Spiritul civic la unii, rahat de câine

La unii dintre conaționali spiritul civic e la nivelul rahatului de câine.

Zău ca m-am plictisit să explic celor cărora le vorbește gura fără ei, pe stradă, despre ce și cum cu apucăturile câinilor. Am explicat ce poziție are câinele când se kk și când se pipi. Acum explic care-i treaba cu scurmatul: câinele își marchează teritoriul.

Unii se iau de oameni care plimbă câini de talie mare, în lesă, pe motiv că nu au botniță – știu ei că e o lege care impune botnița la anumiți câini dar n-au idee la care și nici n-ar recunoaște rasa (pe Boby - rasa Boxer – unii îl credeau Pitbull)! Multe vietăți nefericite pe Terra, dar pare că s-au adunat prea multe în Ro!

Cei mai mulți conaționali își manifestă spiritul civic la nivelul rahatului de câine – și nu de față cu oricine, ci doar atunci când sunt siguri că nu și-o iau pe coajă. Când e ceva de anvergură aceștia au mereu ceva mai important de făcut sau au prea mult de pierdut și nu vor să își asume riscuri – e doar observație nu judecată de valoare.

Luni m-am abținut să „explic” unei femei – deoarece era însoțită de un copil în vârstă de vreo 6-7 ani - că un câine care scurmă pământul nu a făcut neapărat kk sau pipi (poate a simțit un miros pe care vrea să-l „acopere”, de exemplu). Un câine scurmă – cam cum fac pisicile când își acoperă kk-pipi – pentru că e un alt mod în care își marchează teritoriul. Câinii, din „construcție”, nu-și acoperă rahatul. Femeia bolborosise - văzând câinele scurmând: mamare se apleacă să adune rahații. Norocul ei a fost prezența copilului. 

Să fii neinformat e ok – nimeni nu le știe pe toate – dar să crezi că le știi pe toate, să te dai deștept și cu spirit civic luându-te de oameni pe stradă, este plictisitor pentru cei de care te iei și poate fi riscant pentru tine.

De ce sunt sigură că cei care se iau de oameni pe stradă – mai ales când nici nu e cazul – au spiritul civic la nivelul rahatului de câine? Pentru că cei interesați de ceea ce contează cu adevărat nu sunt interesați de rahatul de câine dintre frunzele ruginii căzute unde rar calcă picior de om (și doar pentru a face ce face câinele in iarbă); sau dacă le pasă, totuși, se asigură că acel câine a lăsat rahat în urma lui.

Vă rog – prieteni sau vizitatori ocazionali – dați mai departe „informația” aceasta în caz că se ivește vreo ocazie.

M-am răcorit! 😊

Vietăți nefericite

Peste noapte a nins; m-am bucurat un pic de fulgii albi care cădeau din cerul negru-cețos, dar nici de această dată nu s-a păstrat peisajul alb – pe asfalt e chiar fleșcăraie. Da, știu, fotografia este de cea mai bună calitate – îmi cer scuze (nu glumesc; o postez pentru că alta n-am – cu zăpada de azi-noapte). 😊

Cu sau fără asfalt apos câinele trebuie plimbat – și nu-i mai place deloc umezeala! Dacă nu vrea să învețe să facă într-un loc amenajat în balcon nu am ce-i face, trebuie să-l duc să-și ude lăbuțele.

Dimineață o îmbrac pe Miki, cățelușa, și hai-tai. Mergeam pe un trotuar îngust, prin zăpada topită. Din sens opus venea o ființă cu alură de căpcăun, îmbrăcată și mascată. O doamnă în vârstă, care trăgea după ea un cărucior de piață, s-a înghesuit în gardul viu să lase vietatea să treacă – o namilă care-și bălăngănea brațele.

Namila în cauză trece pe lângă noi tocmai când Miki urina în zona verde. Era cu un cap mai înaltă decât mine și dublă ca lățime, namila – eu nu-s deloc scundă. Când să plecăm din acel loc aud un mormăit: „Așa, lasă căcatul”. Mi-au sărit capacele! De regulă, chiar dacă răspund obraznic la obrăznicii nu mă enervează comentariile stupizilor.

Unele lucruri mărunte ne fac fericiți, alte lucruri mărunte ne strica tot cheful. Azi am lăsat o namilă să-mi strice cheful – temporar!

M-am întors din drum și m-am dus după namilă. Vietate nefericită ce eram în acele momente, m-am luat de altă vietate nefericită! „Câinele e femelă, vietate nefericită!” - mă răstesc. „Femelele nu ridică piciorul, ca masculii. Du-te vezi de-i rahat acolo! Dacă e, îl mănânc eu, dacă nu, îți fac rost de unul din coșul de gunoi și-l mănânci tu” (e un coș de gunoi în apropiere). I-am zis ceva de genu’ dintr-o suflare. S-a întors, m-a privit cu ochi de viezure – răutatea din sufletul lui se vedea clar, pentru că restul chipului era acoperit – și s-a răsucit spre mine, mormăind: „Vrei un dos de palmă?” Eram sigură că ceva de gen va zice! Așa fac toți ăștia care se iau aiurea de oameni: amenință. M-a văzut firavă, cu un câine pitic, și-o fi zis că mă impresionează. „Până ridici tu brațul te suflu și cazi! Marș de-aici, vietate nefericită!” M-am „îmburicat” spre el și s-a ferit!!! Mamiferul chiar a crezut că-l pocnesc! Deh! N-avea de unde ști că-mi plac animalele și nu dau în ele. A mormăit în mască și și-a luat valea.

Așa-s de sătulă de căpcăuni cu spirit civic! (Shrek e numai unul). Se dau moraliști cu vietăți (care par) mai slabe ca ei. Dacă eram vreun uriaș ar fi bolborosit, probabil, doar pentru el... Sau... cine știe?! Poate că unii dintre ăștia sunt masochiști...

În general, după ce vorbesc obraznic unei vietăți care-mi arată că-i obraznică îmi pare rău. De data aceasta n-am simțit nici cea mai vagă părere de rău. Nu vreau să devin vietate nefericită pe termen lung!

Am mai scris despre ăștia care nu știu ce vorbesc, dar vorbesc! Or fi nevorbiți și profită de orice ocazie! Îmi tot propun să nu le mai tai avântul - să nu uite să articuleze cuvinte - dar nu-mi prea iese.

Zgardă de moft

Cine nu are de lucru își face. De ce aș fi eu mai cu moț?

Când am scos păpușile din debara pentru a le adaugă geanta și umbrela am dat și de o cutie în care am pus la păstrat, anul trecut, câteva curele și centuri uzate, în ideea că le voi recondiționa sau le voi folosi pentru cine știe ce. Unele le-am aruncat, cu această ocazie, unele le-am păstrat și din două (una lată de 1,5 cm si cealaltă de 1 cm) am făcut zgărzi pentru Miki. Doar așa, de moft i le pun - îmi place cum arată pe gâtul ei blonduț. Culorile fiind neutre, să zic așa, se potrivesc la toate hăinuțele pe care le are, inclusiv la haina de ploaie kaki pe care i-am făcut-o cu câțiva ani în urmă, să se asorteze cu haina mea de ploaie.

Am tăiat curelele la dimensiunea potrivită și pentru a fi și decorate am ales niște nasturi mici, din plastic, recuperați de la o fostă cămașă confecționată pe vremea când mă tortura talentul. Am tăiat urechea nasturilor și i-am lipit pe - de acum - zgărzi.

M-am gândit să lipesc câte trei nasturi pe fiecare zgardă, dar m-am rezumat la câte unul, să nu fie prea încărcate.

Draga de Miki, cred că și de i-aș pune cercei ar fi la fel de bucuroasă când iese la plimbare - ar fi pe sistemul: duce măgarul, nu știe ce duce! Dar n-o să fac vreodată așa ceva! Adică, n-o să-i pun cercei sau ceva ce chiar nu are ce căuta pe corpul unui câine. Unii consideră că și să îmbraci câinele e aiurea. Așa am gândit și eu, până la Boby, boxerul pe care l-am găsit într-o iarnă adevărată (cu zăpada ajungând mai sus de glezne pe trotuar, și până la genunchi pe zonele verzi) și care avea rinichii sensibili, urinând foarte des de câte ori îl ploua. Atunci mi-a zis cineva să-i cumpăr hăinuță. I-am făcut una din piele neagră, artificială (avea și mesadă detașabilă, pentru sezonul geros).

Oliță nu aveți?

Ziceam că refuz să mai deschid televizorul pentru știrile astea apocaliptice, dar…

Azi îmi făceam de lucru la masa din sufragerie - am început să lipesc piesele unui puzzle montat cu muuult timp în urmă. Am deschis tv-ul pentru a asculta muzică pe canalul de muzică preferat și, cum nu știam unde e canalul la acel televizor, am butonat; butonând, am ajuns la Digi24 (cca ora 15:30), unde era o știre despre vârstnicii care ies din casă în ciuda sfaturilor autorităților. Curioasă să le ascult motivele - nu e că nu le-aș ști pe cele mai multe - am rămas acolo.

La 74 de ani cât crezi c-o să mai trăiesc?, Sunt singur, cine să-mi cumpere cele necesare?, Fără să ies din casă încă nu pot, Trebuie să iasă cineva, și ies eu, pentru că soția e mai puțin rezistentă (dragul de el nu se gândea că ar putea să-i “ducă” virusul). Și tot așa…

Ajunge “reportera” la o doamnă cochetă care ședea pe bancă într-un parc. Nu vă e teamă să ieșiți? întreabă “reportera” cu voce de copil. Cum să nu ies? Trebuie să plimb câinele! face ochii mari doamna. Și întrebarea de Pulitzer a “reporterei”: Nu aveți o oliță?!

(dialogurile sunt citate aproximativ - ideile sunt certe)

Motivele au fost și de genul “o mare manipulare”; “cine se teme mai mult o să aibă parte”…

Zău acum, cât de incult trebuie să fii să nu știi că un câine face la oliță doar dacă e dresat special?! Să zicem că a întrebat asta încercând să fie amuzantă, dar chiar și așa, tot juma’ de creier a dovedit că are: câinii învățați - în sensul de educați - să facă afară vor face în casă - ȋntr-un final! - doar dacă sunt singuri și au o nevoie urgentă - diaree, de exemplu. Când nu sunt singuri, cei mai mulți schelălăie, alergând spre ușa de ieșire și oamenii știu că blănosul lor are o urgență.

Evident, dacă refuzi să scoți câinele trebuie să-i suporți (și tu, și vecinii) schelălăielile, lătrăturile, agitația… Într-un final va da drumul pe undeva… Dar! Pui în pericol un câine bătrân și educat altfel pe care îl obligi să se comporte astfel… Zic și eu: mai multă grijă cu pretențiile.

Unii or avea cap doar să nu le plouă-n gât?!

Fapt divers. Toți cȃinii pe care noi i-am avut la bloc au fost ȋnvățați - la sfatul unui dresor - să facă și in balcon, in ideea că pot fi momente cȃnd nu are cine să ȋi ducă afară - ne asiguram, pe termen lung, că nu vor fi probleme. Și bine am făcut pentru că, la un moment dat, Bony (boxerița pe care am avut-o din 1991 in 2000) a rămas singură acasă două zile - venea o prietenă (o dată pe zi) și ȋi dădea mȃncare, apă, curăța balconul, dar nu putea să o și plimbe. (oricum, Bony n-a mȃncat nimic pȃnă am venit acasă). Au fost multe alte ocazii cȃnd sfatul dresorului s-a dovedit util.

Pe Miki nu am insistat să o ȋnvăț, la rugămintea prietenei care o are “cu acte” - Miki e in “custodie comună”. ☺

Cică, de ce tot ies vârstnicii din casă! Unii au pensiile atât de mici încât nu-și permit să-și facă provizii! Își cumpără strictul necesar gândind-se că, poate, a doua zi le vor trebui niște bani pentru cine știe ce urgență…

Completare ulterioară publicării textului

Declara o farmacistă că vȃrstnicii nu găsesc, in farmaciile unde mergeau de regulă, medicamentele necesare lună de lună, conform prescipțiilor medicilor, pentru afecțiunile cronice de care suferă și merg de la o farmacie la alta, și unde găsesc fac coadă. Alfel spus, poate că ar trebui să fie ȋnțeleși și - mai ales! - ajutați.

Sursa foto: pixabay; autor: tanakrit_tae

Cum să nu zâmbeşti? Fleur and Color on Wednesday

Cum să nu zâmbeşti şi să nu simţi că îţi înfloreşte sufletul ☺ când vezi aceste minunate fiinţe? “Iubire frătească” (Izi, Alma, Toto). ©

Fotografia este de la Adriana, fata cu părul-noapte şi cu suflet mare. Mulţumesc, Adriana, pentru că îmi dai voie să “împrumut” unele fotografii ale tale. Am dat de poza de mai sus cu o zi sau două după ce, in drum spre piaţă, pe un trotuar, am văzut doi pisoi (un adult negru cu alb si un pui mai mult alb) tolaniţi la soare cam in aceeasi poziţie… Neavând aparat foto sau telefon care face fotografii… am rămas doar cu amintirea.

*

In balcon, o muşcată roz a înflorit… Nu ştiam că mama are şi muşcate cu flori rozali. Fotografia nu ilustrează prea bine frumuseţea plantei. Dintotdeauna mama a avut muşcate in balcon dar nu am fost prea interesată să aflu ce simbolizează planta… până azi.

Între altele, am aflat că muşcatele au şi proprietăţi terapeutice. Ce se spune despre ele: cele cu flori roşii sau albe alungă oboseala şi durerile de cap (dacă stai vreo 15 minute lângă o astfel de muşcata). O casă împodobită cu muşcate atrage o stare de spirit excelentă şi aduce noroc financiar. In Polonia, muşcatele sunt protectoare ale casei.

Teiul înfrunzit, verde şi aducător de umbră, e fix in faţa ferestrei unei camere - in fotografie nu se vede cum lumina puternică a soarelui creează un efect de “luminiţe strălucitoare” printre frunzele pomului - ca nişte bănuţi sclipitori. E ceea ce vedem când privim pe acea fereastă. ☺ Aici poposesc turturele-guguştiuc, vrăbii, coţofene, mierle şi chiar porumbei (aceştia îşi dispută cu turturelele boabele de grâu de pe marginea parapetului). Cum să nu zâmbeşti când vezi şi auzi aceste înaripate?

Particică a unui cartier dintr-un oraş de munte, într-o zi de mai, spre seară...

Şi… cum să nu zâmbeşti (şi) când dai de o căpşună ca cea de mai jos?

Ella e-n vacanţă, tabel (încă) nu este dar păstrez tradiţia Fleur and Color on Wednesday.
Până revine Ella tabelul este la Rux pe blog (Copilărim). Citiţi, vă rog, textul, pentru că scrie despre un cod care poate fi preluat şi postat pe pagină pentru ca tabelul să apară la toţi participanţii. 

Câinii şi pisicile finanţează societatea

Câinii, pisicile - dar şi alte “vietăţi de casă” - finanţează, indirect, societatea. Deţinătorii acestor fiinţe nu cumpără numai strictul necesar lor, ci cumpără în plus faţă de ceea ce cumpăra cei care nu au in grija vreo “vietate de casă”, pufoasă sau nu, oferind, indirect, locuri de munca pentru mii şi mii de oameni.

Nu o dată am auzit comentarii de genul “mai bine creşti un copil decât un câine” sau… “oamenii mor de foame şi tu îmbraci câinele”… şi multe altele. Cred ca indivizii care fac astfel de comentarii ar face apoplexie de-ar şti căţi bani dau unii pentru acvarii cu peşti exotici sau pentru reptile exotice! Din fericire pentru sănătatea cârcotaşilor cei care au acvarii nu plimbă peştii in lesă (şi nici şerpii; iguană in lesă am văzut, prin alte părţi de lume).

Duminica trecută, într-o staţie de autobuz. Un cuplu de tineri aştepta autobuzul. Ea ţinea de lesă un minunat câine Labrador, alb, cu o zgardă sofisticată. Afară ploua şi căţelul se bălăcea într-o baltă. Fata l-a tras din apă şi l-a şters cu un prosop pe care, se pare, îl avea cu ea special pentru astfel de situaţii.

O doamnă in vârstă, cu basma neagră legată sub bărbie, cu câteva fire de salcie in sacoşă, mă priveşte cu ochi mari, negri, umbriţi de cearcăne, şi spune: “cu banii pe care-i cheltuiesc cu câinele ăsta ar hrăni o familie”… Am ridicat din umeri şi mi-am ferit privirea. Din respect pentru vârsta ei m-am abţinut să-i spun ce gândesc despre cei care fac astfel de comentarii.

Oamenii care au in grijă fel şi fel de vietăţi dau de mâncare, indirect, la mai mulţi oameni decât îşi imaginează unii (de regulă cei care au… gândire scurtă)

In fabricile / atelierele unde sunt lucrate toate produsele pentru animale, începând de la alimente, medicamente, vaccinuri şi terminând cu jucării sau alte “răsfăţuri” lucrează oameni care sunt plătiţi pentru asta – au salariu, altfel spus, şi îşi pot întreţine familiile. In magazinele care vând aceste produse sunt alţi oameni care trăiesc din ceea ce cumpăra iubitorii de animale. Medicii veterinari, asistenţii etc. tot din banii iubitorilor de animale au venituri - o pot ţine aşa mult şi bine, dar cred că s-a înţeles ideea.

Firmele care fabrică astfel de produse şi magazinele care le vând, cabinetele medicale etc. plătesc un sac de bani ca taxe la stat – taxe şi impozite in care intră şi cota pentru persoanele cu dizabilităţi şi cotizaţiile pentru şomaj, pensie, sănătate ale angajaţilor (şi altele), nu doar impozitul pe venit / profit.

Cu alte cuvinte, indirect, cei care au in grijă animale de casă contribuie şi la bunăstarea societăţii, in general

Cât timp ei cumpără produse bugetele locale şi / sau de stat se alimentează din banii pe care ei îi cheltuiesc să-şi “răsfeţe” animalele de casă. In plus, persoanele fizice române nu pot cere rambursarea taxei pe valoarea adaugată (TVA), deci sunt bani care "ramân" la stat.

Imaginaţi-vă că toate aceste animale şi păsări “de casă” nu ar mai exista… Toţi cei amintiţi mai sus şi-ar pierde – cel puţin temporar – locurile de muncă, ceea ce înseamnă că ar rămâne fără sursa de venit necesară pentru a-si hrăni familia, a-şi trimite la şcoală copii ş.a.m.d. Statul – societatea – ar pierde saci de bani din taxele şi impozitele care nu ar mai fi virate.

Aşadar voi, aceia care atunci când vedeţi un om care-şi plimbă câinele aveţi ceva de comentat, gândiţi-vă că oamenii care au în grijă animale hrănesc mai mulţi oameni decât veţi hrăni vreodată voi, cârcotaşii.

Un doberman supărat

S-a întâmplat cu mulţi ani in urmă (mult inainte de 1990) – nu sunt sigură că numele celor implicaţi sunt cele pe care mi le amintesc (ale unora nici nu mi le amintesc), dar nu e important.

E o poveste de genul cineva mi-a zis că altul a zis…

Într-o zi vin in discuţie câinii cu personalitate puternică. Tocmai aflasem şi noi de existenţa câinilor pitbull şi circula poanta că dintr-o camera in care intră un culturist şi un pitbull iese numai pitbullul. Habar nu aveam atunci cum arată un pitbull, iar când am vazut prima poză nu m-a impresionat – apoi, când am întâlnit primul pitbull, mi-am schimbat părerea.

Mno, era vorba despre câini şi ţăcănelile unor rase. Dobermanul era celebru prin RO, in ideea că la un moment dat (pe la vârsta de 7 ani) înnebuneşte şi-şi atacă stăpânul (cică, îi creşte creierul şi-o ia razna). Nici vorba de asa ceva (am aflat repede), dar când nu ştii – şi nu găseşti oriunde informaţii – tinzi să crezi. Erau in Braşov la acea vreme doi dobermani superbi (altfel nici nu sunt dobermanii) pe care-i întâlneam prin zona unde locuiau bunicii şi unde mergeam des la vremea aceea. Nu mi se păreau fioroşi, ci doar mândri. :) Alţi dobermani nu am văzut – pe vremuri puţini erau cei care aveam câini şi ne plimbam cu ei prin oraş şi era aproape imposibil să nu ajungem să aflăm cum se numesc câinii, ce temperament au etc.. Dar nici despre asta nu e vorba aici…

In grupul “de discuţii” amintit la început cineva ne povesteşte întâmplarea povestită lui de amicul unuia al cărui frate avea un câine doberman. Fratele proprietar de câine locuia la casă şi celalalt avea cheie şi mergea acolo când avea chef. Aşa a făcut şi in ziua respectivă. A intrat in casa, şi-a făcut cafea şi pentru că animalul îl tot urmărea l-a impins cu piciorul. Dobermanul, mândru, s-o fi simţit ofuscat, aşa că l-a alergat pe intrus până ce acesta a ieşit in curte – şi afară era rece. Intrusul a pus între el şi câine masa din lemn de acolo. Câinele s-a înţepenit pe picioare in faţa lui. Cum încerca omu’ să se deplaseze spre casă cum şi dobermanul, mârâind, se deplasa pe aceeaşi direcţie; omu’ voia să se apropie de poartă, să plece, câinele pe aceaşi direcţie. Să n-o lungesc mai mult: intrusul a stat in curte (zicea povestitorul) câteva ore, până când fratele lui a venit de la muncă şi a închis câinele. Din acea zi fratele fără câine n-a mai avut curaj să meargă singur acolo.

Dobermanul este între cei mai buni câini de pază şi de apărare, având o viteza de reacţie extraordinară. Karl Friedrich Louis Dobermann este “părintele rasei”. Sunt câini inteligenţi, loiali, energici, curajoşi şi puternici, în ciuda aparenţei graţioase. Sunt neînfricaţi şi foarte determinaţi atunci când sunt puşi în faţa unei ameninţări sau a unei sarcini de lucru. Posedă o doză semnificativă de ferocitate dar care poate fi ţinută strict sub control. Nu sunt atât de agresivi şi periculoşi pe măsura reputaţiei, dar trebuie luaţi în seamă pentru ca nu le plac necunoscuţii. Femelele sunt adesea mai încăpăţânate şi mai greu de educat decât masculii. Sunt câini care prezintă un instinct de protejare a stăpânului foarte puternic şi nu au nevoie de instructaj specific pentru a fi calificaţi ca şi câini de pază. (wikipedia).

Socializaţi aşa cum se cuvine, educaţi de un om cu un caracter puternic (care să îi poată domina mai ales psihic), crescuţi in familie – nu in spatele curţii, mângâiaţi o dată pe săptămână – aceşti câini cresc blânzi cu oamenii şi cu animalele; sunt iubitori, răbdători şi au grijă de copii ca şi cum ar fi puii lor, dar nu trebuie lăsaţi pe mâna copiilor mici, care nu ştiu să se poarte cu ei, pentru că există riscul de a-i speria – nu-i muşcă, dar simulează un atac ce-i poate speria groaznic şi pe copii şi pe părinţi.

Sunt buni câini de urmă dar şi ca însoţitori pentru persoane cu dizabilităţi, sau in terapia cu animale.

Câine pierdut şi (aproape) regăsit

Exces de zel sau rea intentie? Curioasă să aflu finalul...

Un tanar a pierdut un caine de rasa, caine pe care il adoptase cu doua saptamani inainte de a-l pierde. L-a scos la plimbare tatal tanarului, cainele s-a smucit (nefiind inca obisnuit cu lesa) si a fugit.

O fata a gasit câinele, la circa 4 km distanta de unde a plecat cainele. A filmat momentul, a luat cainele si a postat anunutul „gasit caine” pe un grup FB dedicat animalelor pierdute si / sau gasite.

Tânărul a vazut anuntul si a zis ca e al lui câinele. Fata a zis ca nu i-l dă inapoi deoarece pare ca nu e ingrijit, ba chiar l-a inregistrat in R.E.C.S. (Registrul de Evidenţă al Câinilor cu Stăpân) pe numele ei, l-a dus la veterinar, l-a sterilizat si, deocamdata, nu vrea sa inapoieze cainele pe motiv ca tânărul nu poate face dovada ca e al lui – dar tanarul poate: are carnetul de sanatate al cainelui, are filmari cu acest căţel, in casa lui.

Atunci cand salvatorii incep sa faca exces de zel orice bune intentii se cam duc naibii. Ma intreb de ce fata aceasta n-a inregistrat pe numele ei toti câinii de rasa comuna pe care i-a salvat – n-o suspectez de rele intentii, încă, dar gestul ei e nefiresc in acest caz care implica un câine de rasă care se vinde pe sume mari.

Pe grup se discuta pro-contra gestului fetei. Unii afirma ca e caz pentru politisti, si este, daca fata nu va inapoia cainele. Altii afirma ca nu e bine ca tanarul sa reclame pentru ca va fi amendat deoarece nu si-a inregistrat cainele, dar el poate dovedi ca abia il primise de doua saptamani si n-a avut bani pentru toate cele necesare, asa ca politistii ii vor acorda un termen "de gratie" pentru a rezolva.

Tânărul a fost de acord – cel puţin in discutii – sa returneze banii cheltuiti de fată şi sa adopte (din nou) câinele, cu contract de adopţie standard de data aceasta, dar fata a incetat comunicarea.

Situatia exacta nu o cunosc, pentru ca fata, intre altele, a sters toate postarile ei, dar si pentru ca fiecare crede si zice altceva. Unele chestiuni, insa, sunt clare: salvatorii nu au dreptul sa inregistreze pe numele lor – atat de repede – câinii gasiti. Multi invoca legea: un câine neinregistrat si gasit pe strada e considerat a fi fara stapan. Da, dar nu in cazul in care se prezinta cineva si isi cere cainele, si poate dovedi ca e al lui – faptul ca stapanul initial nu a respectat legea si n-a inregistrat câinele nu il face mai putin proprietar – e ca si cum cineva mi-ar spune ca apartamentul meu nu e al meu doar pentru ca nu am facut intabularea.

Atunci cand cineva găseşte un câine care pare a fi avut stăpân ar trebui să aştepte cel puţin şase luni pentru a-l inregistra pe numele lui, pentru a-l vaccina (s-ar putea sa se dubleze cantitatea de vaccin in caz contrar, ceea ce-i dauneaza animalului); ii poate, insa, trata unele afectiuni vizibile, tratament care nu ar periclita sanatatea animalului. Nu te poti apuca sa sterilizezi un câine de rasă găsit (cum, se pare, a procedat fata in cauza), chiar daca nu e inregistrat, pentru ca nu stii care e situatia câinelui, nu stii daca stapanul urmeaza sa-i obtina pedigriu (se poate obţine Pedigree "C" - de tipicitate - in astfel de cazuri)...

~~~~~~~

sursa foto: http://www.caninest.com/dog-men/

S-a sinucis dupa ce i-au ucis cainele

Cainele este cel mai bun prieten al omului – se spune in popor – dar numai cine a crescut macar un caine stie cat de adevarata e zicala si ce, exact, inseamna. Numai cine a crescut macar un caine stie ce legatura emotionala poate exista intre caine si prietenul sau uman.

Cainelui nu-i pasa ca esti murdar, ca esti sarac sau bogat, ca esti urat sau frumos, ca esti betiv sau drogat, ca n-ai preiteni, n-ai serviciu si asa mai departe - te iubeste neconditionat.

sursa foto: 3milliondogs.com 

Un tanar in varsta de 27 de ani din Danemarca s-a sinucis dupa ce politistii i-au confiscat cainele din rasa pit bull, Zanto. A avut doar opt zile pentru a dovedi ca Zanto nu face parte din rasa “periculoasa” – si n-a reusit. Cainele a fost luat cu forta si eutanasiat. Distrus, tanarul a inghitit un pumn de medicamente si a murit. “A avut cainele gresit in ţara gresita”.

Din cauza unor animale cu doua picioare cainii din rasa pit bull si-au castigat un renume de groaza pentru ca sunt printre cei mai buni in luptele pentru caini si descreieratii i-au antrenat pentru asa ceva dorind sa castige bani din pariuri. Altfel, un pit bull e la fel ca (aproape) oricare caine: afectuos, foarte jucaus, bun pentru paza… Dar depinde cine-l creste, cine-l educa, cine-l dreseaza, cine-l are. La fel, insa, poate fi in cazul altor rase, indiferent cat de mari sau mici, ca talie, ar fi cainii: cand proprietarii sunt nervosi, violenti, cainii sunt la fel pentru ca sunt mereu stresati de iesirile animalice ale celor care-i detin. In plus, orice caine poate fi dresat sa atace, sa ucida... 

Legislatia din Danemarca interzice, din anul 2010, 13 rase de caini si metisii lor. Cainii din rasa pit bull si tosa inu sunt rase interzise inca din anul 1991 si orice caine din aceste rase ar fi fost eutanasiat fara comentarii. In anul 2013, insa, legii i-a fost adus un amendament important: vor fi eutanasiati numai cainii din aceste rase considerate periculoase daca si numai daca au atacat vreun om sau vreun caine. Singura vina a lui Zanto, cainele tanarului care s-a sinucis, a fost ca se gasea pe teritoriul gresit, nascut fiind in rasa gresita. N-a muscat pe nimeni, n-a atacat pe nimeni…

Si in RO exista legislatie cu privire la rasele de caini considerate periculoase (OUG 55/2002 privind regimul de detinere al cainilor periculosi sau agresivi), pe categorii:

Categoria I: cainii de lupta si de atac, asimilati prin caracterele morfologice cu caini de tipul Pit Bull, Boerbuil, Bandog si metisii lor;

Categoria II: cainii din rasele American Staffordshire Terrier, Tosa Inu, Rottweiller, Dog Argentinian, Mastino Napolitano, Fila Brazileiro, Mastiff, Ciobanesc Caucazian, Cane Corso si metisii lor.

Pentru aceste categorii de caini exista dispozitii stricte despre cine ii poate detine, plimba si in ce conditii.

Multi vor spune – si spun – ca tanarul era nebun. Nu era nebun, ci doar avea o sensibilitate mai mare. In plus, una e cand cainele e eutanasiat pentru ca a ranit si/sau ucis un alt caine sau un om si alta este cand iti este smuls din brate si dus la moarte doar pentru ca face parte din rasa gresita, desi nu avea un trecut violent, asa cum cere legea daneza: socul emotional poate fi unul extrem de puternic.

Prin discriminarea raselor de caini se urmareste diminuarea numarului de persoane si animale ranite sau ucise de caini… Sunt discriminati cainii pentru ca foarte multi oamenii sunt, prin definitie, violenti si le place sa faca rau. E bine sa se incerce tinerea sub control a inmultirii anumitor rase de caini pentru ca, adesea, ajung pe mana unor descreierati, devenind… descreierati… Iar atunci cand sunt ucisi astfel de caini ar trebui sa se tina seama de cei care au acesti caini, pentru ca mai exista si oameni responsabili.

Un fel de “concluzie”: Haideti sa ucidem toti albii pentru ca Hitler a fost alb si a fost agresiv sau sa ucidem toti preotii catolici pentru ca unii sunt pedofili.

Suflet de "crestin"

Actualizare 15 aprilie 2015

Bej a fost adoptat

Are doi prieteni blanosi de joaca si se alearga toti trei intr-un decor superb. Uneori, Bej mai aduna si oile vecinului. E, din nou, un caine fericit.

De apreciat fata care l-a gasit, l-a hranit, l-a luat din drum si i-a gasit adapost.

sursa foto

sursa foto 

Actualizare 30 martie 2015

Bej a fost luat din drum (localitatea Zizin, BV), a fost imbaiat, hranit si, desi e slab-slab, e vesel; si cel mai important: e in siguranta. E mascul, metis de ciobanesc are varsta de cca. un an si asteapta sa fie luat intr-o casa cu oameni sufletisti.

sursa foto 

**

In unele manuale de religie copiii sunt infatisati ingenunchiati in faţa popii, iar familia – mama, tata si copilul – e infatisata cu mama purtand baticul acoperindu-i parul, si sunt invatati ca femeia trebuie sa dea ascultare sotului ei si barbatul trebuie sa isi asculte sotia. Mai sunt invatati ca de bat mingea in strada si sunt loviti de vreo masina aceasta este pedeapsa divinitatii pentru ei, pentru ca nu au dat ascultare parintilor. Dar nu sunt invatati copiii, la ora de religie, ca nu e crestineste sa abandonezi cainii pe care i-ai crescut cateva luni sau cativa ani. Nu sunt invatati nici adultii ca animalele trebuie tratate bine, nu abandonate in voia sortii. Cine nu e in stare sa ingrijeasca un caine cum ar putea fi in stare sa ingrijeasca de un copilas, care are muuult mai multe nevoi? Cum ar fi in stare sa implineasca voia divinitatii daca nu ii da ascultare nici in asemenea gesturi? Ca ce greu era sa-i caute cainelul nedorit o familie care sa-l doreasca sau, macar, sa-l duca la un adapost pentru caini, in loc sa contribuie la cresterea numarului de caini fara stapan de pe strazi.

Bej – asa l-a numit persoana care a auzit povestea lui si l-a cautat – este un catel in varsta de vreo doi ani. A fost abandonat pe ulita unui sat de o familie care venise duminica la biserica. Dupa terminarea slujbei au scos catelul din masina si l-au lasat in drum. Au demarat in viteza, indiferenti la cainele care a alergat, disperat, dupa masina. N-a putut tine pasul cu masina, asa ca a renuntat. S-a asezat la margine de drum, asteptand. Nu stia el, sarmanul, ca nu mai vine nimeni dupa el. In duminica urmatoare a alergat din nou dupa masina celor care l-au abandonat, fara succes. Cainii de prin sat l-au alungat si si-a gasit adapost la cimitir, unde o fata care iubeste toate fiintele l-a gasit dupa cateva zile de cautari si il hraneste zilnic si cauta pentru el niste oameni care sa il ia de acolo si sa-l ingrijeasca. E slab catelul, pentru ca e de ceva timp pe strada, si e speriat, abia dupa mai multe zile a permis salvatoarei sa-l atinga.

Atunci cand declari ca inima iti e plina de iubirea pentru divinitate nu poti face astfel de gesturi. Nu e cinstit sa pacatuiesti zilnic si apoi sa te rogi in biserica pentru iertare si cand iesi sa comiti alte pacate, cu gandul ca duminica urmatoare iar te vei ruga pentru iertare. Poti face asta, dar nu stii daca iertarea iti este sau ba acordata de divinitate – orice ti-ar spune popa, pentru ca popa nu e oracol, nu prin el glasuieste divinitatea.

Gandul, vorba si fapta ar trebui sa fie… in consens.

Inainte de a va hotari sa luati un caine analizati-va cu sinceritate, pentru ca nu-i usor sa ingrijesti un caine.

Cum alegi un caine pe care vrei sa-l cresti (legatura externa)

Povestea lui Bej o puteti citi si pe FB.

https://www.facebook.com/1537420939878602/photos/pcb.1555101751443854/1555101681443861/?type=1&theater

Momeala

Despre maidanezul care m-a îngenuncheat am scris, dar sezonul nu s-a terminat.

Câinele, metis de Labrador Retriever (la prima vedere) s-a așezat la ușa de intrare în scara blocului și nu s-a mai dat dus! Pas de a mai ieși cu Miki la plimbare! Nimic nu a avut spor împotriva lui! Nici soluția mentolată, nici umbrela, nici strigătele! Trebuie să cumpărăm un spray special despre care se spune că acoperă mirosul feromonilor cățelușei în călduri și n-o mai hărțuiesc masculii.

Am ieșit în grup… S-au prefăcut că îl lovesc, au strigat la el… Eu l-am împins și au strigat la mine, că mă mușcă! Dacă nu m-a mușcat când am căzut pe el, sprijinindu-mă de spinarea lui, n-o să mă muște că îl împing. Și iar am ajuns acasă cu Miki în brațe!

Dulăul are o țintă precisă! Să mai zică cineva că un câine castrat nu-și păstrează instinctele!

E primul câine pe care l-am întâlnit și a făcut cum a vrut el, nu cum am vrut eu - și Miki nu e prima cățelușă în călduri pe care o plimb!

Marți la prânz am reușit să plimb cățelul doar zece minute, când o amică a ieșit și l-a momit după ea. A urmat-o câtva timp apoi a revenit repede…

Verifică, mirosind, toți oamenii care trec pe acolo dar pentru că nu simte ce așteaptă se culcă la loc.

Miercuri dimineață, pentru a putea ieși cu Miki, mama a plecat înainte, la cumpărături, și câinele s-a luat după ea; de câte ori a intrat în vreun magazin el a așteptat, cuminte, în față, apoi pleca după ea, la doi metri în urmă. Iar eu am putut s-o plimb pe Miki în liniște.

Când mama a revenit acasă a adus o veste bună: s-a întâlnit cu o doamnă care când a văzut câinele a exclamat bucuroasă: Aici ești, măi? Unde umbli? Câinele s-a bucurat când a văzut-o și a început să se tăvălească pe spate, fericit. Așa am aflat că a fost adoptat de oamenii dintr-un bloc vecin, care i-au făcut adăpost și îl hrănesc - se gândiseră că l-au luat hingherii și urma să îl caute în adăposturi.

La plimbarea de noapte am fost eu momeala. M-am plimbat prin cartier o jumătate de oră. Cum mă opream, cum sărea pe mine Rex - așa i-am zis, după numele "Comisarului Rex" din serialul cu același nume, în care rolul titular îl are un câine ciobănesc german. Am ținut legătura prin telefon cu cel care o plimba pe Miki, să știe dacă trebuie să o ia în brațe și să se retragă.

Și așa o ținem de marți: unul e momeală, altul plimbă cățelușa.

Tare-s curioasă dacă s-o prinde Rex că-l ducem cu zăhărelul!

Maidanezul care m-a îngenuncheat

În a doua zi de Paști, după ce ne-am adunat de prin vizite și alte cele, trebuiau îndeplinite înadoririle: câinele scos la plimbare. Tocmai primisem o pereche de blugi super - în sensul că-mi plac foarte mult - așa că i-am îmbrăcat, m-am parfumat cu parfumul abia primit, am pus cățelușa în ham și - mândră nevoie mare - “hai tai” prin cartier.

Soare, cald, liniște - mai mult sau mai puțin - un timp perfect pentru o plimbare de ora șapte seara.

Cu doar câteva zile în urma, când o plimbam pe Miki, a apărut un maidanez cu blănița colorată la fel ca cea pe care o are Miki. S-a uitat la noi, s-a oprit din drumul lui și nu prea avea curaj să se apropie. Ținea coada între picioare, urechile plecate și mă privea temător, ca un cățel bătut… Ca toți câinii pe care i-am avut (ai noștri) și ca toți cei pe care îi avem, uneori, în custodie, Miki e vaccinată - cu analizele “la zi”, altfel spus - așa că i-am permis să se joace cu tânărul maidanez castrat. Câinele s-a îndreptat de spate, a ridicat coada și s-a jucat cu Miki. Și s-au tot zbenguit, spre deliciul meu și al trecătorilor - el fiind de aproape trei ori mai mare decât Miki. Fiind “în călduri”, Miki sărea și-i dădea coada pe la bot. Și de atunci se tot întâlnesc…

Mi s-a spus că am făcut o prostie permițând apropierea în perioada lor de împerechere dar mi-e milă să alung maidanezii… De acum știu cum e mai bine, cel puțin pentru mine!

Luni, Miki a început să scâncească și să privească în urmă, pe bulevard. Am înțeles imediat că iubitul e în zonă și am grăbit pasul către casă - eram îmbrăcată cu blugii noi și nu voiam să-i bag la spălat din prima zi. Dar ne-a ajuns din urma tânărul domn și… nu s-a mai dat dus, mai ales că Miki făcea piruete sub nasul lui, sărind ca un ied, cel puțin 15 cm înălțime… Când domnul s-a așezat peste ea, culcând-o la pământ, am tras de lesa să o eliberez și Miki a ieșit din ham, fiind gata să plece în lume cu iubirea de sezon. M-am repezit să o prind, apăsând-o pe asfalt. Câinele s-a strecurat între mine și Miki blocându-mi pasul. Din reflex, am îngenuncheat frumos lângă dulău - ajungând să mă sprijin bine de spinarea lui - și, aplecându-mă peste el, ținând palma pe Miki, mă străduiam să-i pun hamul… Râsul îmi diminua puterile! Ochelarii de soare atârnau pe vârful nasului, pletele acopereau dulăul care nu prea înțelegea ce i se întâmplă și, cred, păream a face mătănii la colțul blocului, aparent ferită de priviri indiscrete. Din vecinătate, în clădirea unde se întâlnesc regulat niște credincioși, se auzeau glasurile lor cântând Osana! Isus a înviat!

În fracțiuni de secundă - a durat mai mult să povestesc - am reușit să agăț hamul de Miki și să o iau în brațe. Am grăbit pasul spre casă, auzind în urmă gâfâitul dulăului conștiincios! Mă îneca râsul! Poate nu știți, dar atunci când râzi în timp ce faci efort te epuizezi! Am ajuns acasă frântă! Când nivelul adrenalinei a scăzut abia îmi mai puteam ridica brațele! N-am mai căzut de zeci de ani dar doi câini îndrăgostiți au reușit să-mi frângă verticalitatea! M-am ales cu două julituri perfect neînsemnate, la “încheietura” falangelor a două degete și cu… mândria șifonată - vorba vine! Poate m-o fi văzut careva făcând mătănii - dacă era la vreo fereastra din preajmă - dar eu n-am văzut pe nimeni! Și, iată, așa am devenit subiectul central al serii! Mă întreabă prietenii ce-mi mai face mândria. E bine, mulțumesc! Ce bine că n-a fost una dintre zilele ploioase! Nu de alta, dar ar fi trebuit să spăl nu doar blugii dar și geaca.

La plimbare cu Lady

Admirând la Cristi câini din rasa Ciobănesc de Berna scriam că îmi plac câinii de talie mare pentru că celor mititei ar trebui să le pun clopoțel, să nu fie călcați în casă... Și mi-am amintit de pățania cu Lady (așa era trecută în acte, dar toți îi spuneam Miți), o cățelușă care a murit în anul 2009, la vârsta de 16 ani. O cățelușă extraordinar de inteligentă și de educată, metis, adoptată de pe stradă când era mică-mică, și a fost hrănită cu biberonul aproape o lună.

Așa micuță - ca talie - cum era, când avea vreo 7-8 ani a pus la punct o cireadă de vite care o luaseră de nebune pe un câmp, speriate de un tâmpit care a intrat pe ”drumul de țară” cu viteza mare, ridicând praful de nu se mai vedea om cu vită și scrâșnind din toate încheieturile ditamai cabina cu remorcă de 20 de tone, goală. A alergat Miți în jurul vitelor - dus-întors - cu o viteză pe care nu i-o bănuise nimeni până atunci, și le-a adunat la un loc.

Miți era cățelușa unor prieteni și, din când în când, începand cu anul 2008, o lăsau în grija noastră, știind că ne-am descurca și dacă ar fi să se îmbolnăvească sau ceva... plus că știau că avem și noi câine și îl îngrijim. Miți mă iubea și pe mine, tare mult, din fericire, și s-a acomodat ușor cu prima absență lungă a prietenilor ei.

Noi aveam un câine din rasa boxer la acea vreme, în 2008, și tot boxer  am avut până în anul 2000 iar de-a lungul timpului am avut în grijă alte rase de câini mari, puternici, pe care simți că-i ai la capătul lesei și e nevoie de forță pentru a-i stăpâni în anumite situații pe aceia care nu sunt prea corect educați. Miți a fost primul câine mititel de care am avut grijă.

1993 - 21.09.2009

Rămân cu Miți. Dimineața, s-o duc la plimbare. Îi pun zgarda - încheiată larg, pentru că era câine cuminte, educat și nu îl interesau alți câini, oamenii sau pisicile. Îi pun lesa și hai tai. În hol îmi zic: ce ușoară e! Nu-mi venea a crede! Nici nu știam că am câine la capătul lesei! Ceea ce mi s-a părut foarte reconfortant! Coborâm cu liftul, ajungem pe aleea din fața scării - vreo zece metri până la trotuarul principal. Și plec. Ajung la capătul aleii și privesc în jos, spre Miți. Înțepenesc o clipă! La capătul lesei atârna zgarda! Privesc în stânga, privesc în dreapta, spre oamenii care treceau, poate a ajuns printre ei! Miți nicăieri! Dau să fug, disperata, spre intrarea în bloc, poate s-a strecurat înapoi! Când colo! Miți ședea frumos pe treapta de la intrare și mă privea ca și cum și-ar fi zis: Până unde are asta de gând să plimbe zgarda?!

I-am pus zgarda, strângând-o cât să nu-și mai poată scoate capul și... într-un final mi-a trecut și criza de râs!