Am mai scris și cu alte ocazii că
sunt pasionată de puzzle. Am montat numai câteva, începând cu
anul 1998, ceea ce n-ar spune despre mine că sunt cu adevărat
pasionată. Cele mai multe jocuri le-am primit de la prietenii care
știu că-mi plac. Singură nu-mi cumpăr – asamblez un puzzle cu
1000 de piese în câteva zile; n-ar fi multe zile dedicate unui joc
dar având muuulte jocuri ar fi și muuuulte zile pentru că de încep
unul nu-l mai las, iar dacă știu piesele în cutii numai la ele îmi
stă gândul și ajung să fușeresc
orice pentru a găsi timp numai pentru puzzle. Îmi plac atât de
mult încât cu ocazia Provocărilor verzi din iunie 2019 am
ales să confecționez un minipuzzle.
Primul
puzzle l-am primit în 1994-1995,
adus de o amică. Pe
la sfârșitul anilor 1990, prin plecarea ei din țară, relația s-a
răcit până s-a încheiat. La un moment dat, fata
m-a sunat – după ani de tăcere! Era entuziasmată că mă aude –
eu la fel – mă întreba despre mine, eu întrebam despre ea.
Povesteam de vreo ora când zice: „Spune-mi, te rog, care e regimul
terenurilor în Ro acum pentru că...” Ha! „De ce n-ai început
cu asta?” o întreb. O dădea la cotit că alea-alea, dar n-am
crezut-o. I-am spus care era treaba cu terenurile la acel moment și
ce trebuia să facă pentru a nu pierde ce a achiziționat soțul ei
cu ceva ani în urmă. Gestul ei, la telefon, nu m-a determinat să
nu mai îndrăgesc acel joc cu 1500 de piese mititele pe care-l
montasem cu mult înainte de a ne despărți. Știu că mi-a oferit
cu drag jocul. Când m-am hotărât să încep am răsturnat piesele
pe masă și... m-am uitat la ele tare luuung. De unde să încep?
Sigur, cu colțurile, cu marginile. Daaa, doar că aveam nevoie de o
masă mare, pe care să o folosesc numai pentru joc. N-aveam asemenea
masă, dar tot l-am început. Mergea greu de tot... și prea des
trebuia să-l strâng. Când a trebuit să mă mut l-am adunat de tot
în cutie și acolo a rămas până în 1998,
când mi-am pus mintea cu el. Spațiu necesar tot nu aveam și toți
cei care veneau la noi erau obligați să aibă grijă la puzzle-ul
meu împrăștiat. Până mi-a venit ideea să împart imaginea în
dreptunghiuri, pe coli A4. Apoi am selectat piesele în funcție de
desenul de pe capacul cutiei (pe „sectoare” A4) și le-am pus în
pungulițe separate. A fost mult mai ușor, pentru că puteam strânge
jocul când nu mai lucram:
colile, cu piesele montate, le puneam în folie protectoare
(„plicuri” de nailon) și le puneam în cutie. Mi-am ușurat mult
lucrul, dar tot mi-a trebuit
circa o
lună să-l termin – greu a fost până „am prins mișcarea”.
După primul joc, cel mai mare, următoarele au fost floare la
ureche. Imaginea reprezintă o mănăstire
(sau biserică?) dintr-un orășel de munte elvețian.
Un
joc după un tablou al artistului Sung Sam Park: Castelul
Verrazzano (în vale), Toscana
(între Florența şi Siena). Mai multe despre artist și ce
reprezintă tabloul puzzle am scris aici.
Mi-a
plăcut foarte mult să îl montez pentru că are culori vii și
multe amănunte, gradul de dificultate fiind destul de mare (ceea
ce-mi doresc foarte mult la un puzzle). L-am primit de la o prietenă
a mamei; a devenit, în timp, și prietena mea. De câte ori venea
în țară îmi aducea marțipan și ghimbir caramelizat, știind
că-mi plac foarte mult (mai ales ghimbirul). Din păcate, Nina a
murit în 11 martie 2018. În 7 ianuarie a suferit un accident
vascular cerebral și nu și-a mai putut reveni. Mi-a fost tare greu
să văd acest om energic zăcând neputincios pe un pat de spital...
Înțelegea ce i se spune, dar nu putea comunica. Nici nu vreau să
mă gândesc ce era în sufletul ei știind că acasă e sora ei,
semi-imobilizată în pat (mai mare decât ea, și pe care o îngrijea
de ani de zile, chiar repatriindu-se la un moment dat pentru a putea
avea grijă de ea). A fost un om tare discret Nina, și voia să facă
mai totul singură, nedorind să deranjeze pe cineva. Stresul cauzat
de obligativitatea mutării din casa în care a crescut și necazul
c-o încurcătură de acte la Casa de pensii a fost, probabil, mai
mult decât putea duce. Din cauza încurcăturii actelor nu putea
programa operația de care avea mare nevoie, la ochi. De la ea am
aflat multe despre unele dintre vechile familii din Brașov. Ea mi-a
stârnit dorința de a descoperi istoria mai puțin știută a
orașului în care m-am născut.
Următoarele
două puzzle le-am primit de la soția unui verișor al mamei, din
București, pe care nu-l mai întâlnisem de vreo 15 ani. Au fost
aduse în Ro mult înainte de 1989 și au ajuns la mine abia în
2010: podul acoperit și mustangii.
Urmează
jocurile primite de la una dintre prietenele foarte dragi. Am fost
colege de clasă în a XI-a și a XII, dar făceam parte din grupuri
diferite, total incompatibile în ansamblu. La câteva luni după ce
am terminat liceul ne-am întâlnit întâmplător în centrul
orașului. Ea ratase o întâlnire, eu mergeam spre casă, neavând
ceva interesant de făcut. M-a invitat la o cafea, într-un bar al
hotelului Aro. Am stat acolo vreo două ore și ne-am dat seama că
avem foarte multe în comun. De atunci am fost aproape nedespărțite
până când (și ea) a plecat din țară – când ne întâlnim
(cam o dată pe an) e ca și cum abia ne-am despărțit... ieri. E o
prietenie care a fost testată din plin și a rezistat.
Primul
puzzle prezentat reprezintă muntele Hood din Oregon (S.U.A.),
era în pachetul pregătit pentru sărbătoarea de Paște 2020 și
care a ajuns la mine abia în iunie, din cauza restricțiilor impuse
în cazul pandaliei. Cum la acel moment computerul meu era pe butuci,
Miki (cățelușa) era la cealaltă căsuță a ei, de muncă aveam
spre zero am montat și lipit piesele pe carton în două zile.
Cățelușii
în raft sunt un joc de numai 500 de piese, montat și lipit în
câteva ore. Mi-e tare drag, pentru că a fost „comandat” pentru
mine de una dintre fetele prietenei; avea doar 5 ani dar reținuse,
de la ultima vizită la noi, că îmi plac câinii foarte mult (îl
aveam pe Boby la acea vreme și micuța s-a jucat mult cu el).
O
provocare au fost și florile lui Van Gogh, pentru că e mult
portocaliu, dar m-am prins repede că diferă textura pieselor „pe
zone”.
Căsuța
în culori vii e după un tablou pictat de artistul Randy Van Beek.
Bărcile
sunt legate în portul nu știu care. Am pe undeva cartonașele pe
care scrie ce reprezintă fiecare puzzle, dar nu mai știu unde. Mi
s-a tot spus să scriu pe verso
ce reprezintă și anul în care l-am montat. Ei au zis, ei au auzit.
Pentru mine nu avea sens s-o fac. Nici acum nu are, dar am început
să scriu.
Piesele
din care am „construit” catedrala Notre-Dame și
Mănăstirea Voroneț le-am primit de la o prietenă din
Suceava. Un alt puzzle cu Notre-Dame am primit și de la mama, dar
deja îl aveam pe cel de la prietenă, așa că l-am făcut cadou
altcuiva, dar tot la mine a ajuns peste ani deoarece nu s-a încumetat
să îl înceapă, deși zicea că-și dorește. Poate că-l montez
și pe acesta...
Pentru
că tot am scris deja foarte mult nu mai contează câteva rânduri
în plus: o foarte scurtă istorie a jocului de puzzle.
Cuvântul
„puzzle” s-ar traduce, din engleză, ca „ghicitoare”,
„șaradă” (nu m-aș fi gândit la o astfel de traducere).
În
jurul anului 1766, afirmă cronicile britanice, John Spilsbury,
gravor și cartograf, dorind să-i ajute pe copii să înțeleagă
mai ușor geografia a desenat o hartă apoi a decupat fiecare țară
în parte provocându-i pe cei mici să așeze fiecare țară unde îi
era locul. Pentru că ideea a prins foarte bine a fost folosită
această metodă de predare a geografiei până în anul 1820. Jocul
de puzzle pentru adulți a apărut în 1900 și până în 1908 în
America a fost o adevărată nebunie. Erau acum picturi sau desene pe
placă de lemn, care mai apoi era decupată în bucăți mici – un
astfel de joc costa,
însă, foarte mult și, încet, vânzările au intrat în declin.
Jocurile au
redevenit populare în 1929, în timpul Marii Depresiuni, atingând
culmea în 1933: se vindeau 10 milioane de jocuri pe săptămână.
Tot atunci, mulți arhitecți șomeri, tâmplarii
și alți meșteri calificați au început să producă aceste jocuri
în casă și ori le vindeau ori le închiriau. Introducerea
puzzle-urilor din carton a făcut să scadă prețul foarte mult, tot
mai mulți oameni permițându-și să cumpere. În forma
de azi jocurile de puzzle au apărut în 1909, atunci când compania
“Parker Brothers” a început producția în masă. În secolul XX
puzzle-ul a atins apogeul în dezvoltarea sa,
datorită tehnologiei de imprimare moderne, care a permis
reproducerea unor picturi celebre.
Există
chiar și un Campionat Mondial de Puzzle...
Cel
mai dificil puzzle din lume este considerat cel numit „Convergența
lui Jackson Pollock” (1952). În 1962 sute de mii de americani se
străduiau să-l asambleze.
Sursa
foto si mai
multe info despre
puzzle aici:
https://www.puzzlewarehouse.com/history-of-puzzles/
Un joc educativ foarte interesant. :)
RăspundețiȘtergereFoarte! Dezvolta imaginatia, indemanarea, simtul de observatie, simtul tactil si... da dependenta. :)
ȘtergereSunt superbe! Şi deloc simple, ba chiar solicitante.
RăspundețiȘtergereM-am ocupat şi eu un timp de asta, e tare relaxant, îmi plăcea mult. Cred că voi căuta prin cutii, să mă mai apuc de unul.
Am primit de la mama unul, micuţ, cu mine între pitici. A photoshopat ea o poză şi a mers cu ea la un magazin din ăsta de printuri şi a făcut puzzle din poză. :D
Vai, cum e ăla ultimul...
Zi bună, Diana!
Ce fain, fain, fain! Un puzzle cu tine! E de pus in rama! Super idee! <3
ȘtergereImi plac mult de tot cele cu grad mare de dificultate, pentru ca-mi concentreaza mintea super fain doar la piese si facand abstractie de orice alte cele relaxarea e perfecta.
Spor la asamblat, cand te hotarasti. Cred ca eu voi incepe jocul "dublura".
Daaa! Tare de tot ultimul! Mi-ar placea sa am si eu un exemplar, sa stiu ca muncesc la el! :))
Multumesc, Potecuta! Zi buna iti doresc sa ai si tu!
Stiu ca n-am rabdare, asa ca nici nu incerc. Plus, ce faci cand ai terminat?
RăspundețiȘtergereCand am spus ca vreau puzzle cunoascutii care au auzit s-au distrat pe seama mea, stiind ca nu am rabdare prea multa. La puzzle e vorba despre mai mult decat rabdare, dar mi-am antrenat rabdarea - acum le termin prea repede. Imi doresc un puzzle complicat (nu mare, desi ma gandesc la unul de 10 mii de piese; am vazut unul - acoperea aproape jumatate din peretele unei camere mari). Mamaaaa, ce ma mai laud! :))
ȘtergereHaha! Ai terminat, incepi altul! :)
Hiuuuu Diana, cât de tare, dar și trist ce-am citit eu în cele menționate de tine.. Practic am văzut și un puzzle despre noi oamenii și trăirile noaste, care nu totdeauna sunt cu final fericit :(
RăspundețiȘtergereSă revenim la puzzle - ul nostru.. Să ști că au trecut mulți ani de când nu am mai făcut unul. Trebuie să cumpăr și eu pentru că nu le țin. După ce îl "montez" îl ofer cadou la niște copii..
Interesant cum fiecare joc are povestea lui interesantă..
O săptămână superbă, Diana !!!
Ce fain ai spus: puzzle despre oameni si trairi - nu m-am gandit astfel cand am scris, dar ai dreptate.
ȘtergereDe toate aceste jocuri sunt "agatate" multe amintiri.
Multi mi-au spus ca ei le asambleaza, apoi le demonteaza si le dau mai departe sau le reasambleaza dupa mai mult timp. Prefer sa le lipesc dupa ce le montez - nu ma lasa inima sa distrug ce-am "cladit". :)
Multumesc, Stef! Saptamana superba iti doresc sa ai si tu!
𝒾𝓃𝓉𝑒𝓇𝑒𝓈𝒶𝓃𝓉 😎👍
RăspundețiȘtergereMultumesc. :)
ȘtergereAm dat o fuga pe site-ul "Puzzle" si sunt multe jocuri tentante pe acolo. Eu si jocurile online, insa, suntem incompatibili. Dar nu se stie niciodata! :)
Minunată pasiunea ta! Minunate piesele la care ai lucrat! Mult, mult succes în continuare! :-)
RăspundețiȘtergereMultumesc!
ȘtergereAm o "dublura", Notre Dame, si am desfacut punga cu piese, le-am selectat si... cred ca il asamblez, desi unul e deja montat. :)