Bateria, bat-o norocu’

De câteva zile computerul face mişto de mine; se mişcă precum ochii mortului - se încarcă foarte greu, mai ales la deschidere… Pentru postarea de ieri am avut nevoie de mai mult de patru ore!!!! Şi mai zic ca n-am rabdare… Haha! Am scris "ieri"! Corectez: e azi - cealaltă postare de azi! Am început ieri, pe la ora 21, dar am publicat mult după miezul nopţii. 

Azi dimineaţă mi-a dat prin minte să citesc ceea ce tot apărea scris pe ecran înainte de “încărcare”. Între altele, scria că “timpul şi data” nu sunt corecte şi să caut in “control panel” pentru a remedia problema. Şi mai scria că e posibil ca bateria să fie descărcată. Bateria?!!!! Habar n-aveam că un computer are şi baterii! Am sunat pe cineva şi mi-a zis despre ce e vorba; mi-a zis ce trebuie să cumpăr, dar că nu are timp (deocamdată) să vină să schimbe bateria… dar, cică, e simplu s-o schimb singură! Simplu pentru el, nu pentru mine!

Am cumpărat baterii şi.. voi încerca să o schimb. Dacă dispar ca măgarul in ceaţă e din cauza de baterie. Poate, totuşi, nu dispar, şi am bafta să reuşesc să schimb bateria sau măcar bafta să reuşesc să pornesc computerul ca şi până acum, modificând zilnic “data şi timpul”, până amicul are timp să vină să rezolve problema.

P.S. Data, in computer, era… ianuarie 1980!  

(pentru publicarea acestui text am avut nevoie doar de vreo jumătate de oră – cine să mai inţeleagă un computer?!) 

Duelul morţii – roman. Citate favorite

Viaţa noastră e o înşiruire de trăznăi şi de frânturi fără noimă. Am distrus tribul pentru a ne condamna la singurătatea oraşelor. Ne zbatem din răsputeri ca să obţinem lucruri inutile, şi după aceea ducem lupte sângeroase pentru a ne apăra nimicurile astea de care n-avem nevoie. Mânuim banii in fel şi chip şi apoi facem astfel încât agoniseala să ni se deprecieze. Am întors spatele Dumnezeului părinţilor noştri pentru a ne lăsa impinşi spre fundătura unde ne aşteaptă strălucirea unor vraci şi saltimbanci… Uneori, ştiai asta? mi-e tare teamă. Trăiesc într-o grădină înconjurata de ziduri, care e înconjurată de pajişti şi de flori. Şi mă întreb, in coşmarurile mele, dacă asta nu-i cumva valea ucigaşilor…

(filozofează unul dintre personajele centrale ale romanului Duelul morţii, Georges Arlequin, preşedintele unei mari bănci fondată de bunicul său cu ani in urmă şi care, la momentul naraţiunii, avea filiale in mai toate oraşele mari ale lumii; o bancă ce avea renumele de a fi condusă de oameni cinstiţi, principiali. Tradiţia firmei reprezenta pentru el (Georges Arlequin) ceva sacru: caracterul clientului precumpănea asupra garanţiilor oferite de acesta; riscul, odată luat asupra băncii, rămânea al acesteia orice s-ar fi întâmplat; un contract nu era însoţit de portiţele de scăpare legale; o strângere de mână te lega la fel de sigur ca un act parafat; in situaţia in care clientul sau familia sa trecea printr-un moment greu, puteau să se sprijine pe deviza băncii: “Amicus certus in re incerta” (Un prieten sincer într-o meserie care nu-i deloc aşa).

Cred foarte puţin in verticalitatea făpturilor omeneşti. Ştiu că fiecare om îşi are preţul său şi că nu poate răposa virtuos decât dacă nimeni n-a încercat să-l cumpere Ştiu că fiecare om ascunde in el o anume frică prin care poate fi distrus. Am încetat să cred in Dumnezeu fiindcă am văzut o creaţie care se bizuie, pentru a exista, pe o luptă nimicitoare. Ştiu că ordinea aceasta este necesară pentru ca viaţa să fie cât de cât suportabilă. Când un om întrucâtva corect vrea să se retragă din pricina faptului că e agresat de o brută, suntem cu toţii agresaţi. Singura modalitate prin care poţi opri o brută este s-o plesneşti peste bot. Şi dacă sunteţi prea slab pentru a face asta, atunci mă puteţi angaja pe mine.

[îi spune Aaron Bogdanovici – agent Mossad (serviciul de informaţii externe al Israelului – informaţii şi operaţiuni speciale) care acceptă şi “contracte particulare”, lui Paul Desmond, prietenul cel mai bun al lui Georges Arlequin, îndrăgostit lulea de soţia acestuia]

(Duelul morţii, de Morris West, Ed. Colemus, Bucureşti, 1994)

₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

₪

Despre roman

Duelul morţii (Harlequin, in original) a fost publicat prima dată in anul 1974.

Paul Desmond şi prietenul său cel mai bun sunt fortaţi, prin fraudă, şantaj şi teroare, să înfrunte unele fapte brutale de viaţă. Bazată pe fapte cunoscute care au loc in “lumea financiara”, securitate şi terorism, acţiunea romanului se deruleaza de la Zurich la Hamburg, de la New York şi Washington la Mexico City şi Londra.

Pe lângă personajele amintite apare şi “bruta”: Basil Yanko, fondator al “Creative System”, un individ total opus lui Georges Arlequin: hrăpăreţ, necinstit, vulgar, fără bun simţ, violent care - prin firma fondată, pornind de la nimic - a reuşit să obţină monopol asupra sistemelor de computere (ordinatoare) care începuseră să fie utilizate pe scară largă (in instituţii, mai ales). El deţinea softurile, el avea oameni calificaţi să le implementeze, regleze, controleze.

Basil Yanko porneşte un război nedrept împotriva lui Georges Arlequin – din invidie, dar şi din lăcomie. Instituţia finaciară condusă de elegantul şi pacifistul Arlequin se confruntă cu o frauda de câteva milioane de dolari şi totul pare să fie orchestrat de însuşi directorul. El ar fi dispus să renunţe la bancă - vânzându-şi acţiunile (cum dorea Yanko) - dar soţia şi prietenul cel mai bun (Paul Desmond) îl conving să lupte. Arlequin, tipul privilegiat, care avea o părere proastă despre cei care lucrau exact in domeniul pe care-l moştenise, coboară in arenă pentru a-l învinge pe americanul manipulator, conducător al unui gigant economic care se ocupă - in principal - cu sistemele informatice şi care-şi îndeplineşte dorinţele de putere şi avere conducând o reţea globală de conspiraţie şi asasinate - o luptă care-l va determina pe Arlequin să devină un “ticălos din necesitate”, după cum îl numeşte chiar autorul la un moment dat.

Arlequin e convins că lupta l-ar putea distruge dar accepta, pentru cei dragi, şi astfel intra in scenă Aaron Bogdanovici, al cărui rol e mai mult “din umbra”, şi care va face tot ce poate pentru a-l ajuta pe bancher.

Personajele sunt bine conturate, reale, autorul sondând mintea şi sufletul tipurilor de oameni pe care le-a ales, nu doar descriind acţiunile acestora. Într-un fel, Morris West ne spune că nu există oameni “numai buni” sau “numai răi” şi că, într-un anumit context, fiecare e capabil de orice (sau aproape orice).

Va învinge binele? Care ar fi preţul înfrângerii? Care ar fi preţul victoriei? Victoria ar putea fi una “à la Pirus”?

Despre autor, foarte pe scurt

Morris Langlo West s-a născut la 26 aprilie 1916 in St. Kilda, Victoria, Australia şi a murit la 9 octombrie 1999, in Clarville, New South Wells, Australia.

A fost un scriitor prolific şi cărţle lui - traduse in multe limbi - s-au vândut (şi se vând foarte bine). In romanele sale West se referă, in general, la politicile internaţionale şi/sau la rolul jucat de Biserica romano-catolică in problemele internaţionale.

Printre cele mai cunoscute romane ale sale sunt “Avocatul diavolului” (1959 - ecranizat in 1977), “Sandalele pescarului (1963 - ecranizat in 1968) şi “Clovnii lui Dumnezeu” (1981).

Dintre romanele scrise de Morris West am mai citit doar Salamandra; am văzut şi filmul (ecranizat in 1981, cu Franco Nero şi Anthony Quinn in rolurile principale).

Teama mea de văcuţe. Fleur and color

E posibil să vi se pară ciudat că m-am temut cândva de văcuţe! Nu m-au speriat lupii şi urşii dar m-am temut de vaci! Nu doar că m-am lecuit de “această teamă” dar nici nu prea mai pot mânca din carnea “de vită”!

Povestirea Ellei, “O zi la fermă”, mi-a amintit o întâmplare din trecut, când aveam vreo 20 de ani – o iarnă in care am mers cu un văr la un văr de-al lui, să luăm un brad pentru Crăciun.

Acest văr al vărului deţinea o păşune in Poiana Braşov, unde îşi creştea şi păştea văcuţele, şi unde avea (pe lângă grajd) două “vagoane” pentru a dormi. Fiind silvicultor avea şi dreptul de a tăia - şi vinde - brazi pentru Crăciun. Pentru că tata se pensionase şi nu ne mai putea aduce brad am apelat la verişor. Am urcat in Poiană şi când ne-am apropiat de fermă ne-a întâmpinat - lătrând cu furie - un dulău. Aveam biscuiţi la mine (mereu am ceva de ronţăit la mine) şi i-am “oferit” unul, din mână. L-a luat - cu multă reticenţă - l-a mâncat şi apoi ne-a însoţit fără să mai latre. Văru-meu era crispat! Are o teamă nebună de câini! In fine… Am ajuns la locul unde era bradul păstrat pentru mine. Până să-l scoată omu’ aşteptam in zăpadă, in faţa vagonului. La un moment dat simt că mă împinge cineva din spate. Cum nu-mi plac astfel de gesturi m-am întors – oarecum furioasă – şi-am dat cu ochii de o văcuţă (arăta, aproximativ, ca in poză)! Am înţepenit pe loc! “Doar nu ţi-e frică de vaci!” îl aud pe vărul vărului. “Ba da…”, recunosc cu jumătate de gură. “Îmi hrăneşti din mână cel mai aprig dulău şi ţi-e frică de vaci?!” se distrează omu’. Înghit in sec şi dau din cap ca da. “Tu nu vezi ce mutrişoară are?! Mângâi-o pe funte!” Abia atunci privesc acei ochi mari şi căprui ai văcuţei şi ma “topesc” toată! Era atât de drăgălaşă!! I-am mângâiat fruntea, apoi boticul acela umed şi negru care se mişca adulmecându-mă! S-ar putea spune că a fost “dragoste la prima vedere”! Până atunci chiar că nu mai privisem o văcuţă, cu adevărat. Se purta văcuţa ca un câine! Se împingea cu botul in mine şi părea că mă îndeamnă s-o mângâi! In timp ce mergeam spre maşină ea se ţinea după mine şi mă tot împungea cu boticul!

Din acea zi nu mi-a mai fost teamă de văcuţe şi… nici nu mai apreciez prea mult carnea “de vită”. Vorba unui prieten: o sa ajung, involuntar, vegetarian (asta-i altă poveste).

Unde-s florile şi unde-s culorile?! In suflet! Pe acea păşune, in unul dintre vagoane, am petrecut de atunci multe zile minunate! Vara, in special – dar nu numai – vărul vărului şi soţia lui îmi permiteau să stau câteva zile (doar atâta puteam!) departe de larma oraşului, de vacarmul vieţii mele obişnuite. Acolo am ascultat, prima dată, liniştea. Am văzut stelele foarte “de aproape” şi am admirat floricelele sălbatice (numai ciuboţica cucului, rostopasca, brânduşele şi viorelele am reuşit să le identific).

 Fleur an Color on Wednesday 

₪

Fapt divers

In februarie 2018, o vacă (din Olanda) numită Hermien a fugit de oamenii care voiau să o ducă la abator şi s-a refugiat in pădure, de unde nu voia să iasă şi pare ca nimeni n-o putea scoate (nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea la acest moment). Internauţii au adunat cca. 50 de mii de euro pentru a-i salva viaţa şi pentru a o putea duce într-un adăpsot unde să trăiască in tihnă până moare de bătrâneţe. J Inclusiv familia regală a cerut cruţarea ei.

Fraze rătăcite şi regăsite. Citate favorite

Încă mai găsesc - pentru că le caut pentru acest joc - citate alese cândva de prin cărţi, copiate in agende sau pe foi care azi sunt îngălbenite de trecerea timpului. Cumva, toate aceste “fraze pierdute şi regăsite”, îmi amintesc unele capitole ale trecutului. Atunci le-am ales pentru că mi-au “spus ceva” – sau doar mi-a plăcut cum sună cuvintele aşezate in fraze… Azi le copiez aici – unele nu-mi mai spun nimic, altele, probabil, îmi spun altceva.

₪

Pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella am ales azi frazele scrise cu albastru. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. 

₪₪

Felul in care îşi înfăţişează un om propriile acţiuni este, ca şi expresia ce-o poartă de obicei pe faţă, nimic mai mult decât o expresie, declararea unei atitudini. Pe un om nu-l poţi înţelege niciodată in întregime, aşa cum nu poţi cuprinde cu privirea cele patru feţe ale unui cub. Mintea e o figură geometrică cu un număr infinit de dimensiuni, un fluid in necontenită mişcare, insondabil, imprevizibil (Eric Ambler, Epitaf pentru un spion, 1938)

*

Nici un om nu poate purta prea multă vreme două feţe, una pentru el, alta pentru ceilalţi, fără a-şi pierde până la urma identitatea (Nathaniel Hawthorne, Litera stacojie, 1850)

*

Răul ne vine tuturora din propria noastră imaginaţie, mascat cu toate virtuţile (William Butler Yeats)

*

Există doi oameni perfecţi: cel nenăscut şi cel mort (proverb chinezesc)

*

Lumânarea mea arde la ambele capete; / Nu va dura toată noaptea. / Dar, o, duşmani, şi, o, prieteni, / Dăruieşte sclipiri minunate! (Edna St. Vincent Millay)

Preferaţii, vara. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen, continuat de Călin Hera şi preluat de Carmen, din nou. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Provocarea: pantofii preferaţi.

HAPPY WW!

Florile de liliac. Fleur and color

A înflorit şi liliacul (Syringa vulgaris) de sub balcon! Sunt tufe încă mici, înghesuite între un cireş şi-un corcoduş, la câţiva metri de un tei. Parfumul florilor ajunge, uneori, in casă, un parfum suav, plăcut. Se spune că parfumul florilor de liliac are efect calmant şi o bună metodă de relaxare ar fi să şezi pe o bancă, la umbra unui liliac înflorit şi să inspiri cu nesaţ parfumul florilor hermafodite care par in culmea fericirii in lunile aprilie-mai.

Deşi florile au o viaţă scurtă arbustul trăieşte mult şi nu e pretenţios la sol şi climă (deşi nu prea suportă solul acid). Floricelele sunt comestibile (a nu se consuma in cantităţi mari) dar parfumul e mai plăcut decât gustul, şi pot fi presărate câteva pe salatele de primăvară.

Denumirea latină - Syringa - vine de la numele unei nimfe din mitologia greacă; o nimfă frumoasă de care s-a îndragostit Pan, zeul pădurilor şi al câmpurilor. Pan a urmărit-o pe Syringa prin pădure, dar ea nu dorea dragostea lui şi, ca să scape, s-a transformat (ajutată de câteva nimfe) într-un arbust cu flori parfumate. Zeul s-a întristat şi-a pornit să colinde singur pădurile, făcând bine celor care aveau nevoie de ajutor.

Într-o legendă nordică se spune că florile de liliac apar atunci când Primăvara alungă zăpada de pe câmpuri şi împleteşte razele soarelui cu cele ale curcubeului, trimiţându-le pe Pământ. Când Primăvara ajunge in ţinuturile nordice mai rămân numai culorile violet şi alb, care sunt presărate asupra unor tufişuri, sub formă de flori minuscule, dând naştere florilor de liliac.

O altă legendă pe care am cules-o de nu-mai-ştiu-unde, zice că in vremuri îndepărtate au trăit doi tineri care s-au iubit foarte mult, dar destinul a fost crud cu ei şi tânărul s-a îmbolnăvit şi a murit. Iubita lui, Lili, mergea zi de zi la mormântul lui şi îi plângea dispariţia. Într-o zi, răpusă de durere, nu s-a mai ridicat de pe mormântul lui. In locul unde a rămas a răsărit un arbust cu flori mov-albastre ca şi culoarea ochilor fetei. Oamenii au numit arbustul Liliac, după numele fetei.

*

Liliacul alb simbolizează inocenţa tinereţii, puritatea, iar cel mov primele emoţii ale iubirii. Liliacul mai este asociat cu reînnoirea, renaşterea, noile începuturi. 

 Fleur an Color on Wednesday 

Norii vin, norii pleacă. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen, continuat de Călin Hera şi preluat de Carmen, din nou. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

HAPPY WW!