Într-o seară, spre noapte, pe la ora 23 auzeam un tânguit de pisoiaș. Era deja
a treia sau a patra seară de când se auzea - mi-au zis ceilalți. Bătea vântul
și norii scuturau câteva picături răzlețe de ploaie. Mi-era tare greu să merg
la culcare știind că un suflețel captiv în blaniță se tânguie de foame sau de
frică. Sunt tare neajutorați când sunt mici! Și când devin adulți, dar mai
ales când sunt mici. Au ca dușmani naturali nu doar câinii, păsările de
noapte, șobolanii, ci și oamenii cu suflet hain. În zonă nu erau decât câini
și oameni - după știința mea.
M-am hotărât să ies în bezna nopții cu o porție de mâncare specială pentru
pisici - din porția motanilor noștri grăsuni. Categoric nu s-ar fi supărat să
își împartă mâncarea cu străinii și de aceea nu i-am întrebat.
Am pus mâncarea într-un recipient din plastic și dă-i cu spor în căutarea
pisoiului. Bineînțeles că nu mai mieuna când am ajuns în zona unde mi se părea
că s-ar putea afla. Noaptea, sunetele sunt înșelătoare; puțini pot localiza,
exact, locul sursei de zgomot. Am trecut pe pilot automat și îmi concentram
auzul. Degeaba! Sunetul părea că vine ba din beciul blocului din dreapta mea,
ba din tufele aflate pe marginea căii de acces spre garajul subteran al
blocului din cealaltă parte, ba din pom și iar din beci și tot așa. Cert e că
am localizat o anumită arie și, după vreo douăzeci de minute, m-am hotărât să
las vasul cu mâncare pe o bordură, în parcare - poate simte pisoiul mirosul și
găsește păpica. Dacă nu, o mânca-o altă pisică.
Cu sufletul mai împăcat și conștiința mai liniștită am revenit în casă.
Pisoiul nu se oprea din tânguit! Dar nu știam cum să-l găsesc și am trecut la
somn. Ziua l-am căutat, dar nu se vedea pe nicăieri vreun pui de pisică și nu
se auzea mieunatul acela ce părea că vrea să sfâșie inima celor mai slabi de
înger. Dar cum s-a lăsat noaptea, cum a început să se tânguie. Și iar i-am dus
mâncare și am lăsat-o între tufe, de data aceasta. Ziua iar liniște. Și
povesteam tuturor despre puiul de pisică tânguitor, rugându-i să mă anunțe în
caz că-l zăresc în plimbările lor sau când stau pe bancă, la umbră. A treia
zi, rugându-mă de cineva să mă anunțe dacă-l vede, îmi spune: “Vezi că-i pui
de cucuvea!” Cum să fie cucuvea? holbez ochii. Cucuvele între blocuri?! Și-mi
explică omul că noaptea își hrănesc cucuvelele puii și, da, au ajuns și
printre blocuri. No, asta-i bună! Umblam cu mâncare pentru pisici să hranesc
cucuveaua! Dar n-am fost convinsă, așa că am căutat pe net, să mă asigur că
despre pui de cucuvea e vorba. Și mare mi-a fost mirarea când am găsit nu doar
sunetul ci și încă cel puțin unul care voia să hrănească un pui de cucuvea
crezând că e pui de pisoi.
Am căutat să hrănesc puiul de pisică! Acum știu de ce nu l-am găsit. Am hrănit
vreo pisică - să-i fie de bine, că nu i-a stricat. Și am mai aflat ceva: cum
face cucuveaua! Până atunci nu mai auzisem sau dacă oi fi auzit am uitat sau
n-am băgat de seamă. Acum nu mai uit!