Libertatea
nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în
faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc.
(Jean Jacques Rousseau)
Libertate
este condiția în care un individ are capacitatea de a acționa
conform propriei voințe și, în același timp, de a-și atinge
potențialul maxim. Libertate este un concept care are sensuri
controversate. Libertatea și democrația sunt înțelese ca fiind
conectate dar, practic, sunt antagonice - pentru că există acel
„contract social” despre care a scris J. J. Rousseau (1712-1778).
El vedea omul primitiv ca trăind solitar și izolat, fiind total liber, neîngrădit în libertatea lui. Factorii externi (nevoile
sociale, pericolele etc.) au declanșat instinctul de conservare,
determinând omul primitiv să renunțe la izolare și să formeze
grupuri menite să crească forța indivizilor împotriva
pericolelor, de exemplu. Organizarea de grupuri sociale - consideră
Rousseau - a dus la apariția „contractului social”. Prin acest
„contract”, oamenii au consimțit să renunțe la o parte din
libertatea lor în favoarea unui suveran care avea obligația să
ofere protecție supușilor săi. Protecția din partea statului
devenise absolut necesară pentru că libertatea individuală
absolută care exista anterior organizării grupurilor (contractului
social, altfel spus) genera conflicte aproape permanente; siguranța
colectivă putea fi asigurată numai prin cedarea puterii către un
suveran. De la cutume (obiceiuri) s-a mers tot mai departe.
Datinile
sunt drumurile cele mari ale societăților; legile sunt doar
parapetele de pe margini, care opresc de-a cădea pe cei nedeprinși
și pe cei slabi.
Ard
câteva etape și ajung la apariția statului democratic. Statul era
obligat să-și autolimiteze puterea și era obligat să se angajeze
să nu stânjenească libera dezvoltare fizică, intelectuală și
morală a individului.
Legile
sunt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor,
scria Montesquieu (1689-1755) în lucrarea sa „Spiritul legilor”
- acceptând dreptul natural, autorul apreciază că acesta trebuie
privit exact în contextul în care există, neputându-se aplica, de
exemplu, aceeași lege civilă în orice țară. Prin „contractul
social” indivizii, în mod conștient, cedează statului anumite
prerogative care se exercită în interesul lor, al tuturor.
Rousseau definește libertatea ca pe un principiu de sine stătător
care are valoare prin sine și fără să servească altor
scopuri, concluzionând: se numește liber omul care-și
prescrie singur legile care-i vor conduce voința.
Filosoful
englez John Locke (1632-1704) are ca punct de plecare în concepția
sa libertatea naturală a individului. În lucrările sale se
întâlnesc și unele elemente ale teoriei contractuale, respectiv:
puterea statului derivă de la popor prin îngrădirea drepturilor
indivizilor, dar tocmai în scopul protejării
drepturilor lor fundamentale (drepturile fundamentale ale tuturor
indivizilor, nu doar ale unora).
În
lucrarea „Despre libertate”, John Stuart Mill ar
fi fost primul care a
accentuat diferența dintre libertatea individului de a acționa
(libertatea de voință) și libertatea de a
nu fi forțat să facă ceva.
Limitarea libertăţii intervine prin raportare la ceilalţi oameni,
prin faptul că orice persoană trebuie să
respecte prin abţinere
„jocul libertăţii
celorlalţi”
(Dan Claudiu Dănişor).
Libertatea
este de mai multe feluri: libertatea de gândire (numită și
libertatea conștiinței sau a ideilor - libertatea de a transpune în
fapt gânduri și convingeri). Deși libertatea de gândire este
axiomatică pentru toate
libertățile,
celelalte nu sunt deloc necesare pentru ca libertatea de gândire să
funcționeze și să existe. Mai apoi: libertatea credinței (se
protejează o gamă largă de credințe nereligioase, inclusiv
ateismul, agnosticismul, pacifismul, veganismul etc.); libertatea de
exprimare, libertatea de a se reprezenta fiecare după cum simte,
libertatea de a-și alege statutul în viață, libertatea religiei,
eliberarea din robie sau sclavie s.a.
Scopul
legii este de a înfăptui în societate, cel puțin în parte,
ordinea morală (Montesquieu).
Și
astfel s-a ajuns inclusiv la codul penal.
Prin
excelență, omul este liber,
eul este acela care poate alege rațional norma după care se
conduce. Indivizii
sunt liberi să facă tot ceea ce-i
duce mintea, dar pentru
a fi păstrată ordinea sociala trebuie
educați să nu facă chiar așa, trebuie învățați să respecte
acele reguli care determină ordinea socială.
Libertatea
are limitele pe care i le impune justiția
(zicea J. Renard).
Cum
îi interzici cuiva să-ți spargă ferestrele? Nu poți, dar există
legea conform căreia va fi pedepsit. Cel care încălca dispozițiile
dintr-o lege (stricând ordinea
socială) și-a exercitat libertatea de voință dar își va pierde
libertatea fizică, în unele
cazuri.
Pentru
ca ordinea să domnească într-o societate trebuie să funcționeze
sistemul judiciar.
Cei
care își asumă libertatea de a face ceea ce vor trebuie să știe
că vor fi pedepsiți dacă distrug ordinea socială. Când unii
scapă doar cu „să nu mai faci”, după ce-au bătut un om, iar
alții mor bătuți pentru că n-au respectat cererea unui polițist,
de exemplu, ordinea nu va exista în acea societate.
Legea
e o formă a ordinii. O lege bună trebuie în chip necesar să
însemne o ordine firească (Aristotel).
Ordinea
nu mai este firească atunci când indivizii sunt obligați să facă
ceea ce cred că nu e bine să facă pentru ei.
Din
punct de vedere juridic, legea - în sens restrâns - este actul
normativ care emană de la puterea legiuitoare (Parlament, în cazul
României) sau - în sens larg - de la orice organ competent,
potrivit Constituției, să elaboreze acte normative.
Conceptul
de libertate este unul complex - cuprinde o serie de idei care
reflectă mai multe viziuni, în funcție de perspectivele din care
este abordată noțiunea de libertate. Între noţiunea de libertate
şi
cea de drept
există
o sinonimie, dar din punct de vedere filozofic acestea nu se
confundă.
Natura filozofică a acestor idei generale delimitează în mod
distinct originea conceptului de libertate, într-un cadru diferit
faţă de mediul în care a apărut dreptul,
ca principiu juridic. În timp, numai din punct de vedere juridic,
drept și libertate au devenit sinonime, termenul drept
a
evoluat de fapt chiar din termenul libertate.
J.
S. Mill a încercat și să definească „natura și limitele
puterii care pot fi exercitate în mod legitim de societate asupra
individului” subliniind un antagonism inerent și continuu între
libertate și autoritate. A ajuns astfel la o întrebare
esențială: cum se face ajustarea potrivită între libertatea
individuală și controlul social?
O
altă întrebare cu răspuns deschis, formulată ca urmare a
intervenției statului: e necesar ca individul să
plătească pentru siguranța lui prețul
pierderii libertății individuale?