31 aug. 2013

Fuga este sănătoasă



Născut pe la mijlocul primului mare război, Angel a învățat să folosească praștia, făcută pe măsura lui, încă de la vârsta de patru ani. Pe la vârsta de șase ani își confecționa singur arma și își exersa tirul pe vrăbii, ulii, șoareci dar nici pisicile nu scăpau; ochea și fructele din copaci sau acoperișurile caselor. Buzunarele pantalonilor îi erau mereu pline cu pietre de diverse mărimi și praștia o purta la brâu, să o aibă mereu la îndemână.
- De ce omori tu, Angel, vrăbiile? Sunt și ele suflețele - încerca mamă-sa să-l domolească.
- Învăț să ochesc pentru că merg la război - era răspunsul lui unic.
Pierduse în război un bunic, trei unchi și alte câteva rude. Știa el, din discuțiile surprinse între adulți, că la război știi că pleci dar nu știi dacă te mai întorci acasă și trebuie să știi supraviețui: să poți ținti cu precizie dușmanul, să-l dobori; trebuie să știi să vânezi și să pregătești vânatul, că poate n-ai mâncare sau poate ți-e frig…
N-a mai plecat Angel la război, dar a crescut devenind maestru în mânuirea praștiei. Nimeni nu ochea mai bine ca el și de la mai mare distanță.

Într-o dimineață, tată-său l-a trimis la Dunăre, unde un consătean aduna scoici de pe canale și le vindea amatorilor. I-a zis să-l înhame pe Roib la căruța mică și să plece să aducă vreo doi saci cu scoici din cele mari, verzui și netede.
Angel abia aștepta, că-i plăcea să mâne calul și se ridica praful de pe ulițe în urma lui. Roib era un cal scund și solid, maroniu-roșcat și la glezne avea părul mai lung, de parcă era încălțat cu botoși. Era calul cel mai puternic din sat și cel mai frumos, așa se lăuda băiatul. L-a înhămat repede și s-a întins la drum. Drumul lung, afară cald, nu alerga calul dar căsca gura în toate direcțiile, după vrăbii, să dea după ele cu piatra. Legase frâiele și calul mergea alene, singur, către Dunăre. Totul părea amorțit, doar scârțâitul osiilor se auzea și niciun fir de iarbă nu se mișca, doar firele de praf se ridicau alene și apoi se așezau tăcute. A luat sacii cu scoici și, hai, înapoi - se ridicase Soarele și era chiar deasupra creștetului. Grăbi puțin pasul calului și când să pună praștia la brâu, hop! O ciudățenie mică și brun-roșcată se ițește din mărăcinișul aflat pe marginea drumului prăfos și pare că-l scrutează cu ochii ei strălucitori. Recunoaște imediat nevăstuica - mică, subțirică - și înainte ca aceasta să-și retragă capul și să-și vadă de-ale ei, poc! cu piatra după ea, și-o atinge, probabil, că imediat sare nevăstuica și se dă la cal. Angel, îngrozit - știa de la bătrâne ce rea e nevăstuica și cât e de fioroasă cu animalele - aruncă praștia în car și dă bici calului care, neașteptându-se la așa tratament, se cabrează scurt apoi o ia din loc smucind căruța și aproape răsturnând băiatul peste scoici. Angel îndemna la fugă animalul care nu era obișnuit să alerge în așa hal și tot privea peste umăr: nevăstuica nu se lăsa, alerga după el - în stilu-i caracteristic: ondulatoriu și rapid - prin colbul ridicat nori; un animal de pradă, carnivor, mic și feroce, despre care unii oameni cred că ucide și fără motiv, nu doar pentru a se hrăni.
Începuse un ocol Angel, de teamă că va duce nevăstuica la cotețele din ograda părinților, la animalele din bătătură! Și nu-i iese din minte povestea cu nevăstuica ce împletește cozile vitelor și le lasă fără lapte, și trebuia chemată dada Ioana, să le descânte și dada era destul de bătrână și dacă vitele mureau de la mușcătură vai de el va fi atunci! Și fugeau Angel și calul de speriaseră tot satul! Asudat și plin de praf a ajuns acasă, a coborât pripit, și-a sucit o gleznă dar a reușit să închidă poarta și încerca să astupe crăpătura dintre porți. Tată-său l-a calmat și Angel abia putea explica, gâfâind - aruncând priviri printre uluci - ce a pătimit cu fiara. Tare a mai râs tata și tare au mai râs ceilalți bărbați de superstiția lui și roșu ca racul fiert devenea fața lui Angel, și se rușina băiatul, însă tare bucuros era că a scăpat cu chipul întreg din confruntarea cu nevăstuica și n-a adus-o la gospodărie. În acea seară a pus praștia în cui și nici că a mai dat-o jos de-acolo!

2 comentarii:

  1. :) Ii trebuia o lectie a vietii ca sa inteleaga ca era deja mare si ca prastia trebuia asezata in cui :)
    Frumoasa poveste!
    O duminica faina, draga mea!
    Ce mult ai scris zilela astea... :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :) Am cam exagerat cu postarile, e adevarat. Parca ma alearga o legiune de draci! :)) Sunt trista, as zice sau... sufar de melancolie pleostita! Si atunci imi tin mintea ocupata, sa ies mai repede din borcanul cu melancolie! :) O fi... astenie de toamna! ar zice unii, dar nu-i! :)
      Seara frumoasa sa ai si o saptamana super! Pupici!
      Multumesc.

      Ștergere