29 mai 2012

Amorul e mai tanar decat umanitatea


Amorul nu s-a nascut odata cu umanitatea, ca foamea, setea sau placerea carnala. In caverna primitiva masculul era supus dorintei elementare, satisfacuta de posesiunea femelei care era supusa si nu suferea de pe urma acestei sclavii fiindca omul – la fel ca si celelalte animale – nu-si maltrata femela, cu exceptia violentei de ritual cand o rapea. Masculul proteja femela insarcinata. A fost necesar – fara indoiala – un grad mai avansat de civilizatie pentru ca femeia sa fie batuta de barbatul ei – cand se spune ca ne "intoarcem la natura". Dar tigrul nu e brutal cu tigroaica, nici leul cu leoaica, iar pisica indragostita e cea care zgarie motanul pe nas. Cata vreme stramosii nostri din caverne au ramas brute relatiile dintre sexe erau simple: urmarire, impreunare, gestatie, nastere. Tatal proteja copii si mama – sau mamele (aceste femei erau un fel de cireada sacra de vite, viitorul clanului, al tribului depindea de ele). S-ar putea crede ca "sotul" lor le iubea ca pe niste bunuri de pret, jinduite de vecini. Calatorii pretind ca gorila africana e remarcabila prin virtutile sale de bun sot si bun tata. El construieste "cuibul" intre crengile cele mai inalte, unde isi adaposteste familia, in vreme ce el insusi vegheaza jos, la radacina pomului. Stramosul nostru ar fi putut avea aceeasi solicitudine. Dar nefiind gorila ii era interzisa fericirea simplicitatii – el reflecta, rationa, schimba, degusta lucrurile, dorea mai mult decat avea, fara sa stie prea bine de ce. Nenorocitul era prea inteligent pentru a fi intr-adevar un intelept. El visa sa cunoasca atat cauzele prime cat si telurile ultime, ridica altare pentru zeii sai, inventa artele, scobind lemnul. Si tot el a inventat amorul.
In ziua cand in loc sa rapeasca o femela barbatul i-a oferit un colier de os sau de scoici, in scopul de-a o face sa vina singura la el – ca si cand n-ar fi fost deloc fortata – in ziua in care a dorit de la ea un suras, o mangaiere, ca simulacrul unui liber consimtamant, in acea zi s-a nascut amorul din bestialitate.
Voiai sarman salbatic sa obtii prin salbaticia ta placerea noua de-a apare chiar in fata ta victorios, cu prestigiul sporit, mai frumos si mai robust decat fratii tai. Voiai ca neputand sa spuna "nu" ea sa se prefaca a spune "da"? Intelegand lectia si simtind avantajul pe care i-l daruiai ea scoate, sigur, si de aici un beneficiu. Ce a facut oare salbaticiunea ta? A lasat sa-i cada colierul. A fugit spre salcii – daca existau salcii pe atunci – si trecand prin frunzisuri ea te-a vazut venind furios si nelinistit in furia ta. Cand in sfarsit ai prins-o, ea a indraznit sa se poarte ca pisica: te-a zgariat pe nas. Apoi a cedat spunandu-ti: "Tu esti cel mai frumos, mai puternic si mai bun decat toti ceilalti". Tu ai gandit ca ea gandeste chiar asa. E posibil sa fi gandit asa.

Posibile definitii ale amorului:
"Poezie a simturilor" – Balzac;
"Copil gata sa se nasca" – Louis Menard;
"Cursa a geniului speciei" – Schopenhauer.

Dar nu am putea spune ca amorul e imaginatie adaugata instinctului? Placerea senzuala va fi suficienta sa formeze capcane in care barbatul si femeia se prind. Copilul nu are nevoie de amor pentru a se naste, iar iubirea nu are nevoie de copil pentru a exista. Amorul nu se confunda cu institutia casatoriei, care a fost instituita pentru scopuri sociale, morale si religioase – casatoria poate fi poarta de aur, dar nu e o conditie esentiala. Legislatorii si moralistii stiu bine acest lucru cand incearca sa legitimeze amorul, fixandu-l in cadrul familiei si opunandu-i franele legii, ale moravurilor si ale religiilor. Dar niciodata ei nu l-au transformat pe acest anarhist. Amorul nu are ce face cu sanctiunile si actele de blamare pe care societatea i le propune sau i le aplica. El nu se sinchiseste daca e autorizat de familie, inregistrat de ofiterii starii civile, binecuvantat de cler. El e cuprins de ingrijorare cand vrea sa se fixeze, schimbandu-si caracterul si devenind familie. Omul il va numi miracol si mister si va crede ca i-a descoperit pecetea divina. Zeu sau demon, amorul cu fatza dubla ii va aparea ca un reflex al unui paradis pierdut, ca umbra unei invizibile frumuseti, mereu urmarita dar niciodata atinsa printre frumusetile vizibile ale lumii materiale. Placerea pur carnala nu-l va mai multumi pe om. El va amesteca si aici ideea de eternitate cu aceea de infinit. El va face din iubire culmea pe care visul sau se va inalta la cer. Sublim sau vrednic de mila, cateodata de-a dreptul ridicol, omul va ajunge prin stimularea uluitoare a senzualitatii si a imaginatiei sa se depaseasca pe sine. Efortul, durerea, sacrificiul vor spori. Omul isi va imbogati viata cu visuri fara pereche, lipsite de masura in raport cu cauza lor, iar suferinta generata de deceptie nu-l va vindeca de visare. Pe un alt plan, el va trai drama eterna a omului care-l cauta pe Dumnezeu.

(sursa: Istoria iubirii, Marcell Tinayre, Casa de Editura si Presa “Viata Romaneasca”, 1992)

Vezi si: Un fel de istorie a sarutului

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu