A asculta în tăcere e o artă

- A asculta în tăcere este o artă... (...) Caută să-ți amintești ultima convorbire interesantă pe care ai avut-o cu un prieten. Probabil că tăceai când el îți vorbea. Dar oare într-adevăr îl ascultai? Cred că te mulțumeai să-i prinzi începutul unei idei pe are o duceai dumneata la capăt în câteva secunde, apoi începeai să-ți pregătești replica stârnită de acea idee. Sau poate că vorbele prietenului îți ofereau atâtea "posibilități", încât gândurile dumitale se prefăceau într-un vălmășag greu de strunit. Nu ascultai, ci auzeai niște vorbe fără conținut, așa cum se întâmplă când derulezi o peliculă. Îți ascultai propriile gânduri și auzeai niște vorbe străine... Uite! Chiar în clipa asta te-ai îndepărtat de la ideea mea pentru a asculta o idee a dumitale, și anume că ultima mea frază ar trebui inversată pentru a suna cât mai clar: Auzeai vorbe străine și îți ascultai propriile gânduri... Dacă nu ți-aș fi atras atenția... De fapt, am vrut să-ți demonstrez hic et nunc înțelesul exact al artei de a asculta în tăcere... (...)

Am zâmbit, am dat din cap, hotărându-mă să învăț arta de a asculta în tăcere.

Cu acest text particip la jocul Citate favorite găzduit de Suzana.

Fragmentul este copiat din Cuvânt înainte la romanul polițist Trandafirul alb scris de Constantin Chiriță; Editura Eminescu, București, 1974.

Aproape Pluto si aproape copacei

E tare greu să scriu o introducere după o absență prea mare... Așa că nu o scriu. Nu scriu nici că am revenit pe termen lung – am crezut asta și cu altă ocazie și nu mi-a ieșit - nimic rău, doar mult de lucru și program aiuristic. Scriu – mno, tot e un fel de introducere – că particip la prima tema de la Transformări creative – iunie 2023: borcan (adică, transformarea unui borcan într-un obiect decorativ). Temele pentru celelalte trei săptămâni din iunie: 2. sticlă; 3. pahar/cană/farfurie; 4. la alegere.

Cândva – în negura istoriei personale – am decorat un borcan în Pluto (capul lui Pluto, unul dintre personajele lui Walt Disney) – suport pentru creioane, pixuri, alte cele. Atunci am realizat tot capul câinelui, dar semăna mult mai bine cu Pluto pentru că am folosit un botic lung. În fine...

Borcanul ales l-am învelit în piele bej. Urechile, mustățile, sprâncenele și limba sunt tot din piele. Ochii i-am desenat pe carton și i-am decupat. Boticul e din plastic negru, de la un cățel de pluș pe care nu-l mai am.

Gura e conturată cu marker negru (pe pufii de piele nu s-a colorat prea frumos - nu am avut la îndemână vopsea neagră).

Fiind restantă și la Salvăm păpuși – pe Provocări verzi – am lucrat trei pomișori despre care-mi imaginez că seamănă cu acei copăcei ai lui Lorax. Mi-a plăcut animația, mi-au plăcut copăceii aceia ciudați și mi-a plăcut Lorax (v. link mai jos). Am combinat două provocări, altfel spus.

Am folosit material plușat, maro cu picățele negre (material rămas de la niște foste huse pentru scaune). Am rătăcit, cumva, poza cu bucata de material folosită și bețișoarele pentru frigărui introduse în doi dintre cilindrii catifelați. În al treilea cilindru am introdus un pix – ideea mi-a venit pentru că un pix prezentat de Suzana la un moment dat mi-a plăcut atât de mult încât îmi tot revine-n memorie.

Sigur că pixul meu nu-i la fel de simpatic, da-mi place, mai ales că se aud ochii cum joacă-n orbite atunci când folosesc pixul – e amuzant.

Coroana copăceilor e din fir de lână – am înfășurat ca pentru pompon dar nu am tăiat firele, ci le-am prins la mijloc și apoi le-am cusut pe trunchiul plușat. Bețișoarele de frigărui (respectiv pixul) susțin copăceii pe verticală.

E provocarea pierdută: Copacii fermecați ai lui Lorax...

Din păcate, am uitat de Vivi, mesagera. Hm. Nu știu pe unde este, dar o găsesc – sper!

Speranta de viata politicieni

În iunie 2022 au apărut rezultatele unui studiu condus de cercetători de la Oxford Population Health, cu privire la speranța de viață a politicienilor.

S-au avut în vedere politicienii din 11 state considerate bogate: Australia, Austria, Canada, Elveția, Franța, Germania, Italia, Țările de Jos, Marea Britanie, Noua Zeelandă și S.U.A..

Datele analizate care au fost disponibile sunt dintre anii 1945 și 2014, dar analiza a variat între 1816 (Franța) și 2017.

Deoarece studiul a avut în vedere statele cu venituri mari cercetătorii atrag atenția asupra faptului că e posibil ca rezultatele să nu fie valabile la țările cu venituri mici și medii.

Dr. Laurence Roope, cercetător principal la Oxford Population Health, a declarat:

(...) Rezultatele arată că speranța de viață a politicienilor de astăzi este foarte mare în comparație cu cea observată în prima jumătate a secolului XX. (...) Diferența între ratele de mortalitate a început să crească cu o jumătate de secol mai devreme decât creșterea inegalității veniturilor din anii 1980.

Altfel spus: nu doar veniturile mai mari (în sine) le dau politicienilor de azi o speranță de viață mai mare decât a celor pe care îi reprezintă.

Studiul a fost publicat în Jurnalul European de Epidemiologie (The European Journal of Epidemiology)

Pentru amănunte privind studiul:

https://www.ox.ac.uk/news/2022-06-24-new-study-finds-politicians-typically-enjoy-longer-lives-general-populations

Caseta din carte si semne de carte

În luna mai am ratat jocurile care se desfășoară în blogosferă, și la care obișnuiam să particip...

În cazul jocului Transformări creative – mai 2023 a fost despre a modela cărți, ziare, reviste. Patru teme: trei impuse, una la liber – am început ca la examen, cu subiectul pe care-l știu cel mai bine: tema doi – o carte, o revista, un caiet de folosit aproape în întregime. Dar am ratat predarea. 😊

Primul gând mi-a fost: n-aș putea tăia o carte. Ha! Mi-am amintit de cartea pe care efectiv, mai apoi, am ciopârțit-o cu pasiune! Consider că am citit multe cărți, în timp, dar până la această carte n-am dat de una care să mă enerveze prin modul în care e scrisă... 

Cică, e thriller fantastic (polițist + SF!) Uau! „Pendulează cu delicatețe între realitate și imaginar (declară cineva, pe coperta ultimă a cărțuliei tipărită cu litere minuscule și care are 214 pagini!!!) Am primit-o când am cumpărat nu știu ce ziar, și era sigilată în folie de nailon.

E! Și din această carte am făcut o casetă.

Aveam ideea aceasta de mulți ani – tot văzusem prin filme și-mi plăcea.

Am decupat-o cu un cuțit pentru hârtie, după ce am conturat un dreptunghi folosind un ac pentru trasat pe metal (să se vadă semnul pe cât mai multe pagini) și am tăiat circa 20 de pagini deodată. După ce am nivelat, cu șmirghel, decupajul, am lipit (superficial) paginile între ele apoi am lipit bandă adezivă din hârtie, să definesc caseta din carte.

Fâșiile colorate sunt bandă adezivă din hârtie colorată cu acuarele, după o tehnică văzută pe blogul Suzanei, Universe of my heart. Acuarelele sunt două nuanțe de albastru (am făcut și câteva dungi cu ojă argintie).

Pe fundul casetei am lipit staniol auriu – n-aș fi făcut-o, dar ar fi însemnat să dau de acel text de fiecare dată (și n-am de gând să mă enervez de câte ori deschid caseta făcută din această carte).

Am în bibliotecă vreo câteva cărți care nu mi-au plăcut (unele le-am citit, altele doar le-am răsfoit) – nici la anticariat nu le-au primit! Cele mai multe dintre aceste cărți neplăcute sunt ediții vechi (multe au autori români), dar sunt și câteva mai noi, moderne. Între acestea, una m-a enervat de-a dreptu’ nu doar că nu mi-a plăcut: Hoții de timp, de I. B.- cartea pe care am transformat-o în casetă.

Am încercat să citesc această carte dar... uau! E atât de bine scrisă... că n-am înțeles nimic – e peste nivelul meu de înțelegere, deh. Am recunoscut ceva din stilul Agathei Christie, din stilul lui Raymond Chandler (partea cu ceea ce autoarea își imaginează că-i umor). Unele dintre personaje sunt făcute cunoscute prin porecle: Diva, Mustăcioasa, Casnica... Asta-i și-n stilul lui San Antonio (Frédéric Dard, pe numele lui).

Sigur că e greu să fii original după sute de ani în care scriitorii și-au așternut pe hârtie gândurile, au dat frâu liber imaginației și și-au dovedit talentul, dar aici prea sare în ochi un melanj de stiluri și expresii (multe îmi sunt cunoscute dar nu pot identifica autorii).

Exemple din câteva fraze care m-au enervat:

1. M-a umplut profesional – e povestit la persoana întâia și naratoarea e ceva jurnalistă (așa am dedus dar, poate, o avea altă profesie și cum n-am citit cartea integral...)

2. Diva, de frică, s-a scăpat pe ea, că tot avea diaree – și chestiile astea sunt cam la ordinea textului (zic că tot de pe la San Antonio s-a inspirat – amintesc numai acest autor pentru că numai in cazul lui am mai insistat să citesc răsfoiesc două cărți în acest stil scabros).  

3. Femeile frumoase pun lumea în mișcare. (...) Bărbații vor femei frumoase. De ce ar vrea femei urâte, care să le facă doar copii urâți?” (am citat din memorie). Stupiditatea afirmației (dincolo de nevoia autoarei de-a fi interesantă cu orice preț) sare în ochi: un bărbat urât, cu o femeie frumoasă, ar putea avea copii urâți.

Înainte de a nu vă mai plictisi las două imagini cu text din cartea transformată în casetă... Prima pagina și altele trei, la întâmplare.

(Nu merită să descărcați foto pentru a citi textul, dar... Poate sunt doar piticii mei aliniați)

Acum, ce să zic... Nu zic că-i proastă cartea, 😉 zic că pe mine m-a enervat de-a dreptul! De-aș fi citit-o integral s-ar fi putut spune că mi-a fost furat timpul. Unul dintre personaje zice (între alte banalități): nu fiți proprii voștri hoți de timp.

Am scris despre carte pentru a motiva de ce nu m-a durut sufletul s-o ciopârțesc.

Semne de carte din agrafe de birou, carton și hârtie

Având o casetă din carte mă gândeam ce-o să pun în ea... Și mi-a venit ideea de a pune în ea semne de carte.

Cu mai mult timp în urmă am confecționat opt semne de carte, după indicațiile găsite într-un videoclip postat tot de Suzana, folosind hârtie decorativă și inimioare adezive primite (între altele) de la MNiko (Explorator prin viață) dar mi-au rămas doar două.

Am adăugat aici și semnele de carte pentru că tot erau făcute.

Hercule Poirot se simte manipulat. Citate favorite

Se schimbă, cu adevărat, esența? Progresul tehnologic e o schimbare evidentă, dar mentalitatea omului s-a schimbat cu adevărat?! Sunt altele dorințele, crezurile, față de acum... 80-90 de ani, să zic? Sau față de acum două mii de ani?

Sunt făcute studii care dovedesc faptul că mulți oameni, puși într-un anumit context, vor face exact ce au făcut unii cândva într-un context asemănător (sau identic) și pe care azi îi blamează inclusiv cei care le repetă acțiunile la o distanță, uneori, de zeci de ani.

În romanul O supradoză de moarte scris de Agatha Christie,...

ca la un joc de cărți, Poirot are sentimentul că i se forțează mâna într-o anumită direcție a investigației.

Domnul Morley din roman era dentistul la care mergea Hercule Poirot, dentist care a fost ucis la un moment dat. Sora dentistului, cea care avea grijă de gospodărie, contrar fratelui ei,...

Considerase întotdeauna guvernul o instituție cât se poate de utilă, indiferent cine deținea puterea. Prin urmare, îi ceru fratelui ei să-i explice exact de ce actuala politică a guvernului era neconvingătoare, idioată, imbecilă și de-a dreptul sinucigașă.

Aflăm că dentistul își exprimă în detaliu argumentele, dar autoarea romanului nu ni le împărtășește – probabil pentru că oricare cititor, din orice epocă, are argumentele lui pentru o părere sau alta.

În derularea acțiunii romanului, polițiștii – și nu doar ei – ajung la concluzia că uciderea dentistului ar fi legată de politică și, probabil, acesta ar fi fost solicitat să ucidă pe finanțistul cel mai detestat din Anglia (care îi era pacient) și pentru că nu a vrut a fost ucis, să nu se afle despre complot.

Un fost lucrător la Serviciile Secrete își dădea și el cu părerea, îmbinând niște piese care au legătura între ele (...):

- Noi, britanicii, suntem teribil de enervanți. Suntem conservatori, dar nu oricum, ci conservatori până în măduva oaselor. Bombănim mult, însă de fapt nu vrem să zdrobim guvernarea democratică și să încercăm diverse experimente recent scornite. Tocmai asta e atât de insuportabil pentru agitatorul străin care nu precupețește niciun efort! Singura problemă este – din punctul lor de vedere – faptul că noi chiar suntem, ca țară, relativ solvabili. Aproape nici o altă țară din Europa nu e solvabilă la acest moment. Pentru a dezechilibra Anglia, pentru a o dezechilibra serios, trebuie să-i arunci în aer finanțele – la asta se reduce totul! Și nu poți să-i arunci în aer finanțele când la cârma lor se află oameni precum Alistair Blunt. (...) El nu vede nici un motiv pentru care o țară nu s-ar putea comporta (...) fără experimente costisitoare, fără cheltuieli frenetice pe potențiale utopii...

Fostul angajat la Serviciile Secrete continuă:

- Să îndepărtăm violent vechea ordine! Conservatorii, democrații tradiționaliști, oamenii de afaceri corecți trebuie eliminați. Poate că acești radicali au dreptate – nu știu, dar ceea ce știu e că trebuie să ai ceva pregătit pentru a înlocui vechea ordine, ceva care să și funcționeze, nu doar să pară o idee bună.

Un agitator, Raikes, un tip care îi face curte nepoatei blamatului Alistair Blunt, îi spunea lui Hercule Poirot (...):

- Trebuie să existe o nouă ordine; sistemul financiar vechi și corupt trebuie înlăturat, la fel și rețeaua asta blestemată de bancheri care se întinde ca o pânză de păianjen în lumea întreagă. Trebuie neapărat să fie eliminate. Nu am nimic împotriva lui Blunt personal, dar e genul de bărbat pe care-l urăsc. E mediocru și ingamfat. (...) E genul de om care spune: nu poți zdruncina temeliile civilizației. Și totuși, chiar nu poți? Lasă că o să vadă el! E o piedică în calea progresului și trebuie înlăturat. Azi nu mai e loc pe lume pentru oameni ca Blunt – oameni care rămân încleștați în trecut, oameni care vor să trăiască așa cum au trăit tații lor, sau chiar cum au trăit bunicii lor! Sunt o mulțime ca ei în Anglia, bătrâni încăpățânați și prăfuiți, simboluri inutile, uzate, ale unei era decăzute. Ăștia trebuie să dispară! Trebuie să se creeze o lume nouă. Pricepi ce zic? O lume nouă, înțelegi?!

Ce credea Blunt despre dorința unora pentru o lume nouă:

- E întotdeauna același lucru: idealiști cu părul lung și mintea încețoșată și fără urmă de cunoștințe practice. Eu nu sunt un tip prea deștept, nu am fost niciodată, dar pot pur și simplu să citesc și să scriu și să fac aritmetică. (...) Dacă citesc ceva scris în engleză, pricep ce înseamnă – nu mă refer la chestii ezoterice, formule sau elucubrații filosofice, ci la simpla engleză concretă. Iată însă că majoritatea oamenilor nu pot! Dacă vreau să scriu ceva, pot să-mi exprim gândurile – am descoperit că destul de mulți oameni nu pot face nici asta! (...) Pot să înțeleg aritmetica simplă. Dacă Jones are opt banane, iar Brown îi ia zece, câte îi vor rămâne lui Jones? Ăsta e genul de calcul despre care oamenilor le place să pretindă că ar avea o soluție simplă. Refuză să recunoască, în primul rând, că Brown nu poate să facă asta și, în al doilea rând, că răspunsul nu va fi un plus de banane!

- Preferă ca răspunsul să fie un truc magic? (întreabă Poirot)

- Exact. Politicienii sunt la fel de răi. Dar eu am fost întotdeauna un susținător al bunului-simt. Nimic nu îl poate întrece, în final. (...)

- Dacă dv. ați fi... înlăturat, ce s-ar întâmpla? vru Poirot să știe. (...)

- O mulțime de neghiobi blestemați ar încerca o mulțime de experimente foarte costisitoare. Și atunci s-ar duce pe apa sâmbetei stabilitatea – și bunul-simt și solvabilitatea.

Hercule Poirot credea cu tărie în solvabilitate și, un moment, s-a temut de ceea ce s-ar putea alege de țara lui adoptivă dacă cei ca Blunt ar dispărea.

Fragmentele din roman sunt publicate aici în contextul jocului Citate favorite găzduit de Suzana (Floare de colț), joc inițiat în colaborare de Ella și Zina.

Romanul scris de Agatha Christie, One, Two, Buckle My Shoe, a apărut pentru prima dată în anul 1940. În românește a apărut și la editura Litera în anul 2021, cu titlul O supradoză de moarte, tradus de Alina Rogojan.

Se spune că cine dorește să știe istoria cât mai aproape de adevăr ar trebui să citească romanele (cărțile) scrise într-o epocă sau alta... Cred că există cel puțin un sâmbure de adevăr în această afirmație.

Un mar la oglinda. Reflexii in oglinda

O fotografie pe care tot vreau s-o povestesc de vreo două săptămâni...

Mami a venit pe aici înainte de Paști și a mai stat vreo săptămână după. Între altele, m-a rugat să-i copiez pozele de pe telefon pe un stick și să o ajut să șteargă câteva pentru că-i rămânea telefonul fără memorie. Zis și făcut. Pentru șters poze, evident, era necesar să stau lângă ea, să-mi spună ce să șterg...

Când am ajuns la poza postată aici m-am bucurat că e cu reflexii în oglindă, numai bună pentru rubrica-joc găzduită de Carmen și inițiată cândva de SoriN (http://fewstuff.blogspot.com/).

Cine dorește să participe postează pe blogul propriu (de joi până marți, inclusiv) o fotografie cu reflexii în oglindă (poate fi și cea retrovizoare) și înscrie link-ul in tabelul de pe blogul gazdei: Între vis și realitate.

O întreb pe mami cum de i-a venit ideea să fotografieze mărul solitar. Și-mi zice că i-a plăcut că are frunzele ca două urechi pleoștite. Apoi zice, nedumerită: Dar nu știu cine e în spate! Am privit-o zâmbind, dar ea era serioasă și se întreba al cui trunchi se vede în spatele mărului. E imaginea ta, în oglindă – zic, încă fiind convinsă că glumește. Privește poza lung, mă privește, și-ncepe să râdă - cu lacrimi! Cred că am râs amândouă câteva minute...

Sigur că are o scuză: avea la ochi ochelarii de distanță și nu prea distingea bine ce-i pe ecranul mic al telefonului.

Caracatita din spatiu. Transformari creative

Caracatița din spațiu e la mine de vreo trei săptămâni, doar că nu am reușit să o prezint în timp util, în cadrul jocului Transformări creative – aprilie 2023, la ultima temă: Fii creativ!

Tema e (ca și în cazul primelor trei teme) despre obiecte confecționate din cofraj de ouă (de această dată am avut unul lucios, din polistiren).

Am decupat două găoace și le-am lipit între ele (ca-n poze).

Corpul caracatiței (ansamblul cu tentacule) e din materialul dintre găoacele cofrajului și capul rezultat din lipirea celor două găoace. Capul are ochii lipiți pe pompon alb; sprâncenele sunt trasate cu ojă argintie). La tentacule am folosit ca ochi două paiete verzi.

Caracatița n-a venit din spațiu cu tentaculele goale; a adus un trandafir cu tulpină și frunze din argint (sârmă învelită în staniol), ca semn că a venit cu gânduri bune.

Pentru caracatița spațială n-a fost mare lucru să ajungă aici c-un cofraj; Vivi s-a teleportat cu... pluta – zic și io, ‘că nu știu cu ce-a venit păpușa.

Pentru ca le-am făcut, le-am prezentat, deși a început jocul lunii mai: ziare, cărți, reviste (de transformat/modelat etc.).