Libertate şi obedienţă

Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea altuia, afirma John Stuart Mill (părintele filosofiei utilitariste). In această logică unii ar ajunge la o concluzie: cu cât sunt mai mulţi oameni cu atât libertatea fiecăruia se diminuează. Oare?

Fantoma libertăţii încă ne bântuie pe mulţi. Ne-a fost promisă totala autonomie, pe care toate instituţiile statului ar trebui să ne-o asigure. Ce ne asigură, însă, aceste instituţii? Legi, subordonare. Relaţia cetăţeanului cu funcţionarii de stat este, de regulă, una abuzivă. Nu doar că sunt funcţionari care tratează contribuabilul ca şi cum acesta ar fi la cheremul lui, dar suntem şi pedepsiţi când nu respectăm termenele prevăzute in zeci şi zeci de legi prin care ni se cer bani pentru ca… societatea să funcţioneze (şi aparatul de stat să funcţioneze - acel aparat prin care suntem supuşi); reprezentanţii statului suferă - destul de rar - o pedeapsă atunci când nu îşi îndeplinesc, îşi îndeplinesc cu întârziere sau greşit atribuţiile - tot contribuabilul este cel care trebuie să îşi dovedească buna sa credinţă.

Care sunt semnele unei relaţii abuzive? Abuzatorul încearcă să controleze comportamentul celor abuzaţi, să le dicteze dorinţele şi chiar gândurile, blocând sau reglementând excesiv accesul la resurse, folosind ameninţarea şi violenţa pentru a-i menţine pe abuzaţi într-o poziţie de totală dependenţă, sub totală supraveghere. In contextul acesta, abuzatorii sunt instituţiile statului, cele care guvernează întreaga societate, bazându-se pe ideea că fiinţele umane trebuie să fie controlate, administrate, conduse, pentru că nu se descurcă altfel.

Autoritatea pe care o au alţii asupra vieţii noastre ne diminuează, dacă nu ne distruge, puterea de a fi liberi. In mai toate relaţiile noastre există subordonarea. De exemplu, soldatul ascultă ordinele generalului, preotul are, şi el, şefi ierarhici superiori, angajatul este subordonat angajatorului care, la rândul său, este in serviciul clientului, client a cărui autoritate derivă din puterea banului; poliţistul execută ordinele şefilor şi pune in aplicare mandate semnate de un magistrat, magistrat care răspunde, şi el, in faţa cuiva cu o mai mare autoritate… Ajungem să fim obedienţi deoarece ne temem că rămânem fără loc de muncă dacă pretindem să fim plătiţi pe merit şi la timp, dacă pretindem siguranţa muncii; tindem să devenim obedienţi pentru că ne temem şi de încălcarea cine ştie cărei legi despre care, uneori, habar nu avem că există, pentru că nu suntem toţi jurişti şi totul e reglementat excesiv… ş.a.m.d.. Viaţa obedientului este mai grea decât a celor care, măcar din când in când, se revoltă. Revolta se naşte din dorinţa de libertate.

In societate, puterea şi autoritatea sunt atât de interconectate încât cu greu le mai putem deosebi şi, in general, putem obţine ceva cu iz de libertate prin obedienţă, prin ascultare. Totuşi, libertatea fără putere este lipsită de valoare. Când nu avem puterea de a schimba ceva ce ştim că nu e in regulă înseamnă că nu avem nici libertatea de-a o face: suntem îngrădiţi prin autoritatea înalţilor funcţionari publici care, de regulă, au puterea (şi autoritatea) de a elabora şi de a impune legi care ne îngrădesc libertatea - pentru binele nostru, zic ei, şi pentru a trăi într-o societate sănătoasă. Şi aşa ajungem să fim controlaţi la conturi, la conţinutul corespondenţei electronice, să fim controlaţi ce scriem, cu cine ne întâlnim. Sunt colectate datele noastre pentru ca furnizorii de servicii şi produse să ne poată oferi ceea ce, zic ei, ne este imperios necesar - adică, să fim bombardaţi cu reclame… Mulţi se supun inclusiv presiunii pe care vânzătorii o fac asupra lor prin spoturi publicitare.

Libertatea nu este un buchet de drepturi personale. Nu putem fi diferentiaţi foarte uşor pentru că toţi cunoaştem iubirea, toţi râdem, toţi cunoaştem entuziasmul şi disperarea, şi suntem formaţi din “clişee”: ceea ce mâncăm, ceea ce experimentăm, ceea ce ascultăm, ceea ce citim, ceea ce ne face plăcere ş.a.m.d.. Diferenţele dintre oameni nu sunt importante atunci când ne referim, de exemplu, la libertatea de a conduce o maşină. Toţi cei care o conduc trebuie să fie conştienţi că poluează aerul pe care nu îl inspiră numai ei. Muzica pe care o ascultă unii la volum maxim nu ţine de libertate - chiar dacă şi altora le place muzica respectivă nu înseamnă că vor să o asculte la volum maxim sau chiar in acele momente. Grija pentru ceilalţi ţine de etică, de morală, nu de libertate.

Libertatea nu este o posesie, o proprietate, ci o relaţie, un mod de viaţă. Nu trebuie să ne apăram împotriva celor care nu simt, nu gândesc, nu arată ca noi, ci trebuie să ne intersectăm astfel încât să maximizăm şansa de a fi liberi. Aceasta, însă, nu înseamnă că trebuie să căutăm un consens, cu orice preţ, doar pentru armonie personală. Atât consensul cât şi conflictul sunt constructive cât timp nu există o putere centralizată, un şef care să aibă puterea (şi / sau autoritatea) de a impune un acord sau să transforme conflictul într-o competiţie in care cineva trebuie să câştige şi cineva trebuie, obligatoriu, să piardă.

Cei care manifestă o atitudine rigidă, intoleranţă in anumite chestiuni obişnuiesc să găsească vină unor grupuri specifice pentru o problemă sistemică. De exemplu, evreii sunt vinovati pentru capitalismul orientat spre profit, imigranţii pentru recesiunea economică, un politician sau altul pentru corupţia din politică ş.a.m.d.. Problema, însă, este sistemul in sine, şi nu faptul că nu funcţionează corect e o problemă, ci tocmai faptul că funcţionează, cu toate dezechilibrele.

Obedienţa, subjugarea, ating inclusiv planul pasiunilor noastre, al dorinţelor… Dorinţele, pasiunile au ajuns să fie cultivate prin publicitate şi alte forme de propagandă pentru a ne menţine in circuitul comerţului, al consumului. Din cauza îndoctrinării unii oamenii ajung să fie mulţumiţi de ei, pentru moment, făcând ceea ce li se sugerează (prin diferite metode) şi pot  ajunge la o situaţie nedorită pe termen lung - ca exemple “clasice”: împrumuturile avantajoase la bănci, cumpărăturile in rate… Încetişor, omul ajunge să fie închis in suferinţa lui şi plăcerea este lacătul. Pentru a fi cu adevărat liberi e nevoie să ne controlăm dorinţele, să ne dăm seama dacă este posibil ca acestea să fie îndeplinite şi să devenim conştienţi că, peste timp, dorinţele noastre se pot schimba şi ceea ce credeam că ne va mulţumi ne poate lăsa un gust amar când devine fapt. Altfel spus, suntem subordonaţi şi dorinţelor noastre. Numai cine a scăpat de o dependenţă poate înţelege foarte bine această formă de libertate.

Practic, duşmanii noştri nu sunt fiinţe umane, ci instituţii, obiceiuri, rutine care ne înstrăinează pe unii de ceilalţi şi chiar de noi înşine. Mai multe conflicte există in noi decât între noi şi cam ceea ce se întâmplă la nivel de macrocosmos se întâmplă şi in prieteniile noastre, in inimile noastre, in relaţiile cu ceilalţi. Acest conflict nu este o ciocnire între oameni, ci intre diferite tipuri de relaţii, moduri diferite de a trăi, de a înţelege lumea, viaţa.

Când refuzăm rolul pe care îl avem in ordinea dominantă deschidem nişte supape de avarie şi, făcând asta, determinam pe alţii să ia atitudine.

Acest sistem cu ierarhii, cu dominaţia celor puternici asupra celor mai puţin puternici, nu poate fi reformat pentru că amestecam poziţiile celui care suferă cu poziţiile celui care îi face pe alţii să sufere. Scopul protestului împotriva guvernelor, de exemplu, nu este acela de a cere mai multe sau mai puţine reguli sau alţi conducători, ci acela de a demonstra că putem acţiona prin propriile forţe, încurajând şi pe alţii să facă la fel, pentru a obţine ceea ce avem nevoie, refuzând ceea ce susţin alţii că ne este necesar. Protestul nu este un conflict între cetăţeni şi guvern, între angajaţi şi angajatori etc., ci mai degrabă o neascultare - care poate deveni “contagioasă” - manifestarea dorinţei de a scăpa de dominţia celor puţini.

Nu e suficient să fie educaţi oamenii in spiritul civic, să se discute, aşteptând ca mentalitatea celorlalţi să se schimbe. Când ideile nu sunt exprimate prin acţiune discuţia rămâne in limitele abstractului. Majoritatea oamenilor tind să rămână in afara discuţiilor dar când un grup porneşte o acţiune, când mizele devin ridicate, aceşti oameni ies din pasivitate. Nu e nevoie de unanimitate, nici de o înţelegere la nivel mondial pentru a schimba lucrurile in mai bine, avem nevoie doar de curajul de a porni pe o altă cale. Care să fie această altă cale?! Eh, aici începe distracţia! ☺