24 mai 2012

Menuetul, de G.M.Vladescu


(fragment)

Gandurile unui profesor catre elevul sau


- Da, baiete, sa te duci sa inveti muzica, si ceea ce dansa iti va da, sa daruiesti la randul tau lumii acesteia. Geniul care nu ti se poate tagadui, pune-l in serviciul umanitatii. Vezi si tu ca in viata totul canta! Uita-te la manzul care paste colo…! Cand se’ntoarce cu capul spre rasarit, are ochii plini de soare! Si desigur ca sufletul i se infioara de un cantec!... Iar pasarea aceea care se leagana pe creanga, o auzi? Canta! Auzi si brotaceii? Dar gandaceii acestia cu aripioarele aurite, ii auzi cum canta? Si albina de colo, si furnica de dincolo, si firisorul acela de iarba care se trudeste sa rasfranga universul in bobul de roua ce-i atarna de geana… Toate isi trimit spre cer spuma valurilor aurii ce le scalda sufletele. Intelege-le graiul, copilul meu, si fa-te interpretul lor! Cugeta ca omul este singura fiinta care le pricepe si care totusi plange mai mult ca orice fiinta!... 


Cauta ca pe inima lui ranita sa picuri balsamul artei tale, s-o vindeci, sa se slobozeasca biata inima din incatusarea ei cu pamantul! Fa-o sa pulseze sub navala unei noi seve, sa-si regaseasca facultatea de a simti si a suferi. Pentru ca nu-i moarta inima omului, ci e numai amortita, si totusi capabila sa se adanceasca in framantarile vietii, s-o inteleaga si s-o cucereasca! Da, patrunde-te de adevarul ce-ti spun si intelege si tu ca oamenii canta prea putin, desi nimic nu se poate asemana cu cantecul! Si-au umplut mintea cu notiuni, cu principii, cu formule; dar tot ce au visat si creat, sta ca o materie inerta, careia-i lipseste scanteia. Canta, dragul meu, si vei vedea cum se va aprinde totul! Iti vei simti sufletul cald si vei tremura de bucurie si va deveni totul atat de clar, incat te vei infiora, privind atat de adanc in marea enigma! Visurile, cunostintele, facultatile tale, vor capata grai si vor canta! Iar lumina care impurpureaza crestele, va cadea ca o apoteoza peste sufletul tau descatusat!... Chiar cand vei fi silit sa blestemi, in sufletul tau va continua sa s-agite ramasita unui psalm, iar seara, pe culcusul tau vartos, fie ca vei fi flamand si obosit, o lumina noua iti va inflacara spiritul, si din nou te va cuprinde setea de infinit, nevoia de a pluti mereu pe valurile marelui mister! Omenirea cauta un tarm si crede ca tarmul nu exista, pentru ca-l cauta cu ochii inchisi. Ia-o de mana pe sarmana oarba, si du-o, si-i arata bucuriile vietii, si spune-i ca oamenii in zadar isi zadesc temple, daca n-au inima si nu canta!


Editura Nationala Gh.Mecu, Bucuresti, 1942
Romanul Menuetul a fost premiat de Societatea Scriitorilor Romani.
De acelasi autor:
Lacrimi adevarate, Tacere…, Moartea fratelui meu, Republica disperatilor […]

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu