simboluri. În timpul Sederului se beau patru pahare de vin şi se mănâncă dintr-un platou special; pe farfuria fiecăruia (farfuria de Seder e una specială) trebuie să se afle un ou fiert tare, o pastă (un amestec făcut, de regulă, din mere, nuci și vin), ierburi amare (hrean, de regulă, dar poate fi pătrunjel, ceapă verde sau țelină), un cartof fiert (sau altă rădăcinoasă), salată verde (de preferință una amăruie), un os de miel sau capră prăjit (poate fi și aripă de pui). Oul fiert - se taie în jumătate - simbolizează ofranda făcută în zilele Templului (sacrificiul solemn), răsăritul soarelui, venirea primăverii, fertlitatea; pasta simbolizează mortarul folosit de evrei la fabricarea cărămizilor utilizate la construcția clădirilor din orașele egiptene; ierburile amare și salata simbolizează amărăciunea sclaviei; cartoful reprezintă munca grea a sclavilor; carnea cu os prăjită simbolizează jertfa mielului în timpul Paștelui. Pe masă se pune și pasca (azima, mața/matza), din care se pune deoparte o jumătate de matza - Afikomanul - care se ascunde: ori părinții ascund jumătatea și copiii o caută pentru o recompensă (cadouri) ori o ascund copiii și o caută părinții pentru recompensă. Nu vă imaginați că numai cele descrise mai sus se mănâncă! Preparatele sunt diferite și savuroase.

Pentru toți cei care sărbătoresc: Pesah Sameah!

(sunt unele diferențe în obiceiuri).

Sursa foto

https://www.pngegg.com/en/

Ziua îndrăgostiților. Valentine de oțet

Istoria Zilei Îndrăgostiților și povestea patronului său sunt învăluite în mister. Există mai multe variante ale istoriei sărbătorii dar niciuna nu poate fi dată ca find certă.

Biserica Catolică recunoaște cel puțin trei sfinți cu acest nume și toți au fost martirizați.

Unul ar fi fost un preot care a slujit în secolul al III-lea la Roma, în vremea lui Claudius al II-lea. Împăratul a decis la un moment dat că bărbații necăsătoriți sunt soldați mai buni decât cei căsătoriți și a interzis căsătoria tinerilor. Preotul Valentin a considerat că ceea ce-a făcut împăratul e o nedreptate și a continuat, în secret, să oficieze căsătorii pentru tinerii îndrăgostiți. Când împăratul a aflat a dat ordin ca preotul să fie condamnat la moarte.

Alte surse susțin că episcopul Valentin de Terni e la originea sărbătorii - acesta a fost decapitat la ordinul lui Claudius al II-lea, în afara Romei.

Potrivit altei legende, un tânăr pe nume Valentin, îndrăgostit de o tânără fată - probabil fiica gardianului său, care-l vizita în temniță - înainte de fi executată sentința a trimis iubitei o scrisoare pe care a semnat-o „de la Valentin al tău” - expresie care se folosește și azi.

Indiferent care Valentin e la originea sărbătorii toți au fost caracterizați ca fiind simpatici, curajoși și romantici.

Felicitările de Sf. Valentin au fost populare încă din Evul Mediu, dar în scris au început să apară după 1400. Cea mai veche dedicație cunoscută este o poezie scrisă în anul 1415 de Charles, duce de Orléans, pentru soția sa, în vremea când era închis în Turnul Londrei ca urmare a capturării sale în bătălia de la Agincourt. Câțiva ani mai târziu, Henri al V-lea ar fi angajat un scriitor (John Lydgate) pentru a compune o felicitare către Chaterine de Valois.

De prin epoca victoriană și până azi îndrăgostiții schimbă felicitări cu ocazia zile de 14 februarie, exprimându-și sentimentele în scris.

Cei a căror iubire nu era împărtășită sau cei care doreau să scape de insistențele persoanelor pe care nu le iubeau au început să trimită Valentine de oțet, cărți poștale ironice, inscripționate cu fel și fel de caricaturi și rime satirice menite să-i rănească pe destinatari - erau răutăcioase, ironice și chiar crude. În 1885, în revista Pall Mall din Londra (a apărut lunar între 1893-1914) e menționat un bărbat care și-a împușcat soția in gât pentru că a primit o „valentină de oțet”.

Aceste felicitări acide, care erau disponibile în magazine, par a-și avea originea în anii 1830-1840, în America, apoi au traversat oceanul spre Europa, afirmă Annebella Pollen, istoric de artă și design, care a studiat felicitările descoperite întâmplător când lucra la un proiect despre dragoste și modul în care „se face curte”.

Cu timpul, felicitările ironice au depășit granițele iubirii și fiind foarte ieftine și le permitea oricine, așa că fiecare putea trimite o mică „atenție” celor care l-au dezamăgit, șefilor, vecinilor, dușmanilor sau membrilor de familie.

Erau considerate dezagreabile, vulgare chiar dacă erau trimise în glumă. Uneori, poștașii londonezi au confiscat acele felicitări considerate prea vulgare pentru a fi livrate. Presa vremii relatează despre încăierări, dosare în justiție, sinucideri și tentative de omor, afirmă A. Pollen. Presa acuza producătorii și comercianții pentru instigare la comportament antisocial; unii oameni s-au plâns pentru distrugerea semnificației zilei de Sfântul Valentin care ar trebui să fie o sărbătoare a iubirii. Moda de a trimite „valentine de oțet” a trecut cândva în anii 1940.

Traducere text felicitare (variantă proprie)

O domnișoară fandosită

Zâmbetul care se vede pe fața ta,

Întinzându-ți gura pentru a-ntâlni urechile,

Crezi, desigur, ca-i dulce ca mierea,

Dar, dragă fată, e doar hazliu.

sursă valentina de oțet wikipedia - domeniul public

mai multe info:

https://www.history.com/news/victorian-valentines-day-cards-vinegar?l

Image by Please Don't sell My Artwork AS IS from Pixabay

Șana Tova! Să ai un an bun!

Un An Nou Dulce tuturor celor care sărbătoresc... trecerea dintre ani!

După tradiție, Rosh Hashana (cunoscută și ca Yom Teru’ah = Sărbătoarea Trâmbițelor) ar fi, de fapt, ziua în care se aniversează crearea omului, a lui Adam. Pesach, care marchează exodul din Egipt, e considerată ziua de naștere și anul nou pentru poporul evreu pentru că atunci evreii s-au format ca națiune.

*

Sărbătoarea Anului Nou a început în această seară, la apus, și durează până duminică seară; se trece din anul 5780 în anul 5781.

Rosh HaShana (Roș HaȘana = Anul Nou) e ziua supranumită Capul Anului (rosh=cap; shana=an). Ziua Anului Nou e variabilă de la an la an dar schimbarea are loc toamna, în septembrie-octombrie; calendarul evreiesc este lunisolar, cu 12 luni. În Israel se folosesc ambele calendare.

Șana este un cuvânt care vine din radicalul Yașan, care înseamnă vechi. Repetarea anotimpurilor este un îndemn tacit de a repeta faptele anului trecut, dar pentru a nu cădea în capcana rutinei omul trebuie să se oprească, să evalueze ce a făcut în anul care se încheie și să stabilească obiective pentru anul care începe. Cărțile sfinte spun că perioada aceasta a anului e dedicată judecății, soarta omului urmând să fie pecetluită la sărbătoarea Yom Kippur (Ziua Ispășirii) care urmează după 10 zile de la Anul Nou (Cele zece zile ale căinței).

Un obicei important de Rosh HaShana este suflatul din Șofar (shofar/corn de berbec); suflatul în corn simbolizează „trezirea” poporului pentru a medita la faptele din trecut și schimbarea în bine a celor rele. În cele două zile se suflă din șofar la sinagogă. Când Rosh HaShana cade într-o sâmbătă (șabat, ziua a VII-a de odihnă) nu se suflă.

Pentru cina de Anul Nou masa e decorată cu lumânări de sărbătoare și nu lipsesc fructele de sezon (în special strugurii). Între alimentele tradiționale sunt peștele (simbolizează prosperitate și belșug), pâinea albă împletită și prăjitura cu miere. Populare sunt merele cu miere și pâinea înmuiată în miere (simbolizând un nou an dulce). Și rodia este un fruct de sărbătoare.

În timpul sărbătorii oamenii trebuie să fie veseli, optimiști, în ideea că la sfârșitul zilei Dumnezeu le va accepta rugăciunile și căința.

Image by Ri Butov from Pixabay

Mituri și fapte despre Halloween (II)

Printre miturile care circulă in legătură cu Halloween mai sunt:

Lame de ras în merele glazurate, puse de oameni răi. E cel mai asociat mit cu sărbătoarea: teama că unii introduc ace sau lame în produsele pe care le oferă copiilor. Centrele medicale și secțiile de poliție au ajuns să ofere radiografii gratuite pentru produsele oferite/primite de Halloween. Folcloristul Rick Santino, de la Universitatea Bowling Green State, a scris pe larg despre Halloween și a căutat să afle de unde spaima cu lamelele de ras în mere. A constatat că în New Jersey, pe la sfârșitul anilor 1960, ar fi fost mai multe astfel de cazuri, ceea ce a condus la o lege (în 1968) care prevedea pedeapsa cu închisoarea pentru cei care erau prinși că pun lame de ras în mere. Câțiva ani mai târziu, jurnaliștii au mers “pe fir” și au constat că toate rapoartele despre lame și ace in mere erau farse făcute de “victime” sau de prietenii lor.

Droguri în dulciuri - e un alt mit legat de Halloween. Pe la începutul anilor 1980 au început să circule rapoarte privind unii indivizi care distribuiau copiilor autocolante îmbibate cu LSD (un drog halucinogen). Într-o scrisoare deschisă adresată către “The New York Times” de un folclorist (Jan Harold Brunvand) de la Universitatea din Utah acesta a arătat confuzia pe care au făcut-o polițiștii în anii 1980 în legătură cu “autocolantele”, acestea fiind, de fapt, niște coli din hârtie absorbantă/ sugative (de regulă decorate și perforate) care conțin pătrățele numite file, fiecare pătrat (blotter) conținând între 30-100 µg de LSD; de regulă, pătrățelul absorbant se mestecă și se înghite. Cu toate acestea, departamentele de poliție și comitetele de părinți au continuat să emită avertismente cu privire la presupusele autocolante LSD care ar viza copiii, mai ales că unele au imagini din desene animate care ar fi tentante pentru copii.

Cea mai recentă versiune a mitului bomboanelor care conțin droguri sunt rapoartele poliției și avertismentele părinților care cred că micuții ar putea mânca fără să știe bomboane de Halloween infuzate cu THC, ingredientul activ din marijuana, având în vedere că în mai multe state consumul a devenit legal și produsele comestibile din această plantă arată și ca ursuleții gumați, maronii, dar și ca batoanele de ciocolată. Au existat câteva cazuri de ingestie accidentală de astfel de bomboane, dar nu există rapoarte despre persoane care oferă cu intenție astfel de bomboane; câțiva copii din Arizona au luat gume dintr-un bol pregătit pentru Halloween (în casa unui prieten) și au sfârșit simțindu-se super-veseli la ora de matematică.

Otrăvirea bomboanelor este un alt mit țesut în jurul acestei sărbători. Lame de ras, ace, droguri, toate au fost introduse în bomboanele oferite copiilor de oameni răi. În ultimii ani au apărut pe rețelele de socializare imagini cu unghii și alte cele găsite, chipurile, în bomboane cu această ocazie, dar toate sunt doar legende urbane. Joel Best, profesor de sociologie și drept penal la Universitatea din Delaware, a studiat toate rapoartele privind “sadismul de Halloween”, începând cu anul 1958 (și până în 1983), și susține că nu a găsit vreunul care să fi arătat că un copil a fost ucis sau rănit grav din cauza vreunei bomboane sau prăjituri contaminate intenționat. A existat un singur caz de copil în vârstă de 8 ani ucis cu intenție de un baton otrăvit cu cianură, în anul 1974. Ronald Clark O’Bryan, cel care a făcut asta,  nu era un străin, ci era tatăl copilului ucis pentru că dorea să-i încaseze asigurarea de viață și a arată cu degetul spre un vecin care ar fi oferit bastoanele din zahăr copiilor. Individul a fost numit Candyman sau “Omul care a ucis Halloween-ul” (a fost executat pentru omor în anul 1984). În general, incidentele semnalate sunt provocate de copii, mai afirmă afirmă Joel Best - “azi e ușor să introduci ceva în batonul tău de ciocolată, să faci o poză și să o postezi pe rețelele de socializare”. Desigur, verificarea bomboanelor nu este un lucru greșit, fiind și un motiv perfect pentru a testa mărfurile. Multor americani le este mai greu să creadă că străinii nu otrăvesc copiii la întâmplare decât poveștile care se țes pe această temă.

Aceste povești repetă două teme care sunt comune în legendele urbane: pericolul pentru copii și contaminarea alimentelor. În unele cazuri adulții au susținut otrăvirea copiilor cu dulciuri primite pentru a acoperi o crimă sau o otrăvire accidentală, iar în alte cazuri au fost copii care au suferit de indigestie pentru că au mâncat prea multe dulciuri sau produse alterate, dar nu s-a putut dovedi că vreun străin ar fi otrăvit la întâmplare copii.

Acest mit al otrăvirii dulciurilor de Halloween are și unele cauze sociale și s-a constatat că au prevalat în anii 1960 și 1970, când, într-o perioadă de mari tulburări și transformări sociale, o mai mare integrare rasială și un statut îmbunătățit pentru femei, s-au născut întrebări cu privire la în cine mai poți avea încredere în noile cartiere unde vecinii nu se cunoșteau între ei și erau din mai multe categorii sociale, unde femeile nu mai voiau să fie casnice s.a.m.d.. Poveștile despre vecinii necunoscuți care ar putea face rău copiilor în cadrul unei astfel de sărbători, fie intenționat, fie că sunt negijenți cu substanțele toxice, fie că sunt abuzatori erau des întâlnite. Se lansau multe zvonuri care produceau panică. Halloween s-a dezvoltat în aceste cartiere ca o sărbătoare populară de tip carnaval, menită să elibereze unele tensiuni sociale, și care și-a pierdut din funcționalitate pe măsură ce cartierele respective se descompuneau (din motive diverse). Din cauza temerilor, părinții și comunitățile au restricționat “colindarea” și au inventat evenimente mai “sigure”, care se desfășurau în bisericile creștine. Această teamă colectivă a fost utilă și centrelor comerciale locale, prin vânzarea de bomboane ambalate individual, marcate, fiind oferite (în timpul revoluției sociale) în toate magazinele, de toți producătorii de dulciuri și nu se mai știa ce ingrediente sunt folosite și cum sunt procesate aceste produse. Au fost medici care afirmau public că tratau în fiecare zi copii otrăviți cu bomboane - cum se îmbolnăvea un copil care a mâncat bomboane, cum devenea o regulă că bomboanele erau cauza (și nici un caz de boală gravă sau deces nu a avut loc). În anii 1890 și 1900 multe agenții de stat au testat sute de feluri de bomboane și nu s-au descoperit produse otrăvite sau alterate - s-a descoperit glucoză (din siropul de proumb folosit pentru bomboanele ieftine), urme de cupru din vasele in care se produceau și coloranți, dar nu otravă, deșeuri industriale și altele de gen. S-a dedus că acei copii care s-au îmbolnăvit au suferit de indigestie pentru că au mâncat prea multe bomboane sau au suferit intoxicații alimentare din cauza fabricării necorespunzătoare, a igienei sau din cauza păstrării necorespunzătoare a alimentelor.

Un alt mit legat de această sărbătoare - poate cel mai vehiculat - este că ar fi o sărbătoare satanistă. Fals. E (aproape) cert că sărbătoarea își are originea în unele ritualuri păgâne ale celților, la sfârșitul sezonului de recoltare, în sărbătoarea Samhain, care s-ar traduce “Sfârșitul verii”. Festivalul dura câteva zile și oamenii aprindeau focuri mari pentru a curăța terenurile și pentru a-și lua rămas bun de la recolta anului, în timp ce se pregăteau pentru lunile reci de iarnă.

Când Biserica Catolică a încercat să înlocuiască Samhain și alte sărbători autohtone, practicienii religiilor rivale au fost calificați ca închinători ai diavolului. Credințele în morții rătăcitori au persistat, dar ființele supranaturale onorate de celți au devenit asociate cu răul, iar lumea spirituală celtică a fost asociată cu iadul creștin.

Vina pentru această faimă proastă, în zilele noastre, pare să o poarte Pat Robertson, gazdă unei emisiuni TV, care a făcut carieră demonizand (literalmente) Halloween, descriind noaptea de 31 octormbrie că fiind “noaptea în care diavolul se bucură” și avertizând părinții să nu-și crească copiii că “ȋnchinători la demoni”. În anul 2015 (sau 2016) acesta explică la TV că Halloween e “ziua în care milioane de copii și adulți se vor costuma în diavoli, vrăjitoare și goblini pentru a-l sărbători pe satan. Nu își dau seama ce fac”. Uită că mulți se îmbracă în prințese și pirați și își consumă greutatea în dulciuri!

Hulirea sărbătorii își are rădăcinile în biserica catolică timpurie, care a încercat să stopeze practicile păgâne - precum Halloween - etichetȃndu-le drept satanice. Creștinii fundamentaliști au început să atace cu adevărat sărbătoarea abia în anii 1980, probabil ca reacție la popularitatea din ce în ce mai mare a unor sărbători creștine, cum ar fi Crăciunul (dar și despre Crăciun se spun multe - inclusiv că pe vremea romanilor în aceeași perioadă erau Saturnaliile).

Pe site-ul bisericii satanice scrie că sataniștii sunt atei, că ei nu cred în diavol ca ființă sau persoană. Halloween este una dintre cele mai mari trei sărbători din calendarul satanist, dar se spune despre aceasta: “poate fi sărbătorită ca un moment în care sinele poate fi explorat prin folosirea unui costum sau care poate aminti ceva important din viața cuiva care a murit - cum se întâmplă în noaptea din tradiția europeană” (Ziua Tuturor Sfinților).

Diavolii rămân un simbol al Halloween-ului și este posibil să vedeți câțiva dintre ei care merg din ușă în ușă. Halloween-ul este însă un moment în care oamenii își proiectează temerile într-un mod sigur și distractiv.

Istoricul Beth Allison Barr susține că există, de fapt, foarte puține dovezi cu privire la modul în care s-au desfășurat sărbătorile celtice și este probabil ca cele mai vechi practici de Halloween să fie înrădăcinate în cultura medievală creștină, mai degrabă decât în ​​păgânism. Nicholas Rogers, autorul cărții “Halloween: From Pagan Ritual to Party Night” este de aceeași părere. Henry Kelly, profesor de engleză la UCLA și autor al cărții “Satan: A Biography”, afirmă că sărbătoarea Halloween este cel mai bine înțeleasă ca un produs al tradițiilor folclorice din secolul al XVIII-lea din Scoția și Irlanda. “Eforturile de a o conecta cu ceva mai vechi sunt greșite”, a spus Kelly. Cele mai puternice rădăcini ale sărbătorii izvorăsc din tradițiile catolice. Numele provine de la All Hallow's Eve, cu o seară înainte de Ziua tuturor sfinților, cu două nopți înainte de All Souls Day. Așa că, în loc să se îngrijoreze de diavol, Kelly îi sfătuiește pe evanghelici ca Robertson să se “relaxeze și să se distreze”.

S-ar putea spune că Halloween este o sărbătoare hibrid cu origini celtice şi influenţe creştine, care a evoluat până astăzi în ceea ce am putea numi una dintre manifestările sacrului în profan și care caracterizează contemporaneitatea.

Bibliografia la finalul primei părți: 

https://diana-kundalini.blogspot.com/2019/11/mituri-si-fapte-privind-halloween-i.html 

Mituri și fapte privind Halloween (I)

Despre Halloween s-au spus și se vor mai spune multe, dar oamenii continuă să se distreze. S-a afirmat și că are o influență nefastă asupra unora, asupra spiritului lor, în special.

Această sărbătoare are rădăcinile adânc înfipte în trecut - în principal în istoria de acum mii de ani a celților - și în jurul ei s-au țesut mai multe mituri.

Halloween e de origine americană. E mai mult decât fals, dar toată lumea asociază sărbătoarea și americanii, deși originea sărbătorii e la celți: Samhain - un festival al recoltelor și sărbătoarea “anului nou”, care era la ei în data de 1 noiembrie. După ce recoltele erau strânse urma un sezon al “morții” (iarna), și celții credeau că strămoșii lor morți vor reveni pe 1 noiembrie să sărbătorească alături de cei vii. Iarna se apropia, recoltele erau pe moarte, zilele erau tot mai scurte, iar spectrul morții atârna greu în aer. Vitele au fost sacrificate și sărate pentru a hrăni oamenii pe timp de iarnă. Recoltele au fost adunate și depozitate ca nu cumva Pooka care-și schimbă forma, un hobgoblin nocturn care se bucură de chinurile muritorilor, să distrugă roadele câmpului și să aducă un anotimp de foamete. Cu depozitele pline, celții au marcat perioada de lună plină de 3 zile cu petrecere și ritual înainte de a face față necunoscutului. Consumați de teamă că ar putea fi transportați în țara morților, irlandezii au aprins focuri uriașe pentru a îndepărta forțele malefice. În timpul sărbătorii oamenii erau costumați - de obicei purtau capete şi piei de animale. Focurile sacre rămâneau aprinse până în zori când fiecare membru al comunităţii lua din focul sacru şi îşi aprindea focul din vatră.

Când Irlanda a fost convertită la catolicism unele tradiții din Samhain au fost încorporate în sărbătorea tuturor sfinților (All Hallow's Day) din 1 noiembrie; în 31 octombrie este ajunul sărbătorii (All Hallow's Eve sau Halloween). Sărbătoarea creștinată implică aprinderea focurilor pentru morți și oferirea așa-numitelor “prăjituri pentru suflet” celor săraci și înfometați care ajungeau la ușa cuiva. Folcloristul Santino afirmă că imigranții irlandezi au adus tradiția în S.U.A. în secolul al XIX-lea. Farsa și oferirea de dulciuri (trick or treat) pare a fi mai mult o invenție americană. Obiceiul copiilor care merg din ușă în ușă și solicită bomboane a început, se pare, prin anii 1930-1940, când în orașele americane se căutau soluții pentru a ține tinerii departe de farsele proaste pe care le făceau de Halloween, și au devenit regulă după cel de-al doilea război mondial, în timpul unei suburbanizări pe scară largă.

Odată cu popularitatea au apărut şi problemele. Fiind o sărbătoare a paradelor, a petrecerilor şi a festivalelor opulente, sărbătoarea de Halloween a ajuns să fie afectată de violenţe şi acte de vandalism. Acest lucru a determinat autorităţile locale să limiteze mult amploarea petrecerilor de Halloween, interdicţii care au fost păstrate timp de 20 de ani. Limitând amploarea festivităţilor publice, autorităţile americane au deschis porţile unei alte vechi tradiţii de Halloween: colindatul din casă în casă. Potrivit tradiţiei, copiii merg în noaptea de Halloween pe la uşile vecinilor cu intenţia de “a le juca acestora feste”. Dacă proprietarii le oferă copiilor cadouri (dulciuri), colindătorii pleacă mulţumiţi iar proprietarul casei este protejat de spiritele rele.

S-a mai spus că Halloween a început că un concurs de costume. Realitatea e alta. Pe vremuri, oamenii credeau că în această perioadă de trecere de la toamnă la iarnă, vălul dintre lumea noastră și lumea spirituală devenea mai subțire și cei vii se temeau că răul ar putea să-i viziteze. Pentru a se proteja împotriva spiritelor se deghizau, pe ideea că un spirit rău nu putea recunoaște un om care era deghizat în… spirit rău și îl lăsau în pace.

Sărbătoarea ar fi doar pentru a speria. Creștinii numesc “All Hallow's Eve” această zi de 31 ocrombrie, adică “Ajunul Zilei Tuturor Sfinților” (1 noiembrie), zi în care se aduce laudă tuturor sfinților sărbătoriți în credința creștină. Unii spun că bisericile au introdus “All Hallow's Eve” pentru a se suprapune sărbătorii păgâne, înlocuind festivalul așa cum era cu propriile variațiuni - de exemplu, oamenii merg la cimitir și lasă lumânări aprinse la mormintele celor plecați de curând pentru ca aceștia să-și găsească mai ușor drumul.

Sărbătoarea este despre dovleci. La început erau napi ciopliți, cu o lumânare aprinsă care reprezenta un suflet captiv în purgatoriu (potrivit lui Nicholas Rogers). Legenda lanternei din nap (mai târziu dovleac) e legată de Jack Fierarul (dintr-un mit irlandez), despre care se spune că l-a păcălit pe Sf. Petru și a făcut o tranzacție cu diavolul și l-a înșelat pe acesta că să nu-și ofere la schimb sufletul, când va muri. Când a venit vremea, Dumnezeu i-a respins sufletul, dar și iadul și-a închis porțile pentru el; diavolul l-a alungat pe Jack; Jack a luat un cărbune din iad, l-a pus într-un nap cioplit pentru a-și lumina calea și de atunci rătăcește între două lumi. Jack simbolizează o creatură marginalizată, un păcălitor, periculos dar fascinant, ca orice altceva în această tradiție antică și modernă de Halloween.

Când irlandezii au ajuns pe coastele americane (prima oară prin anii 1800) ei nu au găsit napi pentru a-și ține sărbătoarea așa că au folosit dovleci, ceea ce a devenit un obicei de atunci și până azi. Copiii au transformat această tradiție într-o farsă. Se zice că ei rătăceau prin cartiere cu propriile versiuni ale felinarului lui Jack și încercau să sperie oamenii să creadă că ei chiar sunt Jack. Când au început să folosească dovleci numele s-a schimbat în “jack-o’-lantern”. Până la sfârșitul anilor 1800 tradiția a fost preluată în înalta societate, familiile bogate care găzduiau petrecerile au început să folosească “lanternele” ca decorațiuni.

Se consideră că acești dovleci, plasați în față casei, ajută sufletele pierdute să își găsească drumul spre casă de Halloween.

Un alt mit se refra la ideea că sărbătoarea a început pentru a da copiilor dulciuri. În realitate, trick or treat era obiceiul cerșetorilor care mergeau din poartă în poartă și spuneau rugăciuni pentru morți în schimbul mâncării; pe măsură ce timpul a trecut nu s-au mai spus rugăciuni, ci poeme sau cântece. În momentul în care traversau irlandezii marea, obiceiul era de a da de ales celorlalți: farsă sau ospătare. Mai apoi, copiii au pornit să bată pe la uși, costumați cât mai ciudat, cât mai “de speriat” “amenințând” cu farse pe cei care nu le ofereau nimic. Copiii nu se mascau pentru a nu-i recunoaște spiritele rele, ci mai mult pentru a nu fi recunoscuți de cei cărora le jucau vreo farsă.

Tot legat de sărbătoare există și alt gen de mituri, cele care se referă la fapte periculoase. Între acestea, cel mai des sunt vehiculate următoarele:

Pisicile negre sunt sacrificate cu această ocazie. Zvonurile potrivit cărora sataniștii și vrăjitoarele autoproclamate fac coadă la adăposturile de animale pentru a adopta pisici negre sunt atât de persuasive încât multe adăposturi ascundeau pisicile negre (și iepurii negri) în octombrie. Un fost reprezentant al unui adăpost recunoaște că animalele devin adesea victimele oamenilor dar nu există motive să creadă că sunt implicate vrăjitoarele sau că adăposturile sunt o sursă pentru cei care sunt superstițioși cu privire la pisicile negre. Procedurile de adopție permit celor care au de oferit animale să înțeleagă intenția celor care vor să adopte. Aparent, acest zvon are ca origine un caz de la începutul anilor 1980 când o femeie a luat o pisică neagră dintr-un adăpost pentru a-i fi accesoriu la un costum de Halloween și, după câteva zile, o pisica neagră corespunzând descrierii celei adoptate a fost găsită moartă, dar niciodată nu a existat vreo dovadă a sacrificiilor rituale care implică pisici negre. Animalele de pe lângă casele oamenilor sunt adeseori torturate și ucise de indivizi furioși, plictisiți, de copii sau de adolescenți cu probleme, iar dacă un astfel de caz apare în luna octombrie este adăugat imediat mitului de Halloween. Un director executiv la un adăpost de animale afirmă că într-un an, chiar a două zi după Halloween, o pisică neagră a fost adusă la clinică având litere arse în carne…

Îngrijorările cu privire la tortura ritualică a animalelor în jurul Halloweenului au fost mai răspândite în anii 1980 și 1990, când tema unora de cultele satanice secrete era la apogeu. De atunci, multe adăposturi au abandonat politica de a ascunde pisicile negre, iar un reprezentant al Societății Americane pentru Prevenirea Cruzimii față de Animale spune: “Nu există niciun motiv să credem că aceste pisici sunt expuse riscului”.

“The Legend of Sleepy Hollow” (Legenda călărețului fără cap) este o poveste gotică a autorului american Washington Irving, conținută în seria sa de 34 de eseuri și nuvele intitulate “The Sketch Book of Geoffrey Crayon, Gent.”. Scrisă în timp ce Irving locuia în străinătate, la Birmingham, Anglia, povestirea a fost publicată pentru prima dată în 1820 și se numără printre primele exemple de ficțiune americană cu popularitate de durată, mai ales în timpul Halloween-ului. Povestea lui Washington Irving a fost numită “una dintre cele mai cunoscute povești de Halloween”, “Ultima poveste de Halloween din New York” și “Colindul de Halloween al Americii”. Singura problemă: “The Legend of Sleepy Hollow” nu are nicio legătură cu Halloween-ul”, potrivit lui Kelly, profesor la UCLA. Povestea nu menționează niciodată Halloweenul, care nu a fost cunoscut sau sărbătorit pe scară largă în America când Irving și-a scris povestea. Brian Jay Jones, autorul lucrării “Washington Irving: Un american original”, spune că este o poveste de Halloween fără chintesență. “Dacă Irving nu a inventat Halloween, atunci ar fi trebuit”, a spus Jones. Irving a combinat folclorul german și olandez pentru a crea “prima poveste de groază reală americană”, a spus el.

Partea a doua.

Bibliografie:

https://www.msn.com/en-us/lifestyle/did-you-know/halloween-myths-and-facts/ar-BBOX7GO

https://people.howstuffworks.com/culture-traditions/holidays-halloween/5-halloween-myths-that-will-not-die.htm

https://eu.usatoday.com/story/news/nation/2017/10/18/there-no-razors-your-kids-candy-debunking-halloween-myths/738082001/

https://en.wikipedia.org/wiki/The_Legend_of_Sleepy_Hollow

https://en.wikipedia.org/wiki/Poisoned_candy_myths

https://www.washingtonpost.com/opinions/five-myths-about-halloween/2014/10/24/b9b60800-5939-11e4-8264-deed989ae9a2_story.html

https://www.irishcentral.com/roots/history/irish-myths-halloween-samhain

https://www.irishcentral.com/roots/history/feile-na-marbh-became-halloween

Ați văzut o vrăjitoare?

Cine a văzut-o pe vrăjitoarea mea?!

O rog să mă ierte ‘că am greșit vraja și n-am idee unde am trimis-o.

Promit că nu mai vrăjesc pe nimeni.

HAPPY HALLOWEEN!

Vant si Apa. Citate favorite

Arta chineză de aranjare a vieţii oamenilor in armonie cu forţele universului a început cu cel puţin 7000 de ani in urmă. E o artă profund creativă şi intuitivă […] Pentru mulţi, prima întâlnire cu Feng Shui (se pronunţă aproximativ “Fang Şoi”) poate fi comparată cu descoperirea unei noi limbi. […] Feng Shui este un sistem analitic dezvoltat nu de o singură persoană, ci de o tradiţie cumulativă veche de sute de ani, bazată pe o meticuloasă observaţie şi experimentare. Rădăcinile sale sunt înfipte in pământul Chinei, şi însuşi numele său - “Vânt şi Apă” - vorbeşte despre vechea încercare de a ne găsi căminul in Natură. […] Arta este înrădăcinată in extraordinara sensibilitate faţă de natură. […] Vântul şi Apa sunt două dintre formele fundamentale ale energiei vieţii.

Cunoaşterea începutului străvechi este esenţa Căii, a scris înţeleptul chinez Lao Tzu in Tao Te Ching (Cartea Drumului către Adevăr). Percepţia lui asupra originii a toate câte există, numite poetic “cele zece mii de lucruri”, s-a bazat pe tradiţia seculară de contemplare meticuloasă a lumii naturale. […] Chinezii au contemplat spaţiul nepătruns şi nedeterminat din care pornesc toate fenomenele şi au devenit conştienţi de potenţialul fără limite al universului. Acest concept a fost deseori tradus şi interpretat greşit, prin folosirea termenilor aparent negativi, cum ar fi “Vid” sau “Neant” - care presupune un fel de vacuum întunecat şi nelocuit, care evocă boala depresivă. In realitate, înţelesul este tocmai contrariul. Începutul oricărui lucru este nimicul. Din misterul acestui nimic se naşte miracolul tuturor lucrurilor. Nu “nimic” in sensul inexistenţei, ci in acelaşi sens ca atunci când privim un cer fără nori la răsărit şi, uitându-ne cu răbdare, parcă vedem nori materializându-se din ceea ce era un cer gol şi limpede.

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

Timpul este curba universului. El este modelul recurent al cosmosului in desfăşurare. “Pentru a stăpâni schimbarea, nu e nimic mai important decât înţelegerea timpului”, spune Cartea taoistă a echilibrului şi armoniei.

(din “Ghid de Feng Shui”, de Lam Kam Chuen, Editura Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2004; traducere de Iulia Mănescu)

Pesah Sameah!

Pentru toti aceia care sărbătoresc

Pesah Sameah!

Azi, vineri, 30 martie, începe Paştele evreiesc, care durează opt zile.

Sărbătoarea  a început după apusul soarelui, la apariția primei stele pe cer, cu o rugăciune și masa specială, Seder. Pe farfuria fiecarui mesean se află un ou, pătrunjel, hrean, un cartof, un os de miel, astfel aranjate încât să nu se uite că poporul evreu a fost sclav. Primul ou care se mănâncă la această masă este împărţit întregii familii, ca simbol al unităţii.

Caracteristică pentru această sărbătoare este interdicția de a folosi aluat dospit și toate produsele obţinute prin fermentarea cerealelor, inclusiv berea, borșul de tărâțe și băuturile distilate (vodcă, whisky), denumite generic Hameț. Produsele Hameț rămase după “curăţenia generală dinaintea sărbătorii” pot fi oferite prietenilor şi vecinilor care nu sărbătoresc, dacă nu se consumă înainte de începerea sărbătorii; sau se vând in mod simbolic unui neevreu, dacă rămân in casă - rabinul fiind împuternicit cu perfectarea acestui aranjament.

In această perioadă evreii înlocuiesc pâinea cu matza, azima făcută doar cu apă, făină și sare, nedospită. Este pâinea sărăciei, care amintește robia din Egipt.

Pesah este sărbătoarea religioasă a poporului Israel, care simbolizează eliberarea din robia egipteană şi ieşirea din Egipt a fiilor lui Israel conduşi de Moise, şi cei 40 de ani de peregrinare prin deşert.

Sărbătoarea se va încheia în seara de 7 aprilie, cu o rugăciune de pomenire a morţilor.

In primele două și ultimele două zile de Pesah este interzis să se aprindă focul şi să se efectueze diferite munci, în timp ce zilele de mijloc sunt considerate de semisărbătoare și este permisă utilizarea banilor, efectuarea de cumpărături, şi gătitul.
Nu toţi evreii ţin cont de toate regulile. :)

Diavolii dansatori din San Francisco de Yare

sursa foto

Dansul diavolilor (Diablos Danzantes de Yare) este un vechi dans ceremonial cu influente africane si autohtone. E un festival ale carui origini merg inapoi in timp cca. 400 de ani, traditia fiind transmisa din generatie in generatie – potrivit traditiei orale, originea fratiei din San Francisco de Yare se afla undeva acum 400 de ani cand un preot fara bani si fara credinciosi alaturi de care sa organizeze procesiunea Preasfântului Sacrament ar fi zis: “Fara bani si fara credinciosi vor veni diavolii”. Dupa o furtuna, cativa diavoli s-ar fi prezentat in faţa bisericii si au rostit legamant de supunere. Cercetarile arata si alte origini ale obiceiului.

Orasul celebru pentru festival a fost fondat (in anul 1714?) de proprietarii de sclavi care detineau in zona plantatii de trestie de zahar si cacao.

Dansul diavolilor se refera la o serie de obiceiuri populare venezuelene care au loc de Ziua Trupului Domnului (Corpus Christi, la catolici) in diferite regiuni ale statului. Exista unsprezece grupuri, organizate ca bresle, societati sau asociatii independente, stabilite in diverse comunitati. Azi, grupurile s-au organizat in asociatii non-profit care acceseaza fonduri publice si private pentru a mentine traditia si dezvolta festivalul in vederea atragerii unui numar cat mai mare de spectatori. “Fratiile” includ mai mult de cinci mii de persoane. Cel mai cunoscut festival este Diavolii Dansatori din San Francisco de Paula* de Yare (Festival de los Diablos Danzantes), in Miranda, la sud de Caracas, Venezuela - festivalul care atrage cei mai multi turisti in fiecare an.

La inceput obiceiul a fost respins de oficialii bisericii, apoi tolerat si in final acceptat. In anul 2012 festivalul (obiceiul) a fost inscris pe Lista reprezentativa a patrimoniului cultural imaterial al umanitatii, UNESCO.

In San Francsco de Yare, langa langa biserica locala, isi au sediul si diavolii dansatori – cladirea e cunoscuta sub numele de Casa de los Diablos Danzantes.

Festivitatea incepe cu o zi inainte de sarbatoarea catolica Trupul Domnului.

sursa foto

Fiecare dansator poarta o camasa rosie, pantaloni rosii, sosete rosii si sandale. Fiecare are in jurul gatului cate un rozariu, o cruce sau amuleta, dupa caz.. O alta cruce e aplicata pe costum. Intr-o mână ţin un maracas**, iar in cealalta mâna un bici scurt; au măşti uriase multicolore, cu aspect grotesc, cu coarne, ochi iesiti din orbite, iar multe au dinti rânjiţi. De fiecare masca e prinsa o gluga din pânză rosie.

Fiecare Fratie are propriile măşti diavolesti.

Exista mai multe categorii de dansatori: capataz (supraveghetorul), cunoscut si ca diablo mayor (diavolul principal) – masca lui are patru coarne. In general, el e ales pentru ca are o vechime mai mare. Masca asistentului supraveghetorului (segundo capataz) are trei coarne, iar dansatorii obisnuiti, care nu au grade, au cate doua coarne. Unii dansatori sunt promeseros, adica cei care se  tin de promisiunea de a dansa o data pe an, timp de mai multi ani sau chiar toata viata; ei sunt cei care transmit traditia Aceasta promisiune, sub juramant, e facuta de obicei de persoane care cred ca Dumnezeu le-a cerut un lucru deosebit.

La amiaza dansatorii pleaca de la sediul lor si se duc la biserica, unde, in faţa lacasului, primesc consimtamantul preotului pentru tot restul procesiunii. Apoi incep sa danseze pe strazile orasului, uneori de la o usa la alta; adesea, locuitorii ii intampina cu dulciuri, bauturi si diverse alimente.

Fara oprire, procesiunea continua pe tot parcursul dupa-amiezii.

A doua zi dimineta, in timp ce la biserica incepe Liturghia, dansatorii (adulti, tineri, copii de sex masculin) se intalnesc din nou la Casa de Los Diablos. In timp ce scutura la unison maracasele se indreapta spre cimitir dansand in ritmul tobelor. In cimitir e ridicat un altar in faţa caruia aduc omagiu prietenilor morti. In timpul acestei ceremonii tobele bat intr-un ritm lent. La final ies din cimitir cu spatele - avand grija ca nu cumva sa intoarca spatele altarului – si merg la biserica, unde asteapta sa se termine Liturghia. La finalul liturghiei preotul iese si ii binecuvanteaza pe dansatorii care ingenuncheaza, tinand capetele plecate, mastile prinse de glugi atarnandu-le in jos, ceea ce simbolizeaza triumful binelui asupra răului. Preotul se asaza langa diavolul principal si impreuna asculta juramintele noilor promeseros, care le explica motivul pentru care ei promit sa danseze si spun cati ani vor face acest lucru.

Tobosarii incep sa bata tobele mai rapid, iar diavolii dansatori ii urmeaza scuturandu-si trupurile si maracasele cu putere in bataia tobelor (pentru alungarea spiritelor rele).

Azi, in unele comunitati, pot fi intalnite si femei dansand in public. Cu mai mult timp in urma dansau si ele dar nu in costume de diavol si nu pe strazi. Ele poarta fuste rosii, bluze albe, iar pe cap au baticuri albe sau rosii. Nu le lipsesc panglicile colorate care flutura, ca protectie impotriva spiritelor rele.

In general, rolul femeilor este de a supraveghea pregatirea spirituala a copiilor, de a organiza etapele ritualului, de a prepara alimentele si de a ridica altare verzi de-a lungul traseului pe care il urmeaza procesiunea

Note:

* San Francisco de Paula (27.03.1416-02.03.1507) a fost un calugar care a infiinta un ordin monahal catolic in Calabria, Italia.

**Maracas - instrument muzical de percutie, din doua nuci de cocos cu mâner, umplut cu nisip sau graunte mici, care, prin scuturare, produce sunete asemanatoare cu ale castanietelor (DEX). Cele utilizate de Diavolii Dansatori sunt de origine autohtona.

₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪

Surse info online:

http://www.unesco.org/culture/ich/en/RL/venezuela-s-dancing-devils-of-corpus-christi-00639;

https://venezuelanalysis.com/images/7522

altele.

Călăuza spirituală in cultura nativ americană

Indienii americani (dar nu numai ei) considera ca toate lucrurile Creatiei au energie spirituala, ca toate sunt in legatura si toate trebuie respectate. Omul, ca fiinta superioara ce se crede, trebuie sa caute si sa mentina echilibrul si armonia in ceea ce indienii americani numesc “Marele Cerc al Vietii”. Pe masura ce ne miscam in interiorul acestui Cerc putem constata ca totul are viata, totul are un scop, totul e conectat si totul trebuie respectat.

Toate cele ce exista pe “Pamantul Mama” si toate cele ce exista in Univers pot deveni “Calauze Spirituale” pentru ca Spiritul Creatorului este in tot ceea ce exista pe Pamant.

Religile organizate depind in totalitate de dogma scrisa de oameni, de doctrina care asigura supravietuirea religiei respective si credinta oamenilor. Aceasta “inregimentare” indienii americani o numesc “Cutiile Gandirii Spirituale” pentru ca in limitele dogmelor (de control) nu exista posibilitatea (sau e foarte mica) unei revelatii divine individuale.

Credintele indienilor americani permit sensuri si interpretari infinite, numite “Libertate Spirituala” – pentru ca fiecare lucru din Creatie este diferit de toate celelalte si la fel este si in cazul credintelor lor spirituale – se pot referi la orice din natura, fara ca aceasta sa insemne minimalizarea restului Creatiei. Astfel, in cazul nativilor americani, mesajele Naturii pot ajunge numai la un individ anume, in mod particular, cel mai adesea diferit de cum ajunge la altul, prin intermediul Creatorului.

Cand religiile au devenit organizate omul s-a situat pe sine deasupra intregii Creatii, stapan al animalelor si peste toate lucrurile – in acel moment omul a pierdut capacitatea de a mai intelege animalele. (Unele legende spun ca omul a putut vorbi candva cu animalele).

Multi oameni considera ca animalele nu au spirit sau suflet, ca sunt mai puţin inteligente decat omul, ca sunt salbatice, fara constiinta si deloc sociabile, dar o privire mai atenta asupra comportamentului animalelor ar arata multora ca lucrurile nu stau chiar asa. E drept, intelectul animalului e diferit de cel al omului; animalele gandesc diferit si comunica diferit dar pentru ca inteligenta e definita numai in raport cu omul animalul apare ca fiind lipsit de intelgenta (multe studii au aratat, in timp, ca animalele nu sunt lipsite de inteligenta). Daca, insa, testul ar fi inversat, omul nu s-ar putea ridica la inteligenta animalelor.

Animalele si pasarile, stiu exact cand e timpul migratiei, stiu locul unde trebuie sa ajunga si nu au nevoie pentru asta de harti, busole sau sa ghideze dupa stele si soare – cum trebuie sa faca omul daca nu vrea sa rataceasca drumul. Animalele se descurca foarte bine fara unelte sau arme – omul e neajutorat. Animalele se simt bine in mediul lor – omul mai puţin. Animalele stiu modul de a trai cu limitarile si abilitatile date de natura, fara ranchiuna - omul e cam departe de asa ceva.

Daca omul este atat de inteligent cum de nu poate invata “limbajul” animalelor si pasarilor? Animalele invata ce vor oamenii de la ele (a se vedea nu doar cainii), dar omul greu invata ce vrea animalul de la el. Animalele, ca si oamenii, comunica si prin atingere, miros, miscarea trupului si prin sunet, dar la animale mai exista si alte doua forme de comunicare: telepatic si spiritual.

Animalele constientizeaza instinctual personalitatile umane, starea de spirit a oamenilor. Se spune ca animalele “miros frica” – stiintific nu e demonstrat dar toti cei care au lucrat intens cu animalele, timp indelungat, stiu ca axioma este corecta. Animalele nu doar ca “miros” frica, dar disting un spectru larg de emotii si personalitati. In credinta nativilor americani animalele nu “miros” emotiile omului, dar poseda capacitatea unei forme de telepatie care nu e inteleasa de omul modern; animalele pot comunica receptand si emitand mesaje mentale, si pastreaza aceasta capacitate pana mor.

Aceasta idee a capacitatii telepatice a animalelor a condus la credinta existentei animalelor ca ghizi spirituali. Comunicarea cu un animal calauza spirituala nu este deloc usoara pentru ca animalele au o constiinta diferita de cea a omului, ceea ce face ca mesajele sa fie confuze si chiar imposibil de inteles fara practica indelungata si rabdare.

In traditia nativilor americani se considera ca fiecare individ este conectat de-a lungul vietii cu noua animale diferite, numite calauze spirituale, care vin si pleaca in functie de directia in care se indreapta omul respectiv si sarcinile pe care le are de indeplinit, greutatile pe care le are de infruntat. Intre aceste noua animale unul este animal totem, animalul spirit care insoteste omul intreaga lui viata si care actioneaza si ca un spirit gardian (un inger pazitor, altfel spus). Cu animalul totem omul are o conexiune particulara, individuala, fie prin interesul sau faţă de animalul respectiv (ceea ce nu inseamna, neaparat, sa-si petreaca timpul cu acest animal mai mult decat pana isi invata lectiile), fie prin anumite trasaturi comune, prin vise sau altfel. Acest animal calauza confera putere si intelepciune cand comunica.

O calauza spirituala nu e neaparat un animal, ci poate fi orice din natura si care poate comunica in vreun mod: vibratii, semne, simboluri, cuvinte, prin vise, aparenta fizica etc..

“Totemul zilei de nastere” combina credinta nativilor americani cu astrologia, dar asa ceva nu exista in credinta lor; o calauza spirituala nu e “data la nastere”, nu o are omul inca din ziua in care se naste, ci ajunge sa o aiba – de regula, ghidul spiritual alege omul si nu invers, nu e o alegere personala, individuala si nici nu poate fi atribuit unei persoane de catre alta. Nu poti zice: “tigrul e puternic, e frumos, e animalul meu totem”, pentru ca nu functioneaza; nu poate fi ales un ghid spiritual asa cum alegem o culoare. Pentru a avea o astfel de calauza omul trebuie sa aiba ochii, mintea si sufletul deschise, sa priveasca atent in jurul sau, sa observe semnele – e un proces de cunoastere launtrica si intelegere spirituala.

Ce faci daca doresti din tot sufletul un anume animal ca ghid spiritual?

Meditezi. Daca vine, vine, daca nu, multumeste-te cu ceea ce se intampla sau nu se intampla. Totusi, calauza spirituala poate fi si acel animal pe care il desenezi din reflex, care-ti vine in minte mai des sau cel pe care o serie de coincidente il aduc des in viata ta; se poate revela si la nivelul subconstientului in timpul somnului, nu doar prin meditatie.

Indienii americani considera calauzele spirituale sau totemurile ca fiind aparatori puternici ai Pamantului sau spirite ale animalelor vii. Unii psihologi considera ca o viziune a unui ghid spiritual sau un mesaj de la acesta ca fiind o revenire a mintii umane stravechi, pre-constiente. De exemplu, pestii care traiesc in mare sunt asociati cu subconstientul si simbolizeaza o gandire profunda. Alte exemple: meditand asupra diferitelor calitati ale reptilelor si asocierilor mitice, ar putea fi posibil accesul la aspectele reptiliene ale mintii, care corespund sistemului limbic si care se ocupa cu emotiile senzoriale, placerea si durerea; meditand la diferite mamifere se poate deschide o cale catre capacitatile talamusului si hipotalamusului, asociate cu emotiile, cu sentimentul de apartenenta si intelepciunea instinctiva.

Puterea animalelor ghid poate aduce imbunatatiri vietii omului si chiar intregii Creatii. Indienii americani numesc acest proces de conectare cu un animal calauza sau cu alte parti din Creatie ca fiind “Una cu Natura”. Omul conectat cu un ghid spiritual poate deveni mai bun, mai sanatos fizic, psihic, emotional si spiritual si poate vedea lumea si toate care sunt mult mai clar si le poate intelege mai bine.

Animalele sunt minunate creaturi fericite, cu emotii echilibrate, care se apara unele pe celelalte in cadrul aceleeasi specii; simt durerea si tristetea dar niciodata nu a existat razboi intre diferitele specii, pentru ca animalele stiu sa traiasca in armonie, ucid doar cat le trebuie sa se hraneasca si nu cunosc nimic despre lacomie, invidie si ura – doar animalele care traiesc in imediata apropiere a omului (cum ar fi cainii si pisicile) manifesta, uneori, gelozie.

Poate ca nu degeaba Creatorul a pus oameni si animale pe aceeasi planeta; poate ca a vrut sa invatam unii de la ceilalti… Oamenii ar putea invata multe de la necuvantatoare – multe le-au si invatat, daca aruncam o privire in domeniul ingineriei, medicinei (si nu numai). Animalele reamintesc omului ca nu este decat o mica parte din Creatie si ca fiecare aceasta parte are un scop bine determinat, propria-i pricepere si intelepciune.

Religiile organizate nu il invata asa pe om, din contra, il invata ca e “superior”, ca e stapan peste tot ce exista si totul exista pentru el. Credinta nativilor americani spune: “Pamantul nu ne apartine noua, noi apartinem Pamantului”.

Resurse:

http://www.legendsofamerica.com/na-totems.html

http://www.warpaths2peacepipes.com/native-american-culture/

sursa foto: https://www.facebook.com/native.encyclopedia/

Tribul Hamer - obiceiuri ancestrale

In Etiopia exista azi peste 80 de triburi, fiecare cu obiceiurile sale. Unul dintre triburile mai importante (si mai mari) este tribul Hamer (Hamar), din Etiopia de Sud. Acest trib este cunoscut ca avand femeile cele mai dure (sau masochiste?) din lume: acestea nu doar ca se lasa biciuite cu nuiele, dar si cer sa fie biciuite, pentru a-si dovedi taria de caracter si pentru a-i incuraja pe tinerii “aspiranti la maturitate”. “Nu esti o femeie hamer daca nu ai cicatrice. Asta e traditia noastra. Daca nu vrei sa fi biciuita, poti sa pleci, nu mai esti hamer”, apare intr-un documentar prezentat in muzeul din Vale Omo din Jinka, unde se afla teritoriul tribului. Cicatricele sunt un motiv de mândrie pentru aceste femei si cu cât au mai multe cu atat sunt considerate mai curajoase. Pentru ca se lasa biciuite, in semn de sustinere, femeile au dreptul sa ceara barbatilor pentru care s-au lasat biciuite orice ajutor in caz de nevoie si acestia sunt obligati sa le indeplineasca neconditionat cererile, sa le ofere ajutorul.

Femeile care urmeaza a fi biciuite sunt cele din familia candidatului barbat la “saritura peste vite”, un ritual caracteristic numai acestui trib si care marcheaza maturizarea tanarului - dupa ritual acesta are dreptul sa se casatoreasca. Se pare ca inainte de a fi biciuite femeile se imbata si apoi ataca barbatii satului cerand sa fie lovite cu o nuia de cei proaspat initiati “in ale maturitatii”, dupa fiecare lovitura cerand mai multe, ironizand barbatul care o biciuieste: “numai atata poti?”

Desi tot mai multi par a adopta imbracamintea “obisnuita”, oamenii umbla dezbracati până la brâu, impodobiţi cu siraguri de mărgele. Imbracamintea femeilor se rezuma la fâşii din piei de capra, in special, impodobite cu mărgele, pe care le poarta in jurul soldurilor.

Barbatii sunt raşi pe cap sau au părul tuns foarte scurt, iar părul femeilor este răsucit in codiţe scurte si vopsit in ocru – fiind recunoscute oriunde si dupa aceasta “caracteristica”, in cazul ca poarta vreo bluza si nu se văd cicatricele de pe spinare. “Vopseaua pentru păr” este un amestec de lut roşu, seu si răşina si e menita sa le protejeze capul de soarele puternic.

Bull-jumping (săritul peste vite), ritualul “de maturizare” al tinerilor barbati, se refera la săritul peste un şir de (circa 15, spun unii) tauri sau juncani castrati (unii spun ca vitele sunt unse cu grasime), peste care trebuie sa treaca inainte si inapoi, fiind ridiculizati daca nu reusesc. In timp ce barbatii calcă pe spinările vitelor femeile din familia lor sar si cântă.

Pentru femeile Hamer bătaia nu e doar ritualica, ci au parte de acest “tratament” destul de des, pâna ce nasc cel puţin doi copii. Barbatul Hamer e poligam – are dreptul la o soţie principala si la mai multe secundare, dar acestea din urma sunt mai mult sclave decât soţii. Ca cele mai multe femei din triburile africane si acestea cară apă, lemne, se ingrijesc de hrană si de copii in timp ce barbatii au grija de vite. Barbatul Hamer plateste pentru o femeie, in general, 30 de capre si 20 de vaci.

Ritualul cu săritul peste vite este relativ inofensiv, biciuirea femeilor este cruda, dar – deocamdata – acceptata de femei, dar tribul Hamer are un obicei excesiv de crud (ca si alte triburi inrudite): “infaticidul ritual”. In cazul in care primul dinte de lapte care apare la copil este pe maxilarul superior (in loc de cel inferior), copilul e considerat “mingi” (impur, pe scurt) si va fi dus in jungla sau in deşert si lăsat sa moara (candva ii inecau in râu) – de aceeasi soarta au parte si copiii ai caror dinţi “de adult” apar prima data pe maxilarul superior.

In cazul in care un copil “mingi” e pastrat de mama lui, batranii considera că faptul va abate asupra satului secetă, foamete si boli.

Azi, cei din organizatiile caritabile verifica, pe cât posibil, zonele pentru a salva copiii abandonaţi si ii duc la orfelinat pe cei descoperiţi.

Fotografiile sunt de la Turism de Aventura, albumul Etiopia - Tribul Hamer (2016)

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

"Nota": Daca dispar subit din online e din motive de ordin tehnic si nu pentru ca am cazut in vreun canal. :)

Floriile şi Flora, zeiţa florilor

Duminica Floriilor marcheaza inceputul Saptamanii Patimilor, dar traditia precrestina atribuie acestei zile semnificatia renasterii naturii.

Sarbatoarea de Florii se suprapune (un fel de a zice) festivalului de celebrare a zeitei romane a florilor, primaverii si fertilitatii: Flora, al carei nume deriva din latinescul Floris, cu sensul de floare.. La romani, festivalul (Floralia) se desfasura intre 27 aprilie si 3 mai, ultima zi fiind dedicata luptelor intre gladiatori.

Desi a fost o zeita minora, una dintre multele zeite ale fertilitatii, fiind asociata cu florile care infloresc, cu primavara si-a castigat statutul de protectoare a culturilor (dar si a tineretii) iar romanii o cinsteau cu fast, impodobindu-si casele si templele cu flori in timpul festivalului, iar imaginea ei era gravata pe monede. Era reprezentata ca o femeie frumoasa purtand o coroana de flori. Ovidiu a mentionat-o si el: “Zeita apare, incununata cu ghirlande din o mie de flori”.

Flora avea o sora geamana: Fauna, zeita vietuitoarelor din regnul animal. 

Pentru prima data Flora a fost onorata in Roma, prin construirea unui templu dedicat ei, conform “Cartilor Sibiline” (o colectie de profetii ale unui oracol din Cumae), urmand a fi ridicate in total sapte.

Sibilele erau femei (tinere sau varstnice) care traiau preponderent in stare de transa si care aveau un statut aproape sacru in societatea romana dar si in cea greaca, fiind preotese, profetese si pastratoare a tainelor.

Un alt templu se afla langa Circus Maximus – cu ocazia dedicarii acestui templu a fost instituita sarbatoarea Floralia (sau Ludi Florales).

Peste timp, creştinii au suprapus acestei sarbatori – in duminica ce precede Paştele – sarbatoarea Intrarii lui Isus in Ierusalim, Floriile. La semnificatia veche, de reinviere a naturii, cand infloresc florile, salcia si pomii fructiferi, s-au adaugat functii si semnificatii noi, legate de cultul stramosilor (pomeni, curatirea mormintelor si cimitirelor, infigerea in morminte a ramurilor de salcie, invocarea spiritelor mortilor in actele de divinatie s.a.).

Duminica de Florii se mai numeste Duminica Patimilor sau Duminica Floriilor a Patimilor Domnului. In Evul Mediu, era denumita duminica aspirantilor sau a candidatilor (persoanele nebotezate se duceau la episcop si cereau botezul) ori duminica gratierilor, deoarece conducatorii acordau gratieri pentru condamnati.

Traditii si superstitii de Florii

Floriile imbina semnificatia evenimentului biblic cu traditii populare care isi trag radacinile din antichitatea traco-pontica.

Salcia este una dintre plantele “centrale” in aceste traditii si superstitii.

Ramurile de salcie se duc la biserica in aceasta zi, pentru a fi sfintite, apoi se pun la tocurile usilor, la ferestre, la streasina, la intrarea in grajd, pe icoane (acestea se folosesc ca leac peste an) si chiar pe morminte. Se crede ca ramura de salcie sfintita aduce liniste si prosperitate in camine. Sunt atinsi cu ele copiii, sa creasca mari si frumosi.

Ramura de salcie simbolizeaza innoirea, primavara, renasterea naturii. Se planteaza rasaduri si se infige in pamant un manunchi de mâţisori, menit sa aduca ocrotirea plantelor. Se spune ca ramurile de salcie vindeca animalele bolnave si aduc o recolta mai bogata.

Apicultorii din Bucovina obisnuiesc sa atinga stupii cu ramuri de salcie, pentru sanatatea stupului si belsug de miere. In alte zone salcia are rolul de a imprastia norii de grindina si de a tamadui afectiuni precum durerea de spate (ramurile de salcie se leaga in jurul mijlocului), fiind pastrate peste an in scopul tratarii afectiunilor. Se crede ca cel care inghite trei matisori intregi in ziua de Florii nu va suferi de dureri in gat tot anul.

In alte zone, in ziua de Florii mărţişorul primit cadou la 1 martie se agata intr-un maces sau intr-un pom inflorit, se aerisesc hainele si zestrea etc..

Ca sa se fereasca roadele de piatra, podgorenii leaga primavara vita de vie cu salcie de la Florii sau ingroapa un ou rosu din Vinerea Mare. 

In ziua de Florii nu se lucreaza, iar in toate casele de la sate se coc pâini din faina de grau impletite si ornate cu cruci, care se dau de pomană la saraci.

Se spune ca asa cum va fi vremea de Florii va fi si de Paşte.

In seara de Florii incep slujbele deniilor, care vor continua in Saptamana Patimilor. Deniile sunt slujbe de dimineata tinute seara. Aducand lumina diminetii in intunericul serii, ele au rolul de a-l pregati pe crestin sa treaca de la intunericul pacatului la lumina credintei.

De ce se mananca peşte in Duminica Floriilor

E a doua “dezlegare la peşte” din postul Paştelui (dupa cea din ziua Bunei Vestiri) deoarece se spune ca Isus ar fi cerut sa manance peşte.

Obiceiuri păgâne 

(le prezint aproape râzând, nu va fie cu suparare)

Pe vremuri, la sate, la miezul noptii dinspre Florii, fetele fierbeau apa cu busuioc si cu fire de la ciucurii unei naframe furate de la inmormantarea unei fete mari, iar in Duminica de Florii se spalau cu aceasta apa pe cap, aruncand-o apoi la radacina unui pom fructifer, sperand ca in acest fel sa le creasca parul frumos si bogat. In alte zone oamenii nu isi spalau parul in aceasta zi pentru a nu albi ca pomii in floare.

Exista si credinta potrivit careia daca se aprind mâţişori si se afuma casa cu ei cand este furtuna caminul va fi ferit de fulgere (intre timp s-a inventat paratraznetul).

Sursa foto

Flora

http://deitchman.com/mcneillslides/units.php?unit=%20Roman%20Murals%20and%20Mosaics

Intrarea in Ierusalim

http://forumjesusseigneur.soforums.com/t3174-Liens-catholiques.htm