Pentru că am vrut să păstrez contextul, fragmentul este unul
lung dar citatele dedicate jocului
sunt scrise cu litere îngroşate.
*
Spiritul omenesc
transformă într-o contradicţie opoziţia activă, creatoare, pe care o observă in
natură şi in om. El nu poate sesiza paritatea decât prin disparitate; nu
poate percepe uniunea decât prin separaţie. Inteligenţei omeneşti îi este deci proprie imaginea contradicţiei.
Însă omul ridică această imagine la rangul de expresie
ultimă a realităţii. Omul, fiinţă
complexă, “adoră varietatea”. El caută separaţia şi admite cu greutate faptul că
tensiunea dintre două elemente poate duce la uniune constructivă, nu la ură, la
luptă şi la distrugere. El îşi reprezintă complementaritatea ca aservirea
unei părţi către cealaltă.
Omului i se pare greu să conceapă că de la complexitate se
poate ajunge la simplitate, că opoziţia duce, in ultimă instanţă, la unitate.
Mai mult decât atâta, el are tendinţa să
creadă că unitatea se confundă cu uniformitatea.
Înclinaţia spre diferenţiere este atât de dezvoltată la om încât
el sfârşeşte prin a descoperi o sursă de tensiune chiar şi in viaţa divinităţii.
In fapt, el vede peste tot imaginea disparităţii sale interioare. Dar când
devine conştient de starea sa de păcat, de “separaţie”, omul este de acum pe
cale să treacă la reunificarea elementelor fiinţei sale!
Deci antinomia este indispensabilă omului nu numai pentru ca
să priceapă fenomenul exterior al vieţii, ci şi pentru ca să-şi revină atunci când
unitatea sa e zdruncinată.
Această vedere antinomică a lumii este posibilă datorită
imaginaţiei, facultate pe care, ca şi raţiunea, Creatorul a acordat-o omului. Imaginaţia permite să se reconstituie
trecutul şi să fie prevăzut viitorul; ea are un rol dintre cele mai importante
in formarea ştiinţelor: ficţiunea le pregăteşte iar simbolul serveşte la
reprezentarea lor. Imaginaţia are rol mai ales in exercitarea liberului
arbitru: ea contribuie uneori la abaterea omului de la drumul drept al raţiunii,
spre însuşi izvorul unităţii. Aşa încât, dacă este uneori cauză de împrăştiere,
imaginaţia poate şi să înlesnească concentrarea şi echilibrul spiritului.
Desigur, imaginaţia oferă un mijloc de a explica lucrurile
tangibile, vizibile, dar ea serveşte de asemenea la explorarea domeniilor celor
mai ascunse ale vieţii şi chiar a căilor lui Dumnezeu. Această facultate face ca
lucrurile să fie “vizibile”; omul şi le reprezintă după propriul său chip. Iar
el n-a fost oare creat – după cum afirmă Biblia şi cum subliniază cu tărie
Zoharul – după chipul lui Dumnezeu?
(Cabala, de
Alexandru Şafran, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996; traducere de C.
Litman, după a treia ediţie din 1983, corectată şi actualizată).
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella.
Se pot
alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia
într-o carte, la un moment dat.
Despre autor
Alexandru Şafran (n.12.09.1910, Bacău - d. 27.07.2006, Geneva),
doctor in filosofie (Facultatea de Filosofie a Universităţii din Viena, 1934),
teolog, filosof, istoric, scriitor, membru de onoare al Academiei române; între
anii 1939-1948 a fost mare rabin al Cultului Mozaic din România, senator de
drept in Senatul României (1940) – singurul reprezentant al populaţiei evreieşti
in parlamentul român; după 1948 a fost numit mare rabin al Comunităţii evreieşti
din Geneva; din acest an a predat gândirea evreiască la Universitatea din acest
oraş, dar a ţinut cursuri la mai multe universităţi europene, americane şi
israeliene.
Alexandru Şafran a luptat pentru ocrotirea evreilor din România
in anii Holocaustului, a sprijinit activ sionismul. In timpul războiului, in
cursul opresiunii naziste, deşi era ostatec, prezidează comitetul evreiesc clandestin
de salvare. Pentru că a avut o poziţie independentă şi de respingere a presiunilor
de infiltrare comunistă pe linie religioasă între evreii din România, in anii
postbelici, a fost demis şi expatriat.
A publicat cărţi in domeniul religiei, filosofiei moralei şi
misticii iudaice. Ataşat de limba şi cultura românească a fost un promotor
activ al dialogului între iudaism şi crestinism.
Scrierile sale in ebraică şi in diferite limbi înglobează
toate domeniile spiritualităţii evreieşti şi se disting prin caracterul lor
cuprinzător. Gânditor de mare originalitate, erudit strălucit, Alexandru Şafran
e considerat una dintre cele mai prestigioase figuri rabinice din vremea noastră;
e cunoscut pe plan mondial ca o somitate in ştiinţele talmudice.
Despre Cabala, foarte
pe scurt, citându-l pe Alexandru Şafran
Cabala este considerată adesea ca o doctrină mistică a
religiei evreieşti. In realitate, ea este mai mult decât atâta: pentru cei care
o studiază, gândirea ei, bogată şi vie, nu se restrânge la un sistem filosofic
sau religios; într-însa nu e nimic dogmatic. Practica ei nu oferă celor care i
se dedică sentimentul unei uniuni totale cu divinitatea, ea merită denumirea de
mistică. Dar, mai presus de toate, ea e o manifestare creatoare a spiritului
evreiesc.
La obârşia Cabalei se află o primă Revelaţie. Dar aceasta Revelaţie
trebuie să se primenească pentru fiecare generaţie; pentru fiecare om pe care
ea îl îndreaptă spre acte a căror deschidere este imensă, atinge dimensiuni
cosmice, angajează însăşi divinitatea. Aceste acte determină raporturile lui
Dumnezeu cu lumea şi omul.
Cabala e mult mai veche decât Revelaţia sinaitică. Ea
dateaza din vremurile preistorice. Moise nu a făcut decât s-o introducă in istoria
lui Israel.
Deci Cabala depăşeşte limitele unei mistici religioase; ea este infinit mai
mult decât o tradiţie ezoterică. Obiectul ei, precis şi totodată vast, este
Tora. De la început, cei care au descoperit-o, au aplicat Tora graţie intuiţiei
lor religioase; abia mai târziu ea a dobândit forma sa scrisă, de Lege mozaică.
Israel
a devenit purtătorul ei. […]
Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabala
