Mai multe feluri de a pierde timpul

[…] Niciodată n-a fost în lume mai mult timp liber decât în veacul acesta. De aceea n-au fost mai multe distracții automate - cum e sportul, cinematograful, flirtul sau lectura ușoară - care încearcă să umple acest timp liber, să-l integreze într-o pseudo-activitate; cu alte cuvinte să-l prefacă din timp pierdut în timp plăcut consumat. E o înspăimântătoare sete de umplere, de consumare, de petrecere - adică de uitare nebăgată în seamă - în toate manifestările vieții moderne.

Așa îmi explic eu incomprehensibilitatea epocii noastre față de anumite adevăruri simple; adevăruri care nu pot fi pătrunse decât de unul care știe să-și întrebuințeze timpul, dar știe tot atât de bine să și-l piardă. […]

Pierderea timpului implică un prea plin, o suspensie provizorie a certitudinilor prezente - dar păstrează atenția și luciditatea. Dimpotrivă, distracțiile contemporane îți creează și îți impun o atenție exterioară.

Toate aceste distracții nu-ți dau timpul - ci ți-l fură. În sensul că toate sunt astfel automatizate, tipizate, încât știi precis că ai să fii prizonierul unei regii pentru două trei ceasuri, dar asta nu înseamnă a pierde timpul, ci a-l omorî, a-l uita. E o dureroasă tendință a spiritului modern de a uniformiza totul, de-a automatiza până și manifestările cele mai spontane. […]

Rareori trăiești mai surprinzător, mai fertil ca atunci când îți pierzi timpul. De fapt, numai atunci poți asculta cu adevărat; altădată asculți numai ca să dai replica, sau ca să completezi o informație. Spuneam că dacă anumite adevăruri simple nu circulă și nu nutresc viața contemporană, aceasta se datorește în bună parte faptului ca nimeni nu te ascultă, nimeni nu își pierde timpul, ci toți vin pregătiți pentru răspuns, toți îți interpretează spusele cum vor ei, toți știu mai dinainte ce se află în tine și cum gândești tu. Oamenii nu știu să se asculte unii pe alții și de aceea se cunosc atât de puțin. Ar trebui să avem, cel puțin câteva clipe, o mare îndoială în fața oricărui om; poate acel om ascunde o tragedie sau poate trăiește un miracol; cine știe? Dar acel care nu știe să-și piardă timpul, activează întotdeauna automat; îi stimulezi cutare sentiment, capeți o formulă; îi redeștepți cutare asociație de idei, capeți altă formulă. Dar miracolul tău, viața ta - unde este? Oamenilor aceștia grăbiți, care știu întotdeauna mai înainte și mai mult decât tine, le scapă tocmai esențialul; trăirea ta automată, creația ta. Ei nu știu să-și piardă timpul, nu pot lăsa viața să curgă prin ei, cu toate revelațiile și miracolele sale. […]

Când îți pierzi cu adevărat timpul, când te abandonezi întâmplărilor sau oamenilor, nefăcând altceva nimic decât să asculți și să privești realitatea în față - atunci ți se descoperă lucruri pe care în niciun chip nu le puteai afla altminteri. […]

Am văzut odată într-o mare bibliotecă, un om care sta la masă cu o foaie de hârtie și un creion dinainte, fără să facă nimic. În jurul lui se aflau zeci de oameni ocupați, cu maldăre de cărți pe masă, cu fișe, notițe, caiete și coli scrise. […] Numai omul meu nu făcea nimic. Nu făcea nimic - dar nici nu visa. Se juca cu creionul pe hârtie, desena din când în când un cerc, un portret - apoi își lăsa privirile să plutească deasupra sălii. […] Își pierdea pur și simplu timpul, atent totuși la oamenii din jurul lui, atent la viața care curgea lângă el. […] Omul lăsa ca toate acele figuri, ticuri, gesturi și cuvinte din jurul lui să se apropie, să intre firesc în sfera conștiinței lui. Primea totul fără să încerce vreo clasificare, vreo vămuire, nu respingea nimic. Renunțase - pentru acele ceasuri de timp pierdut - la toate certitudinile lui, la toate rigorile lui mentale. Își pierdea timpul - nu observa. De aceea ajunsese să cunoască atât de uimitor oamenii. De aceea ajunsese atât de înțelept. Înțelepciunea lui și-a clădit-o lăsând pe oameni să vorbească, să lucreze, să sufere în jurul lui - fără ca el să emită vreo judecata asupra lor. Cred că taina aceasta simplă stă la temelia înțelepciunii. Dacă e adevărat că cei mai multi și mai autentici înțelepți i-a dat Asia, apoi lucrul acesta se explică și prin extraordinara artă pe care o arată bunăoară chinezii, de a-și pierde timpul. Pierzându-și timpul, nu omorându-l în distracții, ei transced și legile timpului și se apropie de eternitate. […] Dar astăzi, pentru moderni, eternitatea este o problemă fără înțeles și fără interes. Asta explică multe ciudățenii ale omului modern. Explică, mai ales, drama omului modern - care nu poate ieși din timp decât prin distracții, prin somn sau prin narcotice artificiale.

(Mircea Eliade, conferința din 29 septembrie 1935)

***

Mircea Eliade s-a născut în 13 martie 1907, la București și a murit la Chicago, în 22 aprilie 1986.

Filozof și istoric al religiilor, a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

Vezi și:

Din biografia lui Mircea Eliade 

Nu mă interesează 

Noaptea de Sânziene 

Dans rajput 
Solidarizare prin eroare.

La plimbare cu Lady

Admirând la Cristi câini din rasa Ciobănesc de Berna scriam că îmi plac câinii de talie mare pentru că celor mititei ar trebui să le pun clopoțel, să nu fie călcați în casă... Și mi-am amintit de pățania cu Lady (așa era trecută în acte, dar toți îi spuneam Miți), o cățelușă care a murit în anul 2009, la vârsta de 16 ani. O cățelușă extraordinar de inteligentă și de educată, metis, adoptată de pe stradă când era mică-mică, și a fost hrănită cu biberonul aproape o lună.

Așa micuță - ca talie - cum era, când avea vreo 7-8 ani a pus la punct o cireadă de vite care o luaseră de nebune pe un câmp, speriate de un tâmpit care a intrat pe ”drumul de țară” cu viteza mare, ridicând praful de nu se mai vedea om cu vită și scrâșnind din toate încheieturile ditamai cabina cu remorcă de 20 de tone, goală. A alergat Miți în jurul vitelor - dus-întors - cu o viteză pe care nu i-o bănuise nimeni până atunci, și le-a adunat la un loc.

Miți era cățelușa unor prieteni și, din când în când, începand cu anul 2008, o lăsau în grija noastră, știind că ne-am descurca și dacă ar fi să se îmbolnăvească sau ceva... plus că știau că avem și noi câine și îl îngrijim. Miți mă iubea și pe mine, tare mult, din fericire, și s-a acomodat ușor cu prima absență lungă a prietenilor ei.

Noi aveam un câine din rasa boxer la acea vreme, în 2008, și tot boxer  am avut până în anul 2000 iar de-a lungul timpului am avut în grijă alte rase de câini mari, puternici, pe care simți că-i ai la capătul lesei și e nevoie de forță pentru a-i stăpâni în anumite situații pe aceia care nu sunt prea corect educați. Miți a fost primul câine mititel de care am avut grijă.

1993 - 21.09.2009

Rămân cu Miți. Dimineața, s-o duc la plimbare. Îi pun zgarda - încheiată larg, pentru că era câine cuminte, educat și nu îl interesau alți câini, oamenii sau pisicile. Îi pun lesa și hai tai. În hol îmi zic: ce ușoară e! Nu-mi venea a crede! Nici nu știam că am câine la capătul lesei! Ceea ce mi s-a părut foarte reconfortant! Coborâm cu liftul, ajungem pe aleea din fața scării - vreo zece metri până la trotuarul principal. Și plec. Ajung la capătul aleii și privesc în jos, spre Miți. Înțepenesc o clipă! La capătul lesei atârna zgarda! Privesc în stânga, privesc în dreapta, spre oamenii care treceau, poate a ajuns printre ei! Miți nicăieri! Dau să fug, disperata, spre intrarea în bloc, poate s-a strecurat înapoi! Când colo! Miți ședea frumos pe treapta de la intrare și mă privea ca și cum și-ar fi zis: Până unde are asta de gând să plimbe zgarda?!

I-am pus zgarda, strângând-o cât să nu-și mai poată scoate capul și... într-un final mi-a trecut și criza de râs! 

Miercurea fără cuvinte. Turn de vânzare

Fotografii Wordless Wednesday! (11), la CARMEN, unde este tabelul pentru înscriere.

8 MARTIE

La mulți ani!

Vă urez să vă distrați!

Dacă știam să instalez muzică (fără video) pe blog o făceam, dar pentru că nu știu… :)

Distracție la superlativ vă doresc!

Pirații din Caraibe: Anne Bonney și Mary Read

Cercetătorii au estimat că între începutul secolului al XVI-lea și sfârșitul secolului al XVIII-lea, nu mai puțin de un milion și jumătate de europeni au fost capturați și vânduți ca sclavi în nordul Africii de către pirați. Pirații nu erau romanticii care apar prin filmele de la Hollywood, ci erau oameni cruzi, orientați spre câștigul cu orice preț. Momentele lor romantice nu se transformau în milă pentru cei care le cădeau victime, dar nu toți pirații își mutilau și ucideau victimele cu sânge rece iar unii se îndrăgosteau.

Pirateria era o activitate rezervată aproape exclusiv bărbaților, dar au existat și femei care au demonstrat că se puteau descurca la fel de bine cu viața tumultoasă şi înțesată de pericole.

Cele mai feroce şi înfricoşătoare exemple de femei pirat au trăit în secolul al XVIII-lea, în spaţiul Caraibelor: Anne Bonney şi Mary Read, ale căror activități piratereşti s-au ridicat la nivelul marilor raiduri întreprinse de mult mai faimoşii lor omologi bărbați. Cele două au fost poreclite pisicile infernului.

Cele două femei pirat au trăit în plină epocă de aur a pirateriei, considerată a fi fost între anii 1660 - 1725.

Cariera lor ca pirați n-a fost cine știe ce lungă, și n-au avut nicio clipă o corabie sub comanda lor, impactul fiind mai mult unul cultural, având în vedere vremea în care o tânără și-a părăsit tatăl și mai apoi soțul și a ales o viață de pirat, trăind în largul mării timp de doi ani, luptând și blestemând poate la fel de bine și de crunt ca și bărbații în mijlocul cărora trăiau și pe care, adesea, erau nevoite să-i învingă în luptă. Nimeni nu știe care a fost impactul acțiunilor lor în mentalul femeilor care le-au fost contemporane. Probabil că multe le vedeau ca pe eroine, femei care au avut curaj să înfrunte mentalitatea epocii și să-și asume libertatea atunci când li s-a ivit ocazia. Aceasta este, poate, moștenirea lăsată de Anne Bonney și Mary Read - un exemplu romantic de femei libere, chiar dacă viața lor e posibil să nu fi fost tocmai o romanță.

 *

 * *

sursa foto wikipedia.org

Anne Bonney s-a născut  în 8 martie 1702, în County Cork, Irlanda, fiică nelegitimă a avocatului William Cork şi a servitoarei sale. Pentru a evita scandalul acestei relații, cei trei au emigrat în America la finele secolului al XVII-lea, stabilindu-se pe o plantație lângă Charleston, Carolina de Sud. Mama ei a murit la scurt timp după ce au ajuns în America de Nord. Tatăl nu are succes ca avocat și se orientează spre comerț, devenind destul de repede bogat.

Înregistrări oficiale și scrisori contemporane care se ocupă cu viața ei sunt rare și cele mai multe informatii provin de la Charles Johnson, în a sa lucrare General History of the Robberies and Murders of the Most Notorious Pirates (Istoria Generală a Jafurilor şi Crimelor celor mai Faimoşi Piraţi, publicată în 1724) - o colecție de biografii ale piraților; prima ediție conținând informații mai precise, dar a doua pare mai romanțată.

Temperamentală, foarte curajoasa, puternică şi rebelă, Anne fuge cu iubitul său, James Bonney, nesocotind voința tatălui. James, un nelegiuit, marinar sărac și pirat insignifiant, care spera la averea viitorului socru, o duce, în aprilie 1716, într-o ascunzătoare a piraților englezi, la Nassau în insula New Providence, Bahamas, unde Anne se adaptează perfect la stilul de viață aventuros, devenind centrul atenției romantice, ceea ce a dus la tensionarea relației lor și în mai puțin de un an căsătoria era ca și terminată.

Se presupune că la varsta de 13 ani a înjunghiat o servitoare cu un cuțit de masă iar mai târziu, ca răzbunare pentru că a fost dezmoștenită, se spune că ar fi dat foc plantației tatălui ei, dar nu există dovezi în sprijinul acestor povești.

În anul 1718, când guvernatorul din Bahamas, Woodes Rogers, oferă grațiere în numele regelui pentru orice pirat, James devine un informator de primă clasă, lucru care o dezgustă pe Anne, care îl acuză de laşitate şi îl părăseşte.

Încă din 1717, Bonney a servit ca barman la taverna Old Avery în Nassau, frecventat de pirații Edward Teach, Benjamin Hornigold, Jack Rackham, Charles Vane și Edward Kenway. De căpitanul John Calico Jack Rackham, un pirat mai puțin celebru, s-a îndrăgostit și i-a devenit amantă. Deghizându-se în bărbat, îl însoțeşte pe acesta pe vasul numit Vanity, şi sub oblăduirea celebrului stindard cu craniu tăiat de cuțite încrucişate, se dedică prădăciunilor, atacând corăbiile spaniole. Singurul moment în care renunță la piraterie este atunci când naşte copilul lui Rackham (care a luat în cele din urmă numele de Cunningham), dar revine imediat în forță în zona Cubei, câştigându-şi reputația de pirat neînfricat.

A divorțat de James și s-a căsătorit cu Rackham, pe mare, ducând împreună o viață de pirat.

 *

 * *

Mary Read s-a născut în Plymouth, Anglia, cândva între anii 1670-1698 (istoricii n-au reușit să se pună de acord), ca fiică nelegitimă a văduvei unui căpitan de vas. Femeia naște un băiat, bolnav, Mark, care moare la scurt timp de la naşterea surorii sale vitrege şi nelegitime, Mary.

Pentru a se putea bucura în continuare de moștenire mama ei a îmbrăcat-o ca băiat, pretinzând că e fratele mai mare, legitim, Mark. Astfel, cele două s-au putut bucura în continuare de banii mamei căpitanului de vas decedat.

În adolescență este angajată ca valet la curtea unei franțuzoaice, la care nu rezistă mult pentru că o atrag din ce în ce mai mult preocupările războinice, dezvoltându-şi mintea într-un mod foarte masculin, după cum se pomeneşte în cronici. Se înscrie într-un regiment de infanterie din Flandra, servind o vreme şi în cavalerie, activități pe care le desfăşoară la modul cel mai serios, obținând chiar distincții. Adevărata identitate şi-o dezvăluie când se îndrăgosțeşte de un camarad care o ia apoi de soție. Cei doi devin cârciumari, deținând un loc de popas De Drie hoefijzers (Cele trei potcoave), lângă Castelul Breda în Țările de Jos (Olanda). El moare de tânăr şi averea ei se diminuează rapid.

Adoptă iar tactica travestirii şi pleacă pe mare cu o corabie de negustori olandezi, îndreptându-se spre Caraibe. Într-una din călătorii corabia este capturată de pirați englezi, cărora ea li se raliază şi alături de care va lupta până la grațierea din 1718, acționând apoi în calitate de corsari. Câştigurile nu erau la fel de mari, iar din această cauză se înmulțeau răscoalele pe corăbii. Mary se mulțumeşte la inceput cu subordinea față de regalitate şi de căpitanul Rogers, care îşi are sediul în Providence.

În 1720 se alătura căpitanului Jack Rackham, soțul Annei Bonney; plicitisită de viața în litera legii, Mary adoptă iar vechile căi ale pirateriei.

Mary şi Anne fac cunoştință, iar la descoperirea faptului că amândouă au avut destine similare alegând travestirea pentru a-şi asigura supraviețuirea într-o lume a bărbaților, devin bune prietene. Căpitanul află despre adevăratul sex al lui Mary întrucât o suspectează pe Anne că ar avea o aventură cu piratul care se vede nevoit să mărturisească. Impresionat de tăria sufleteasca a fetei, Calico Jack păstrează discreția și decide să rupă tradiția maritimă, permițănd femeilor să rămână în echipaj.

În ciuda aparenței sale extrem de dure, Mary are o aventură amoroasă cu unul dintre prizonierii echipajului şi se spune că i-ar fi salvat viața acestuia scăpându-l de un duel la care participă chiar ea, dezvăluindu-şi abilitațile militare. Tânărul era un artist cu maniere alese, care îi reaprinde flacăra din inimă atât de tare, încât cu două ore înainte de duel îl provoacă pe duşman la luptă pentru ca iubitul să nu moară dar nici să fie acuzat de laşitate. Gestul pecetluieşte definitiv iubirea celor doi.

Atât Mary, cât şi Anne, erau recunoscute pentru accesele de violență, capacitățile lor combative excelente şi caracterul feroce, fiind adesea numite pisicile infernului. Camarazii lor cunoşteau foarte bine faptul că atunci când împrejurările o cereau ele puteau fi cu mult mai nemiloase şi însetate de sânge decât mulți dintre pirați. Căpitanul Jack era destul de faimos în acele vremuri, dar asta şi-o datora în mare parte prezenței pe corabia sa a celor două personaje feminine. Cele două erau un amestec de bărbăție şi feminitate, pe de o parte rezistente, puternice, marțiale, pe de alta capabile de cele mai profunde emoții şi principiale în comportament în pofida stilului de viață la care au fost mai mult sau mai puțin împinse. Pirateria nu excludea moralitatea şi integritatea.

În octombrie 1720 Jack își ancorează corabia, Revenge (pe care au preluat-o cand Mary Read era și ea alături de ei), la Point Negril, în Jamaica, pentru a celebra recentele victorii cu o mare beție, după cum se obişnuia. Petrecerea este curmată brusc de intervenția amiralității engleze, prin intermediul vasului Albion, comandat de Jonathan Barnet. Pirații se ascund care încotro, lăsându-le pe Mary, Ann și un bărbat necunoscut drept pavăză. Într-un acces cumplit de furie că au fost abandonate, femeile se reped asupra propriilor camarazi, iar în toată degringolada sfârşesc în mâinile englezilor. Echipajul este dus în Jamaica pentru a fi supus procesului. Spaniolii și portughezii spânzurau pe loc pirații, dar legea engleză cerea ca aceștia să fie întâi judecați.

Numele lui Rackham este celebru pentru că a avut în echipaj pe Anne Bonney și Mary Read, dar el a fost un operator de mică anvergură, departe nivelul de infamie al lui Blackbeard (Barbă Neagră, pe numele lui adevarat Edward Teach (sau Thatch, c. 1680 - 22.11.1718) - cel mai de temut pirat din istorie), departe de succesul lui Edward Low cunoscut ca Ned Low (c. 1690 - c. 1724) sau al galezului Black Bart Roberts (17.05.1682 – 10.02.1722) - cel mai eficient pirat al tuturor timpurilor.

Căpitanul Jack şi pirații săi sunt judecați pe 18 noiembrie 1720 şi condamnați la spânzurătoare. Annei i se permite să-şi viziteje iubitul în celulă inainte de execuție, dar în loc să-l consoleze, aceasta rosteşte cuvinte care vor răsuna în istorie: dacă ai fi luptat ca un bărbat, acum nu ar trebui să fii spânzurat ca un câine. Procesul celor două femei pirat are loc o săptămână mai târziu şi sunt găsite vinovate. Fiind însă amândouă însărcinate, cum legea engleză interzicea pruncuciderea, sentința le este temporar suspendată. De aici, totul devine și mai neclar. Se spune că Mary ar fi murit în închisoare, de febră, in 1721, chiar înainte să nască - nu există vreo înregistrare de înmormantare a copilului ei. Alți cercetători spun că ar fi înşelat moartea şi s-ar fi strecurat pe furiş din carceră.

În altă variantă, se spune că atunci când Anne Bonney a intrat în travaliu, ea și Read au fost salvate de Edward și Ah Tabai, care intenționau să le transporte la Tulum. Cu toate acestea, Read a murit de boală după nașterea copilului; Bonney a născut un băiat și a ajuns la Tulum în condiții de siguranță, dar fiul ei a murit la scurt timp.
În legătură cu Anne nu s-a găsit vreo dovadă cum că ar fi fost până la urmă executată. Unii spun că bogatul său tată i-ar fi plătit libertatea şi s-ar fi mulțumit apoi cu o viață liniştită pe o mică insulă din Caraibe. Alții cred că şi-a dus mai departe traiul într-o tavernă din sudul Angliei, unde îşi incânta clienții cu poveştile ei marinăreşti. Alții spun că Anne şi Mary s-ar fi mutat în Louisiana unde şi-ar fi crescut împreună copiii, rămânând bune prietene până la sfârşitul vieții. 

În Oxford Dictionary of National Biography se afirmă că dovezile furnizate de urmașii Annei Bonney sugerează că tatăl ei a reușit să obțină eliberarea ei din închisoare și să o ducă la Charleston, Carolina de Sud, unde a dat naștere celui de-al doilea copil al lui Rackham. La data de 21.12.1721 s-a căsătorit cu un localnic, Joseph Burleigh, și au avut 10 de copii. A murit în Carolina de Sud, fiind o femeie respectabilă, la vârsta de 80 de ani, pe 22 aprilie 1782 și a fost îngropată pe 24 aprilie 1782 în cimitirul York County din York County, Virginia.

***

Alte femei pirat: Teuta, regina Illyriei, care, în secolul al III-lea î.Hr., îşi întăreşte autoritatea după moartea soţului atât de mult încât îndrăzneşte să declare război tuturor puterilor maritime ale vremii, povesteste istoricul Polybios; Alfhild, fiica unui rege suedez care ar fi trăit prin secolul al IX-lea, conform unei  legende păstrată de Saxo Grammaticus; Legenda spune că prinţesa, în loc să accepte măritişul cu prinţul danez Alf, alege pentru o vreme, împreună cu un grup de prietene, calea pirateriei, îmbrăcându-se în armură de bărbat, rămânând fecioară şi terorizând navigatorii din apele baltice; Sela, sora lui Koller, rege al Norvegiei; Wigbiorg, Hethat şi Wisna sunt alte nume de femei-căpitan; Aethelflaed, fiica lui Alfred cel Mare, a fost un lider militar important, care îi hărţuia pe mare pe neobosiţii jefuitori vikingi; regina Grace O’Malley, născută în jurul anului 1530, în vestul Irlandei; Lady Mary Killigrew, corsarul care izbuteşte să captureze un vas german din cauza căruia este gata să fie executată pentru că a nesocotit ordinul reginei, prietenă cu căpitanul vasului; Sayyida al Hurra, din Maroc, aliata corsarului Barbarossa din Algeria, cu care îşi împarte zonele de activitate; Jacquotte Delahaye, roşcata întoarsă din morţi din Caraibe, sau Anne Dieu-le-Veut, soţia piratului Laurens de Graaf, alături de care luptă cot la cot; Maria Lindsey, Ingela Gathenhielm, Mary Harvey, Mary Crickett, Flora Burn, Rachel Wall sau Charlotte de Berry. În secolul al XIX-lea apare pe scenă o femeie care le face concurenţă celor doua cele mai celebre femei pirat din istorie: Ching Shih, fostă prostituată, văduva piratului chinez Ching Yih, care a prădat nu numai vase imperiale, ci şi galere englezeşti. Când temuta ei flotă răvăşea oraşele de pe coastă, ordona mai mereu arderea lor din temelii şi înrobirea populaţiei. Ani de zile Ching a dominat apele Chinei de sud şi a fost neînvinsă de vreo putere maritimă. În anul 1810 obţine graţierea şi îl ia de soţ pe adjunctul său. Exemplul lui Ching va fi urmat în secolul următor de mai multe femei, la fel de nemiloase şi temute, precum Lo Hon-Cho, Lai Choi San, Huang P’ei-Mei sau Cheng Chui Ping, ultima cu activitate chiar recentă, în anii ’70-’90, când a ajutat mii de chinezi să imigreze ilegal în SUA şi Europa.

Reflexii în oglindă. Banc sec

Dacă doresti sa participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la "Reflexii in oglinda", la SoriN.

 

Un timp sub cerul liber

Bătrânul, gârbovit de muncă și de ani, gospodărea fericit pe lângă casă, descurcându-se cu pensia mică de câteva sute de lei, după 40 de ani de muncă în agricultură, ca tractorist. Sătenii îl stimau pentru hărnicia lui, pentru puterea de a zâmbi deși viața a fost crudă cu el.

Soția i-a murit când fetița lor avea vârsta de 8 ani. A crescut-o singur și a dat-o la școală, muncind și pentru alții după ce termina lucrul zilnic doar pentru că dorea o viață mai bună pentru copilul lui, așa cum plănuise cu draga lui soție. Chiar și după atâția ani, lăcrima când se gândea la ea. Nu se mai căsătorise, dedicându-și viața copilei pe care a reușit să o educe bine și să îi insufle dragostea de învățătură și de oameni. Când a venit pe lume nepoata a fost cel mai fericit bunic! În fiecare vară se bucura de micuța care îi amintea de soție și de fiică.

Când fiica lui a murit, într-un accident de circulație, lumea s-a prăbușit din nou pentru el, dar s-a agățat cu disperare de nepoată și a depășit momentul. Ginerele s-a recăsătorit și a plecat în alt oraș, luând cu el și nepoata. Bătrânul se consola citind scrisorile pe care i le scria nepoțica încă din primii ani de școală. Când ginerele a murit, de tânăr, nepoata s-a mutat la el. Era studentă acum, frumoasă ca și mama, ca și bunica. S-a îndrăgostit și s-a căsătorit în ultimul an de facultate, locuind cu soțul în casa bunicului. Familia nu a fost de acord cu alegerea ei pentru că băiatul venea din altă zonă a țării și nu-i cunoșteau părinții; știau doar că era sărac lipit pământului - locuia într-o cameră de cămin primită de la întreprinderea unde lucrase cândva și pe care a reușit să o cumpere după căsătorie. Muncea în construcții când l-a cunoscut, dar l-a ajutat să își schimbe locul de muncă, angajându-l la instituția publică unde lucra. Era foarte îndrăgostită de el și bunicul a renunțat să comenteze ceva, știind că dragostea e importantă în căsătorie și băiatul părea gospodar. Mai apoi s-au mutat cu chirie în oraș, să fie mai aproape de locul de muncă. El și-a vândut camera și au cumpărat o mașină scumpă. Un timp, nepoata nu și-a mai vizitat bunicul și ce bucuros a fost el când, după câțiva ani, ea a reînceput să îl viziteze, să facă ordine în casă și în curte. Într-o zi l-a rugat să le vândă lor căsuța pentru că ar vrea să o renoveze și soțul să nu se simtă nedreptățit, pentru că va contribui și el financiar. L-au asigurat că prin contract îi vor fi asigurate adăpostul și întreținerea până la sfârșitul zilelor. Bătrânul a stat să se gândească, a mai întrebat vecinii, a întrebat un notar și s-a convins că totul va fi în regulă. Încredere în nepoată avea, dar în soțul ei nu prea - îl vedea cum strânge totul, cum vrea să aibă cât mai multe proprietăți, cum își cumpără obiecte scumpe - cum fac toți cei care n-au avut nimic și când ajung să își permită ceva nu se mai satură, ba chiar se și îndatorează pentru a acumula obiecte.

Au făcut contractul și nimic nu s-a schimbat: nepoata venea în continuare să îl vadă, însoțită de soț, care meșterea mereu câte ceva prin casă. Într-o zi l-au rugat să se mute cu chirie, să înceapă renovarea  căsuței, să îi mai adauge o cameră. Bătrânul n-a prea vrut la început să plece din casa lui într-o garsonieră la oraș dar pentru că nepoata insista, spunându-i că soțul e supărat pe ea, pentru că nu poate aduce muncitori să lucreze zi-lumină la casă dacă bătrânul e acolo și dacă nu vrea să-l convingă să accepte aranjamentul el preferă să plece și să-și caute împlinirea în altă parte. De dragul nepoatei bătrânul a acceptat și au mers la notar să renunțe la dreptul de uzufruct - pentru a evita o mulțime de alte înțelegeri privind cheltuielile cu renovarea - deoarece i se asigura o locuință cu chirie, chirie pe care ei au plătit-o trei luni în avans. Un an a stat bătrânul în garsonieră, la bloc. Și-a făcut câțiva prieteni care îi țineau de urât, mergea în parc, la plimbare... Între timp nepoata plecase să lucreze în străinătate, pentru că soțul rămăsese fără muncă și nu se mai descurcau doar cu un salariu să termine renovarea casei bătrânești și să acopere toate celelalte cheltuieli. Un timp i-a scris bătrânului, dar apoi nimic. Când nici bani pentru chirie nu mai veneau de la soțul nepoatei bătrânul a început să se îngrijoreze, pentru că proprietarul îl amenința cu evacuarea. Vara s-a descurcat, dar la venirea iernii banii nu-i mai ajungeau și pentru întreținere și pentru chirie, alimente și medicamente. O lună i-a permis să rămână fără a plăti chiria, dar când vremea s-a mai încălzit, proprietarul l-a rugat să plece. A încercat bătrânul să se înțeleagă cu soțul nepoatei și el îi spunea că ar vrea să-l ajute dar nu mai are bani, însă nu i-a dat adresa soției sau un număr de telefon și nici în casă nu i-a permis să stea, invocând contractul și renunțarea la uzufruct. A dormit bătrânul câtva timp prin vecini, dar cât să-l țină și aceștia? Băiatul unui vecin, avocat, a studiat situația și i-a spus că la judecată prea multe șanse nu sunt, conform actelor pe care le are, deoarece în contractul de închiriere nu scria că nepoata și soțul se obligă să plătească ei chiria și nu era menționat nici faptul că ar urma să se mute din nou în casa pe care a vândut-o nepoatei. Nu voia mila nimănui, era prea mândru. Atunci a luat drumul pribegiei, venind regulat la oficiul poștal să-și ridice pensia amărâtă care nu-i permitea să plătească și o chirie pe undeva. Până când n-a mai venit. L-au luat cu ambulanța de pe stradă și l-au dus la spital, de urgență. De acolo a ajuns într-un cămin. S-a întremat, dar nu mai avea putere să meargă să-și ridice pensia. O asistenta cu suflet mare l-a ajutat și a început să primească pensia la adresa azilului. Tot ea i-a crezut povestea și fără să-i spuna ceva a pornit să o caute pe nepoată. Mare a fost bucuria bătrânului când și-a văzut nepoata, care lăsase totul baltă și a pornit spre țară pentru a-și ajuta bunicul. Încerca să o liniștească, să-i oprească lacrimile grele care-i tulburau frumoșii ei ochi. În chiar acea zi l-a luat cu ea acasă și a înaintat cererea de divorț. Grea perioadă au parcurs amândoi până la finalizarea divorțului, dar mai ales a partajului. Au reușit să scape de veneticul coate goale și au putut zâmbi din nou în casa bătrânească doar pe jumătate renovată. Vecinii i-au ajutat cu munca și au terminat casa - o casă frumoasă, renovată cu dragoste, care e numai a lor.

După ce a bântuit pe străzi aproape un an bătrânul povestește zâmbind peripețiile prin care a trecut, spunând că a întâlnit oameni cu mult mai nefericiți decât el, oameni care l-au ajutat să supraviețuiască și l-au ținut departe de alte necazuri. Toți s-au bucurat când i-a vizitat să le spună că s-au înșelat și că nepoata nu l-a lăsat în stradă - cum ziceau ei - când a aflat ce i s-a întâmplat. S-au bucurat de darurile în haine și alimente, dar nu i-au cerut ceva; doar s-au arătat fericiți și au binecuvântat-o pe fată. El zâmbea mândru: știa ce copil crescuse și nepoata nu putea avea decât același suflet frumos ca al fiicei lui.