Crăciun alb, Crăciun verde!

Crăciunul alb - cu zăpadă, adică - este pentru mine mai mult decât o dorință: e obișnuință. Din copilărie și până acum... vreo zece ani (?) de Crăciun a fost mai mereu zăpadă! Excepțiile au fost rare, iar acum par a deveni regulă - ceea ce mă întristează, oarecum, deși știu că nu e despre zăpadă și despre oameni de zăpadă.

Crăciun alb înseamnă că totul e acoperit cu un strat gros de zăpadă și în ziua de Crăciun ninge.

Pentru obiectivitate: în emisfera sudică a Pământului, de Crăciun e, practic, începutul verii astronomice, ceea ce înseamnă că acolo Crăciunul e verde, cu puține excepții. Chiar și în emisfera nordică, nu e zăpadă peste tot.

E clar că (și eu) asociez zăpada cu lunile de iarnă, între care se numără și luna decembrie. La munte, iarna, se presupune că ninge! Îmi place zăpada și aș vrea să fie zăpadă de Crăciun. În adolescență, conștientizând că sunt zone unde oamenii nu se bucură de Crăciun cu zăpadă, mi s-a părut... nefiresc. Mai apoi am aflat că există oameni care nu au văzut niciodată zăpadăp;

Având în vedere că e sărbătorit Crăciunul în mai toate zonele lumii și nu în toate zonele unde e sărbătorit este și zăpadă în lunile de iarnă de ce s-a creat ideea Crăciunului alb? A fost o curiozitate, și am căutat informații...

De unde nostalgia Crăciunului alb

Cineva a scris că Elizabeth Drinker, quaker (deci, considera ziua ca pe una obișnuită), a ținut un jurnal din 1758 până în 1807 - in 1794 a scris și despre Crăciunul din acel an: Este un Crăciun verde, dar am încredere că nu înseamnă cimitire pline. Poate că Providența ne va da suficient frig și zăpadă pentru a curăța aerul, despre care nu se poate spune că e altfel în prezent, dar aparențele sunt adesea eronate.

Practic, o iarnă fără zăpadă putea conduce la recolte slabe, ceea ce putea însemna foamete și, pe cale de consecință, moarte - cimitire pline, altfel spus. Zăpada este îngrășământul săracului; cu cât e mai multă, cu atât recoltele sunt mai bune - circula un proverb (și) in acea vreme. Altfel spus, un Crăciun alb însemna cimitire goale.

O altă explicație poate fi găsită în faptul că la acea vreme in care bolile transmisibile pe calea aerului erau în mare parte incurabile, vremea rece îi determina pe oameni să stea mai mult prin case, iar vremea caldă îi indemna la socializare și atunci oamenii se îmbolnăveau în număr mare, ceea ce putea însemna mai multe decese. Când era zăpadă oamenii ieșeau mai rar și decesele erau mai puține.

Zicala Crăciun alb cimitire goale, Crăciun verde cimitire pline e originară din Europa; unele variante erau cunoscute în Anglia, Scoția, Germania, Scandinavia și alte țări în care regulă era că iarna e zăpadă. Deși ideea era considerată un basm, un Crăciun alb ajunsese să fie considerat norocos, devenind ceva ce oamenii așteptau cu nerăbdare, își doreau - cu toate că în Anglia, de exemplu, ninsoarea (zăpada) nu era (nu este) un fenomen tocmai frecvent. În timp, ideea Crăciunului alb a prins în multe zone și Crăciunul a început să fie considerat "ziua copiiilor". Scriitorii au început să scrie despre copii care fac omeni de zăpadă, îngeri de zăpadă și se bucură jucându-se in zăpadă de Crăciun.

Unii istorici consideră că noțiunea de Crăciun alb a fost popularizată de Charles Dickens, în ale cărui povești sunt descrise zile de Crăciun cu multă zăpadă; sunt povestiri care se bazează pe descrierea iernilor copilăriei lui, când s-a întâmplat să fie cel mai rece deceniu din Anglia. Cartea lui Charles Dickens, Colind de Crăciun (scrisă în 1843), e unul dintre motivele pentru care cei din epoca victoriană au asociat Crăciunului zăpada (Crăciun alb). În mai multe cărți pe care le-a scris a pus mult accentul pe zăpadă în perioada Crăciunului.

La începutul erei victoriene (1837), Marea Britanie se afla într-o mini-eră glaciară, care a durat între 1550 și 1850, perioadă în care, la Londra, pe Tamisa înghețată, se desfășura deseori un târg de iarnă. Între 1836/1837, a fost o iarnă extrem de rece, cu o uriașă furtună de zăpadă în sudul Angliei, in Ajunul Crăciunului din 1836. ;

Gânduri despre Crăciun (alb sau verde)

Mai mult sau mai puțin, mi-am satisfăcut curiozitatea în legătură cu ideea Crăciunului alb și, evident, am rămas la părerea inițială: iarna are mai mult farmec atunci când totul afară e alb. E mai... pur, e mai strălucitor.

Poate că Isus s-a născut în 25 decembrie, poate că s-a născut la sfârșitul lunii septembrie sau începutul lunii octombrie (cum pare a se deduce din Biblie), dar contează mai puțin, cât timp nu e pierdută din vedere ideea, spiritul acestei sărbători. Dar tot mi-ar plăcea să fie cu zăpadă.

Cercetătorii nu sunt de acord în ceea ce privește etimologia termenului Crăciun și acesta rămâne ca fiind de origine populară, nu termen oficial al Bisericii unde termenul este Nașterea Domnului (Nascere Domini). Hm. Cum ar suna urările dacă renunțăm la cuvântul Crăciun și utilizăm Nașterea Domnului?! Sau... nu se fac urări, cum sunt și de Paște?!

Crăciunul sărbătorit de necreștini

Căutând informații despre Crăciunul alb și despre Crăciunul verde mi-a atras atenția observația cuiva, într-un comentariu: "și necreștinii sărbătoresc Crăciunul". Am observat și singură că se întâmplă, dar nu am dat importanță.

Crăciunul este o sărbătoare frumoasă. A devenit atât de cunoscut Crăciunul și, mai ales, comercializat de-a lungul timpului încât pare că sunt două sărbători? Un Crăciun comercial, cu Moș Crăciun, brad împodobit, petreceri cu multă mâncare, băutură, primirea și oferirea de cadouri - o sărbătoare care durează o zi, apoi toți se întorc la lucru sau... au o vacanță până după Anul Nou și fiecare se bucură cum poate de această vacanță, de acest concediu? Și Nașterea Domnului, sărbătoare menită să celebreze nașterea lui Isus, o sărbătoare care durează până la Bobotează?

De ce sărbătoresc și necreștinii? Pentru că le place ideea bradului împodobit, a cadourilor oferite și primite, întâlnirile cu familia și prietenii?! Poate că e sărbătorită de acei necreștini (și/sau atei) care... încă nu știu că simt o chemare?! 😊 Sau poate este un pas pe care aceștia îl fac spre... împăcare? Doar întreb, și mă întreb.

Ar fi ciudat ca ne-evreii să sărbătorească Hanukkah (Sărbătoarea Luminilor) sau ne-musulmanii să sărbătorească Ramadanul? Poate părea nefiresc, dar n-ar fi, oarecum, un fel de înfrățire între oameni, o mai bună cunoaștere a celuilalt? Sigur, in familiile și/sau in cercurile de prieteni etc. în care membrii au religii diferite armonia tuturor sărbătorilor este, cumva, de la sine înțeles.

În fond, Isus nu făcea diferență între oameni și nu venise să-i judece, ci să le salveze sufletul. El vede in inimile oamenilor, știe ceea ce aceștia gândesc și speră.

🎄🎁🌍 Crăciun (alb și verde) fericit! 🌎 🎁🎄

Postare programată

(revin in 26-27 decembrie)

Despre Crăciun si brad in citate

Se spune că ingredientele de bază ale unui Crăciun fericit sunt dragostea și dăruirea timpului.

Toate cadourile de Crăciun din lume nu valorează nimic fără prezența lui Christos. (David Jeremiah)

Fie ca speranța, pacea, bucuria și iubirea reprezentate de nașterea la Betleem în această noapte să ne umple viața și să devină parte din tot ceea ce spunem și facem. (pr. Richard J. Fairchild)

Iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcina nu poate ieși decât bine. (Fericitul Augustin)

Bradul, simbol natural al Crăciunului

Din istoria pomului de Crăciun se deduc – fără echivoc – originile sale păgâne, motiv pentru care unii creștini nu au acceptat (unii nu acceptă nici azi) obiceiul împodobirii bradului. Vegetația veșnic verde a figurat inițial în închinarea păgână. Totuși, într-o publicație catolică se arată că bradul poate fi un simbol natural în tradițiile de Crăciun:

Bradul de Crăciun poate fi simbolul păcii pe care a adus-o Isus, pace care trebuie restabilită între Dumnezeu și oameni.

Pentru că este veșnic verde este simbolul nemuririi despre care Isus a spus că o are și pe care o pot dobândi și oamenii: „Eu sunt viața; cei care cred în mine dacă vor muri vor trăi”.

Luminițele din brad sunt simbol al Luminii pe care Isus a adus-o lumii odată cu nașterea sa: „El era lumina care strălucește în întuneric (...) și luminează pe fiecare om".

Bradul, cu vârful îndreptat spre cer, ne indică unde este Dumnezeu prezent și locul unde se află oamenii.

Pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Imagine de Artsiom Horsky de la Pixabay

CRĂCIUN FERICIT!

Bună dimineața la Moș Ajun!

De la copii, colindul:

Bună dimineața la Moș Ajun

Ne dați ori nu ne dați?

Ne dați ori nu ne dați?

Ne dați, ne dați?

           ❤️

Am venit și noi odată

La mulți ani cu sănătate

Domnul Sfânt să ne ajute

La covrigi și la nuci multe!

           ❤️

Bună dimineața la Moș Ajun

Ne dați ori nu ne dați?

Ne dați ori nu ne dați?

Ne dați, ne dați?

          ❤️

Transmit urarea mai departe, către toți cei care trec pe aici, dar mai ales pentru prieteni!

❤️ La mulți ani! ❤️ Crăciun fericit! ❤️

Imagine de Gerhard G. de la Pixabay

Calendarul din decembrie

În calendarul gregorian, luna decembrie este prima lună de iarnă și ultima lună din an – asta, în emisfera nordică; în emisfera sudică e începutul verii.

Iarna astronomică începe în 21 decembrie – Solstițiul de iarnă, când va fi cea mai scurtă zi din an și noaptea cea mai lungă. Solstițiu înseamnă „soare nemișcat”. De la Solstițiu, ziua începe să crească și noaptea se scurtează.

Decembrie începe în aceeași zi a săptămânii ca și septembrie.

Originea denumirii

Denumirea derivă din latinescul „decem” = zece și sufixul „bris” = a purta, în calendarul roman utilizat până în anul 45 i.Hr., când a fost înlocuit cu cel iulian, fiind a zecea lună a anului. Grecii antici dedicaseră luna decembrie zeului marii, Poseidon.

În calendarul popular românesc, luna decembrie e numită Undrea (în Muntenia și Transilvania); în Banat, Moldova și Oltenia apare cu denumirea „Andrea” și, uneori, Îndrea. Se presupune că denumirea provine de la numele Sfântului Andrei (numit în unele locuri Andreiu) – apostolul care ar fi ajuns în zona Dunării pe la sfârșitul toamnei, începutul iernii: „Andrea, cap de iarnă”.

Chiar dacă asaltul profanului este fără precedent în zilele noastre cred că farmecul gândirii magice nu trebuie total ignorat pentru că ține de o cunoaștere mai subtilă și mai sensibilă, caracteristică și străbunilor.

Superstiții despre vreme în decembrie

Dacă începutul lui decembrie va fi geros așa va fi zece săptămâni; dacă în decembrie e ger bun va fi vara secetoasă și călduroasă, iar dacă va fi vremea domoală, vara va fi ploioasă; când câinii latră la lună urmează ger mare; gerul și neaua din decembrie vestesc grâu mult - Indrea geros aduce an mănos, Crăciun negru, Paști albe; de va fi Crăciun ploios, vor fi Paștile friguroase; Moș Crăciun zăpădos prevestește an mănos; când porcii de îngrășat mănâncă bine, va fi timp senin; de se arată multe gâște sălbatice și iepurii se apropie de sat, va fi iarnă grea; spălarea cu prima zăpadă se crede că face fetele frumoase și drăgăstoase; dacă va ninge în Indrea, va ploua mult în Cireșar, de nu poți săpa cucuruzul de moale, iar de va fi ger în Indrea și vreme bună, atunci în Cireșar va fi secetă mare, de nu poți săpa cucuruzul de tare ce e locul.

Sărbători religioase în decembrie

4 decembrie – Sfânta Varvara (sau Barbara), protectoarea femeilor și minerilor, cinstită și de ortodocși și de catolici. Era o femeie bună, care a devenit sfântă după moarte. Pentru a o celebra pe sfântă minerii nu intră în mină de ziua ei, ci petrec – se spune că sfintei îi plac veselia și glumele. În jurul ei s-au țesut mai multe legende: este și una dintre cele trei stele de lângă Luna, stele care păzesc lumea de Antihart, care vrea să o mănânce; printr-un blestem a fost închisă într-un cărbune și numai o zi pe an poate ieși să răsufle și să se bucure; în unele povești e văzută ca sora Sfântului Nicolae, în altele ca fiind mama acestuia (tatăl fiind Sfântul Sava).

Superstiții de Sfânta Varvara

În unele zone se spune că sfânta umblă cu un pahar de moarte, motiv pentru care ziua ei era păstrată cu sfințenie, fiind periculoasă mai ales pentru copii – cădeau pradă vărsatului sau bubelor. Ziua de 4 decembrie este a doua zi a Bubatului (v. mai jos, la „Tradiții”) și oricine muncește sau chiar mănâncă fasole riscă să se umple de bube.

6 decembrie – Sfântul Ierarh Nicolae; ocrotitor al celor acuzați pe nedrept, al comercianților, al călătorilor, al fetelor nemăritate, al mireselor și, mai ales, al copiilor mici.

7 decembrie – Sfânta Muceniță Filofteia. Filofteia, în greacă ar însemna „iubitoare de Dumnezeu”). A trăit în secolul al XIII-lea, în sudul Dunării, dar nu se știe dacă era din neam de români sau de bulgari. Pentru că a dovedit milă față de oamenii sărmani, tatăl ei a ucis-o (avea doisprezece ani).

12 decembrie – Sfântul Spiridon al Trimitundei. S-a născut în jurul anului 270, în Cipru, și a fos păstor de oi; după moartea soției a ales să ducă o viață ascetică; ajunge episcopul Trimitundei (localitate de lângă Pafos), participă la primul sinod ecumenic de la Niceea (anul 325). A fost prins în timpul persecuției, schingiuit și întemnițat. Trece la cele veșnice în 12 decembrie 348, în Cipru. Moaștele sale sunt astăzi în Kerkyra – Corfu. În fiecare an, pe 12 decembrie, papucii Sfântului Spiridon sunt schimbați – se spune că se tocesc ca urmare a drumului parcurs spre vestirea lui Hristos în lumea întreaga. De aici și denumirea de „sfântul călător”.

Legende despre Sfântul Spiridon

O legendă spune că Spiridon este un sfânt născut numai din tată. Este protectorul ciubotarilor. Conform unei credințe populare, pentru a dovedi existența Sfintei Treimi, sfântul Spiridon strânge o cărămidă în pumn până când focul urcă la cer, apă curge pe pământ și lutul rămâne în palmă.

Se spune că în această perioadă ziua crește cât sare cocoșul de pe gard.

15 decembrie – Sfânta Muceniță Suzana a trăit în vremea împăratului Maximian. Tatăl ei era păgân și mama evreică, și erau de loc din Palestina. Sfânta a primit botezul în Hristos de la episcopul Silvan. După ce i-au murit părinții a împărțit averea săracilor, a eliberat robii, s-a îmbrăcat în haine bărbătești, și-a tuns părul și a intrat într-o mânăstire de călugări spunându-și Ioan. A trăit acolo, în liniște, 20 de ani. Într-o zi a venit la mânăstire o schimnică și crezând-o pe Suzana bărbat a îndemnat-o la desfrânare; pentru că a fost refuzată a mințit pe stareț că Ioan a vrut s-o necinstească. A aflat episcopul, care a certat pe stareț și acesta din urmă a vrut să descălugărească pe Ioan. Sfânta Suzana, aflând aceasta, a cerut să vină la ea doua fecioare și doua diaconițe și le-a povestit cum stau lucrurile. A aflat și episcopul și tare s-a mirat; a hirotonosit-o diaconiță și a poruncit să fie stareță. Sfânta a făcut multe minuni în numele lui Hristos și a suferit mult pentru credința ei, fiind supusă diferitelor chinuri și apoi aruncată în foc.

18 decembrie – Cuviosul Daniil Sihastru;

25 decembrie – Nașterea Domnului (Crăciunul). Este sărbătoarea anuală a nașterii cu trup a Domnului Isus Hristos. În mentalitatea creștină primitivă, moștenită de la lumea veche, accentul se punea pe ziua morții și a învierii divinităților adorate, nu pe ziua nașterii lor – la fel și în cazul mucenicilor și sfinților; de aceea, cultul Mântuitorului în Biserica primară era concentrat tot în jurul morții și al învierii Sale. Astfel, Nașterea Domnului e considerată, în general, o sărbătoare mai nouă. Pare a fi prima sărbătoare cu specific creștin, dintre cele ale Mântuitorului, deși nu este tot atât de veche că Paștele sau Rusaliile, a căror origine e în legătură cu sărbătorile iudaice corespunzătoare.

În ziua de 24 decembrie se ajuna (obicei existent din secolul al IV-lea), se făcea slujba în cadrul căreia erau botezați catehumenii (ca la Paști , Rusalii și Florii), se citeau „Ceasurile mari sau împărătești” – numite astfel pentru că în Bizanț luau parte la ele și împărații, iar la români domnitorii cu toată curtea lor. Tot în ajun, preoții și cântăreții umblau cu icoana Nașterii pe la casele credincioșilor să le vestească marele praznic de a doua zi. Postul Crăciunului (14 noiembrie – 24 decembrie) s-a instituit în timp, ca mijloc de pregătire pentru întâmpinarea sărbătorii.

Ziua Nașterii era zi de repaus – chiar și sclavii erau scutiți de corvezile obișnuite. Era interzisă „plecarea genunchilor” până în ajunul Bobotezei (regula e păstrată și azi).

Ziua e cunoscută și ca ziua de Moș Crăciun.

26 decembrie – Soborul Maicii Domnului; Sfântul Nicodim de la Tismana;

27 decembrie – Sfântul Arhidiacon Ștefan este cel dintâi martir al Bisericii lui Hristos. Era iudeu de neam, din seminția lui Avraam. După întemeierea Bisericii numărul creștinilor creștea și se mărea astfel și numărul cererilor pentru diverse slujiri ale Apostolilor și atunci au fost aleși din cadrul comunității șapte bărbați „plini de Duh Sfânt și de înțelepciune”, care aveau menirea de a supraveghea bună rânduială la mesele comune, să slujească în cadrul slujbelor religioase; ei predicau cuvântul Evangheliei, botezau și ajutau la desfășurarea cultului, aparținând organelor de conducere ale Bisericii din Ierusalim. Primul ales dintre acești șapte bărbați a fost Ștefan (ceilalți sunt: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și Nicolae).

Sfântul Ștefan propovăduia cu multă putere pe Hristos. Saducheii și fariseii au pus niște bărbați să spună că l-au auzit rostind cuvinte de hulă împotriva lui Moise și Dumnezeu – blasfemia era pedepsită cu moartea. Ajuns în fața sinedriului, Ștefan i-a înfruntat pe judecători și aceștia au cerut să fie ucis cu pietre. Se crede că a fost pus în mormântul unui creștin – exista obiceiul ca cei uciși cu pietre să nu fie înmormântați în cavoul familiei. Moaștele sale au fost descoperite în anul 415.

Tradiții în decembrie

4-5 decembrie (alte surse amintesc alte date) – Zilele Bubatului. Superstiții: femeilor le e interzis să țeasă, să coasă sau să spele rufe, pentru a-și feri copiii de vărsat. Copiilor le era interzis să mănânce boabe de porumb, fasole sau semințe de dovleac – să nu le iasă bube. În unele locuri, pentru a fi feriți de bube, femeile coceau două turte: una unsă cu miere, care se dădea de pomană, și una unsă cu dulceață, care se punea la streașina casei.

20 decembrie – Ignatul (tăierea porcului) este un vechi ritual precreștin – strămoșii celebrau apropierea solstițiului printr-un sacrificiu. La schimbarea anului, credeau străbunii din negura istoriei, trebuie să se facă sacrificii, oamenii temându-se că altfel Soarele nu va mai răsări. La fel ca razele soarelui, sângele are puterea de a purifica spațiul și făpturile, de a încuraja renașterea soarelui, de a risipi amenințările malefice.

În calendarul popular românesc era cunoscut și ca zeu al focului terestru și al luminii solare – numele său derivă din latinescul ignis = foc.

Superstiții de Ignat

Nu se lucrează; femeile care nu respectau regula erau pedepsite de Înătoarea (divinitate răzbunătoare – se spune că e perechea lui Ignat), un personaj mitic asemănător Joimăriței. Porcii care nu sunt tăiați acum nu se mai îngrașă. La tăiatul porcului nu trebuie să fie de față oameni miloși, pentru că atunci porcul moare greu, iar carnea nu mai e bună.

Porcul, arată unele surse ar fi o reprezentare neolitică a spiritului grânelor și vegetației. Pe data acestor ceremonialuri precreștine s-a suprapus sărbătoarea creștină Sfântul Mucenic Teoforul (sau Sfântul Ignatie).

21/22 decembrie – Solstițiul de iarnă. Îi sunt dedicate o mulțime de structuri megalitice în Europa, cele două Americi, Asia și Orientul Mijlociu; chiar și popoarele care utilizau calendarul lunar marcau într-un fel sau altul cele două solstiții.

Cea mai veche referință scrisă despre o sărbătoare care marca reîntoarcerea Soarelui (solstițiu) a fost găsită în Mesopotamia. Sărbătoarea dura 12 zile și avea scopul să-l ajute pe zeul Marduk să îmblânzească monștrii haosului pentru încă un an.

Pentru alții, aceasta era noaptea în care Marea Zeiță dădea naștere noului Soare, repornind ciclul anotimpurilor. Romanii îl sărbătoreau pe Saturn, zeul recoltelor, și pe Mithras, zeul luminii.

24/25 decembrie – Butucul de Crăciun, un obicei astăzi dispărut a fost atestat la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi. Era un trunchi de brad tăiat (jertfit) și ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24 spre 25 decembrie – simboliza moartea și renașterea anuală a divinității; unele surse spun că este substitut fitomorf al zeului autohton Crăciun.

24 decembrie – Moș Ajun, un om cumsecade, fratele mai mic al lui Moș Crăciun. Se merge la colindat pe la casele gospodarilor (mai puțin la casele îndoliate) pentru a se ura de bine.

Copiii umblă cu Moș Ajunul în prima parte a zilei și în schimbul urărilor primesc mai ales nuci și covrigi. Colindul de Moș Ajun datează din vremuri străbune și creștine, fiind cel mai vechi mesaj dus de copii, despre vestea Nașterii Pruncului Iisus.

Flăcăii porneau la colindat după lăsarea serii. Colindătorii primeau în dar mâncare și băutură: colaci împodobiți, carne afumată, cârnați, rachiu sau vin.

Colinda se cânta întâi la ușă sau la fereastră, vestind sărbătoarea, apoi în casă, unde se cânta colinda cea mare, colinda gospodarului.

Gazda era întotdeauna întrebată dacă primește colinda (celor care nu primeau li se spuneau strigături batjocoritoare – descolindat; acest obicei nu e întâlnit în toată țara).

Datina este de a se împărți bucate, atât în numele morților, cât și ca semn de belșug – dăruitul de bani nu ține de tradiție.

Moș Ajunul este singurul colind la care participă băieți și fete (toți fiind copii neprihăniți), ulterior, Plugușorul fiind colindul băieților, iar Sorcova este atribuită fetelor.

În perioada ce urmează se credea că spiritele morților coboară pe pământ și, de aceea, pe masa din ajunul Crăciunului se pune hrană și pentru morți: turte înmuiate în sirop de zahăr și presărate cu nucă pisată, colivă (grâu fiert cu miere), cozonaci sau prune fierte. Aceste alimente erau date de pomană în dimineața de Crăciun.

Azi se împodobește bradul și se fac ultimele pregătiri pentru ziua care urmează: Nașterea Domnului (Crăciunul).

31 decembrie - Noaptea Anului Nou. În tradiția populară anul este o personificare a Soarelui; se numește An Vechi înainte de a muri la miezul nopții și An Nou după ce renaște – în epoca bronzului cultul solar a înlocuit pe cel al fertilității.

În folclorul românesc trecerea de la un an la altul e marcată printr-un ciclu de 12 zile (25 decembrie - 6 ianuarie) care simbolizează cele 12 luni ale anului pe parcursul cărora anul crește, se maturizează, îmbătrânește și moare. Acest ciclu de 12 zile e împărțit în două perioade: între 25 decembrie și miezul nopții de Anul Nou – o perioadă considerată nefastă, în care timpul se degradează, noaptea se mărește, duhurile rele umblă pe pământ, se pomenesc strămoșii. A doua perioadă, între miezul nopții de Anul Nou și Bobotează (6 ianuarie) – au loc practici de divinație, de alungare a spiritelor malefice.

Ideea că în această perioadă spiritele morților vin pe pământ își are originea într-o credință străveche conform căreia înaintea unui nou an se anulează ordinea firească a lucrurilor, timpul și spațiul degradându-se până la starea primitivă de haos. Ritualurile din cele 12 zile vizează restaurarea simbolică a lumii.

Noaptea Anului Nou reprezintă un motiv de veselie și voie bună - felul în care omul începe anul este decisiv pentru cel care va urma. Tradițional, numele trecerii dintre ani este Îngropatul anului sau Înnoirea anului, termenul de revelion fiind introdus recent.

Superstiții de Anul Nou

Cine doarme în noaptea dintre ani va fi leneș tot anul.

Fetele care vor să-și vadă ursitul în vis își pun puțin busuioc sub limbă înainte de a merge să doarmă.

În această noapte se văd arzând comorile îngropate și pot fi dezgropate în siguranță numai cele care se văd după miezul nopții. Tot acum se deschid cerurile, dar numai oamenii cu suflet bun pot vedea.

Aveau loc unele ritualuri de purificare, de gonire a spiritelor malefice: se treceau vitele prin foc, oamenii săreau peste foc și se stropeau cu apă, se scăldau în rău; se ardea rășină (sau substanțe urât mirositoare), se ungeau cu usturoi pragurile ușilor, animalele și membrii familiei (sau se ținea un cățel de usturoi în buzunar), se făcea zgomot pentru alungarea duhurilor rele.

Obiceiuri de Anul Nou

Flăcăii se organizează în cete și merg cu Plugușorul sau cu Buhaiul, fac jocuri cu măști.

Bătrânii, așezați lângă foc, încercau să afle cum va fi vremea în anul următor; pregăteau 12 felii de ceapă (una pentru fiecare lună a anului) și le umpleau pe jumătate cu sare. În dimineața de Sfântul Vasile (1 ianuarie) „citeau” foile: în felia unde era mai multă apă însemna că acea lună urma să fie ploioasă, dacă sarea era ca în seara anterioară luna era cu seceta, dacă sarea era jumătate uscată și jumătate umedă luna era schimbătoare.

Zile naționale și internaționale în decembrie

1 decembrie – Ziua Naționala a României; Ziua Internațională a luptei împotriva SIDA ♦ 2 decembrie – Ziua Internațională a abolirii sclaviei ♦ 3 decembrie - Ziua Internațională a persoanelor cu dizabilități (din 1992, ONU) ♦ 5 decembrie – Ziua războinicilor ninja (din 2003); Ziua internațională a voluntariatului (din 1986, ONU); Ziua internațională a solului (din 2002, ONU) ♦ 7 decemebrie – Ziua internațională a aviației civile (din 1994, oficială ONU) ♦ 8 decembrie – Ziua Constituției României ♦ 9 decembrie – Ziua internațională a anticorupției (din 2003, ONU); Ziua internațională a comemorării demnității victimelor genocidului și de prevenire a acestei infracțiuni (din 2015, ONU) ♦ 10 decembrie – Ziua Internațională a Drepturilor Omului (din 1950, ONU) ♦ 11 decembrie – Ziua internațională a munților (din 2002, ONU) ♦ 18 decembrie – Ziua internațională a emigranților (din 2015, Organizația Internațională pentru Imigrație) ♦ 20 decembrie – Ziua internațională a solidarității umane (din 2006, ONU); Ziua mondială a lătratului (funny); ♦ 27 decembrie – Ziua „Nu deranjați” (funny) ♦ 28 decembrie – Ziua jocului de cărți (funny) ♦ 31 decembrie – Ziua luării deciziilor (funny)

Imagine de Willgard Krause de la Pixabay

Daniil Sihastru. 18 decembrie

În ziua de 18 decembrie - în calendarul ortodox românesc - este pomenit Cuviosul Daniil care, conform unei legende, i-ar fi prezis lui Ștefan cel Mare că va urca pe tronul de domnie al Moldovei. Daniil Sihastru a fost canonizat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în anul 1992, alături de alții – între care și voievodul Ștefan cel Mare. După spusele lui Ion Neculce, cuviosul Daniil e cel care l-a îndemnat pe voievod să continue lupta împotriva turcilor și l-a îndemnat să ridice mânăstirea Putna.

Daniil Sihastru, cunoscut și sub numele de Daniil Schimonahul sau Daniil cel Nou (să nu mai fie confundat cu Daniel din Vechiul Testament), s-a născut într-un sat de lângă Rădăuți, la începutul secolului al XV-lea. Copil fiind, se zice că a învățat pe de rost multe texte biblice, dovedind mare credință în Hristos și, mai târziu, a căutat sihăstria. Spre finalul vieții s-a retras pe o stâncă de pe malul unui pârâu, locuind într-o încăpere săpată în stâncă.

Dimitrie Bolintineanu i-a dedicat o poezie: Daniil îl învață pe voievod despre demnitate; poezie publicată prima dată în „Reforma”, an IV, nr. 18, 1862.

Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,

Unde un sihastru a fugit de lume,

Cu vărsarea serii un străin sosi.

- Ștefan al Moldovei vine a-ți vorbi!

- Ștefan al Moldovei, Daniel îi spune,

Să aștepte-afară! Sunt în rugăciune.

- Bunule părinte! Sunt rănit și-nvins;

Însăși a mea mumă astăzi m-a respins!

Viu să-ți cer povață dacă nu-i mai bine

Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?

Daniel Sihastru domnului a zis:

- Mă înșeală-auzul ori eu am un vis?

Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie;

Dar cu umilință lanțu-l încovoaie!

Ce e oare traiul, dacă e robit?

Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?

Viața și robia nu pot sta-mpreună,

Nu e totdodată pace și furtună.

Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormânturi

Pentru neatârnare, oameni și pământuri;

Dar nu ai p-acela ca să-i umilești!

Poți ca să îi sfarămi; dar nu să-i robești!

Daca mâna-ți slabă sceptrul ți-o apasă,

Altuia mai harnic locul tău îl lasă!

Căci mai bine este supus lăudat,

Decât cu rușine domn și atârnat!

Dupe-aceste vorbe, Ștefan strânge-oștire

Și-nvingând păgânii, nalță-o monastire.

(din „Poezii”, Editura Minerva, București, 1977)

Crăciun 2020

Am fost tentată să scriu „Crăciunul a trecut” – și aș fi mințit. Crăciunul chiar îl simt în fiecare zi. Fiecare zi pe care o trăiesc e un dar – cine are certitudinea zilei de mâine? În fiecare zi primesc în dar motive pentru a zâmbi. Se întâmplă și unele neplăcute, unele tragice, și sufletul mă doare, pe inimă apare o nouă cicatrice – dar despre acestea nu vreau să-mi amintesc; nu acum.

Mă distrează vortexul din cap. Sunt cam aiurită de ceva timp, dar „ies” unele scene comice din aiureala aceasta. În 18 decembrie, de exemplu, o zi de vineri, am stabilit cu o doamnă pe care o ajut la cumpărături (în fiecare vineri) să ne vedem vinerea ce vine. M-a mirat răspunsul ei ezitant – a zis un „bine” cam tărăgănat, ca și cum nu era sigură dacă va merge sau ba. În fine! Miercurea care urmează îmi dau seama că în vinerea săptămânii e prima zi de Crăciun, și-o sun pe doamna în cauză spunându-i că ar trebui să mergem la cumpărături înainte de vineri pentru că. „Știam că e Crăciunul, dar dacă tu ai zis așa... ”. „Trebuia să-mi ziceți și mie” – am râs cu poftă amândouă. „Am crezut că numai atunci ai timp, de aceea n-am zis nimic”. Am plecat la piață. În aceeași zi de miercuri, 23 decembrie, am cumpărat și o creangă de brad, pentru parfum de brad în casă. La întoarcerea acasă întâlnesc o vecină. „Ați împodobit bradul?” mă întreabă. „Ooo, doar în 24” – zic pe un ton care să îi dea de înțeles că mai e destul timp până atunci. Privesc creanga și completez, neîntrebată: „Creanga e doar pentru parfum”. „Mâine e 24” – zice ea. „Ah!” a fost dovada că sunt om care știe pe ce lume trăiește, și ne-am distrat amândouă.

În 24 decembrie, spre seară, scot brăduțul artificial din ambalaj și... unde-i suportul? În ianuarie, cine a strâns bradul a pus aiurea suportul demontabil. Dă-i și caută! După o jumătate de oră de bombănit am scos suportul pentru brazi adevărați și m-am chinuit să „micșorez” gaura pentru a putea monta tija subțire a bradului artificial. După altă jumătate de oră, de bombănit și de meșterit în zadar, încep iar să caut! Suportul l-am găsit pe unde mai căutasem: într-o pungă colorată, în imediata apropiere a locului unde fusese bradul – prima dată am crezut că e punga în care mai era ceva pământ pentru flori (semănau culorile și la lumina chioară din balcon n-am văzut exact). Mi-a revenit bucuria de a împodobi, dar prea mult timp nu mai era. Am agățat ornamentele printre crengi cam cum mi-au venit la mână, și a ieșit ce se vede în poză. De ce n-am fotografiat bradul la lumina zilei, a doua zi? De ce? Abia în ziua următoare (parcă!) am decorat creanga de brad, pe care am făcut-o bucăți – era cam strâmbă și nu stătea drept nicicum. În plus, mi s-a părut și cam sărăcuță (deși am ales-o din mormanul de crengi pentru că mi s-a părut mai bogată ca altele). Am făcut un „buchet” pentru hol și unul pentru balcon. Cel pentru hol l-am fotografiat și în hol (lumina era destul de puternică, dar tot n-am reușit ceva bun)

și în balcon, la lumina zilei.

Buchetul pentru balcon l-am fotografiat doar o dată (și imaginea e cam tremurată) – se terminase bateria telefonului:

Ursulețul pare tare mirat: „Ce caut eu aici? Mi-am pierdut capul sau mi-am pierdut corpul?"

Omuleții de zăpadă – deși se văd bine în realitate – în poză par înghesuiți sub crengi (la adăpost de... beteală).

Am tot lăsat „pe mâine” prea multe și apoi am făcut totul în viteză. Cu plăcere și drag, dar în viteză. Plus că am căutat suportul pentru brad de mai era un pic și renunțam să împodobesc bradul.

N-au lipsit nici colindătorii zilele acestea! Am făcut naveta „afară-în casă” pentru a le oferi bani. De ani de zile fac asta și a devenit... tradiție.

Am uitat să mă laud! Pentru prima dată în viață am făcut sarmale! Și-au ieșit excelente și foarte-foarte mici! Am început să lucrez la ele pe la ora 13 (în nu mai știu care zi) și le-am pus la fiert pe la ora 16. Împachetatul mi-a luat enorm de mult timp. A doua oară probabil că voi mai face sarmale într-o viață viitoare.

***

Știu că azi e ziua Sfântului Ștefan! Sunt mereu cu ochii pe calendar, să știu în ce zi sunt!

Sănătate, bucurii, veselie le doresc tuturor celor care poartă prenumele sfântului.

De Ziua României

Marea Unire din 1918. La 1 decembrie 1918 se decide în unanimitate unirea Transilvaniei, Crișanei și Maramureșului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitate între naționalități și religii.

La 1 decembrie 1918 a fost convocată, la Alba Iulia, Adunarea Națională a Românilor, lucrările finalizându-se cu Hotărârea de unire necondiționată a Transilvaniei cu România. Unirea s-a realizat, după ce la data de 27 martie 1918, respectiv 28 noiembrie 1918 (la Cernăuți), organele reprezentative ale Basarabiei și Bucovinei au votat unirea. Că Basarabia, mai apoi, a ajuns la alții e altă discuție, aceeași istorie.

Și a fost o Adunare Națională al cărei președinte a fost Gheorghe Pop de Băsești (1.08.1835 – 23.02.1919); a fost și președinte al Partidului Național și unul dintre semnatarii Memorandumului din 1892, prin care se cerea autonomia Transilvaniei și creșterea drepturilor românilor.

Se constituie și Marele Consiliu Național Român, care era format din 200 de membri aleși și 50 cooptați. Acest Consiliu numește un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care îl are în frunte pe juristul Iuliu Maniu (8.01.1873 – 5.02.1953 în închisoarea Sighet, înhumat în Cimitirul Săracilor din Sighetul Marmației) – lider al Partidului Național Țărănesc, din 1926 – unul dintre cei mai prestigioși oameni politici ai României, un om cu o moralitate ireproșabilă care a luptat cu perseverență împotriva tendințelor autoritare, ca un adevărat apărător al democrației. Vicepreședinte al Partidului Național Țărănesc a fost un alt jurist, Ștefan Cicio-Pop (1.04.1865 – 16.02.1934), care a fost și ministru de stat pentru Transilvania, luptând neîncetat pentru recunoșterea drepturilor naționale ale românilor din Ardeal. Când prim ministrul în funcție, Alexandru Vaida Voievod (27.02.1872 – 19.03.1950) a plecat în străinătate (10 ianuarie 1920) pentru a obține recunoașterea actelor legislative care consfințeau Marea Unire, Ștefan Cicio Pop a fost ales ad-interim la președinția Consiliului de miniștri. Acest cabinet, însă, a guvernat doar până în martie 1920 când, sub influența liberalului Ion I.C.Brătianu (20.08.1864 – 24.11.1927), regele Ferdinand formează un guvern nou, condus de generalul erou Alexandru Averescu.

La cârma României, de-a lungul timpului, au fost oameni mari:

Nicolae Iorga (6.05.1871 – 27.11.1940, asasinat; prim ministru, ministru de stat, un om de o extraordinară cultură). Nu a fost un doctrinar sau ideolog politic dar a considerat că trebuie să se implice activ în viața socială și politică a României. În 1910, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Partidul Naționalist-Democrat, un partid fără o bază electorală de masă, care reprezenta interesele unei părți a intelectualității cu convingeri democratice, precum și a unor categorii ale micii burghezii rurale și urbane. Iorga punea accent pe culturalizarea maselor și pe factorul moral, considerat de el ca decisiv pentru evoluția României. În programul partidului erau înscrise deziderate ca exproprierea moșiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, descentralizare administrativă, lărgirea dreptului de vot și asupra femeilor.

Nicolae Titulescu (4.03.1882 – 17.03.1941), diplomat, profesor universitar, jurist, om politic, membru în Partidul Liberal Conservator; singurul român care a fost președinte al Ligii Națiunilor (predecesoare ONU) și singurul președinte care s-a bucurat de două mandate.

Acestea sunt numai câteva nume de oameni care chiar dacă nu au făcut totul bine (sau cum se aștepta poporul) au crezut că e bine ceea ce fac și o făceau în interesul României și poporului român, nedorind să acceadă în funcții politice pentru bunăstare materială personală, de familie și/sau de grup. Aveau studii serioase și diplomele lor nu erau obținute „la distanță”, „frecvență redusă” și nici nu apar cu câteva diplome de licență sau doctorat luate în doi-trei ani, ca pe bandă. Erau oameni care „aduceau” în România, nu vindeau / închiriau tot ce se putea, pe doi lei.

(pentru amănunte privind diverși politicieni):

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Enciclopedia_Rom%C3%A2niei

Ce avem chiar acum în fruntea statului? Un profesor care spune „matereale” în loc de „materiale”. Ce fel de oameni sunt în Parlament și în Guvern? Avem vicepremier o persoană care-i îndeamnă pe oameni să se „toarne” între ei... Avem fel și fel de indivizi care sunt în slujba cetățenilor și care se comportă ca și cum cetățenii sunt slujbașii lor, în cel mai bun caz...

Dacă România ar fi fost o corabie... acum ar fi o epavă uitată pe vreo insulă care nici nu apare pe hărțile maritime...

România, La mulți ani!

Cu astfel de conducători, însă, cred că nu mai ai prea mulți ani!

Oare, numai mie mi-e „ciudă” că avem în fruntea statului... "profesioniști" ca cei de azi, de toate culorile politice? (de fapt, cred că sunt doar două culori, care se schimbă între ele).

₪ ₪ ₪

Detalii foto: domeniu public (de pe wiki).

Alba Iulia, 1 decembrie 1918. Mulțimile venite la Marea Adunare Națională.

Autor: Samoilă Mârza (18.09.1886 – 19.12.1967), fotograful Unirii de la 1918