[…] Niciodată n-a fost în lume mai mult
timp liber decât în veacul acesta. De aceea n-au fost mai multe
distracții automate - cum e sportul, cinematograful, flirtul sau lectura ușoară
- care încearcă să umple acest timp liber, să-l integreze într-o pseudo-activitate;
cu alte cuvinte să-l prefacă din
timp
pierdut în
timp plăcut consumat.
E o înspăimântătoare sete de umplere, de consumare, de petrecere - adică de
uitare nebăgată în seamă - în toate manifestările vieții moderne.
Așa îmi explic eu incomprehensibilitatea epocii noastre față
de anumite adevăruri simple; adevăruri care nu pot fi pătrunse decât de unul
care știe să-și întrebuințeze timpul, dar știe tot atât de bine să și-l piardă.
[…]
Pierderea timpului implică un prea plin, o suspensie
provizorie a certitudinilor prezente - dar păstrează atenția și luciditatea.
Dimpotrivă, distracțiile contemporane îți creează și îți impun o atenție
exterioară.
Toate aceste distracții nu-ți dau timpul - ci ți-l fură. În
sensul că toate sunt astfel automatizate, tipizate, încât știi precis că ai să
fii prizonierul unei regii pentru două trei ceasuri, dar asta nu înseamnă a pierde timpul, ci a-l omorî, a-l uita.
E o dureroasă tendință a spiritului modern de a uniformiza totul, de-a automatiza
până și manifestările cele mai spontane. […]
Rareori trăiești mai surprinzător, mai fertil ca atunci când
îți pierzi timpul. De fapt, numai atunci poți asculta cu adevărat; altădată asculți numai ca să dai replica, sau
ca să completezi o informație. Spuneam că dacă anumite adevăruri simple nu circulă
și nu nutresc viața contemporană, aceasta se datorește în bună parte faptului
ca nimeni nu te ascultă, nimeni nu își pierde timpul, ci toți vin pregătiți
pentru răspuns, toți îți interpretează spusele cum vor ei, toți știu mai
dinainte ce se află în tine și cum gândești tu. Oamenii nu știu să se asculte unii pe alții și de aceea se cunosc atât
de puțin. Ar trebui să avem, cel puțin câteva clipe, o mare îndoială în fața
oricărui om; poate acel om ascunde o tragedie sau poate trăiește un miracol;
cine știe? Dar acel care nu știe să-și piardă timpul, activează întotdeauna
automat; îi stimulezi cutare sentiment, capeți o formulă; îi redeștepți cutare
asociație de idei, capeți altă formulă. Dar miracolul tău, viața ta - unde
este? Oamenilor aceștia grăbiți, care știu întotdeauna mai înainte și mai mult
decât tine, le scapă tocmai esențialul; trăirea ta automată, creația ta. Ei nu știu
să-și piardă timpul, nu pot lăsa viața să curgă prin ei, cu toate revelațiile și
miracolele sale. […]
Când îți pierzi cu adevărat timpul, când te abandonezi întâmplărilor
sau oamenilor, nefăcând altceva nimic decât să asculți și să privești
realitatea în față - atunci ți se descoperă lucruri pe care în niciun chip nu
le puteai afla altminteri. […]
Am văzut odată într-o mare bibliotecă, un om care sta la masă
cu o foaie de hârtie și un creion dinainte, fără să facă nimic. În jurul lui se
aflau zeci de oameni ocupați, cu maldăre de cărți pe masă, cu fișe, notițe,
caiete și coli scrise. […] Numai omul meu nu făcea nimic. Nu făcea nimic - dar
nici nu visa. Se juca cu creionul pe hârtie, desena din când în când un cerc,
un portret - apoi își lăsa privirile să plutească deasupra sălii. […] Își
pierdea pur și simplu timpul, atent totuși la oamenii din jurul lui, atent la
viața care curgea lângă el. […] Omul lăsa ca toate acele figuri, ticuri,
gesturi și cuvinte din jurul lui să se apropie, să intre firesc în sfera conștiinței
lui. Primea totul fără să încerce vreo clasificare, vreo vămuire, nu respingea
nimic. Renunțase - pentru acele ceasuri de timp pierdut - la toate
certitudinile lui, la toate rigorile lui mentale. Își pierdea timpul - nu
observa. De aceea ajunsese să cunoască atât de uimitor oamenii. De aceea
ajunsese atât de înțelept. Înțelepciunea lui și-a clădit-o lăsând pe oameni să
vorbească, să lucreze, să sufere în jurul lui - fără ca el să emită vreo
judecata asupra lor. Cred că taina aceasta simplă stă la temelia înțelepciunii.
Dacă e adevărat că cei mai multi și mai autentici înțelepți i-a dat Asia, apoi lucrul acesta se explică și prin extraordinara
artă pe care o arată bunăoară chinezii, de a-și pierde timpul. Pierzându-și
timpul, nu omorându-l în distracții, ei transced și legile timpului și se
apropie de eternitate. […] Dar astăzi, pentru moderni, eternitatea este o
problemă fără înțeles și fără interes. Asta explică multe ciudățenii ale omului
modern. Explică, mai ales, drama omului modern - care nu poate ieși din timp
decât prin distracții, prin somn sau prin narcotice artificiale.
(Mircea Eliade, conferința din 29 septembrie 1935)
***
Mircea Eliade s-a născut în 13 martie 1907, la București și
a murit la Chicago, în 22 aprilie 1986.
Filozof și istoric al religiilor, a fost profesor la
Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat
cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice,
opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de
articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate.
Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în
calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.
Vezi și: