23 sept. 2016

Câinele mai valoros decât maşina

Cândva, prin anii 1990, intr-o intersecţie, la oră de vârf, un şofer neatent buşeşte in spate un autoturism. Femeia de la volanul maşinii lovite pierde controlul volanului si intra intr-un stâlp de pe marginea drumului. Cum-necum, la impact, se deschide portiera si un câine ciobănesc german o zbugheşte speriat spre pădurea din apropiere, traversând intersecţia aglomerată.

Şoferiţa lasă maşina vraişte, cu portierele din faţă larg deschise, cu portbagajul deschis de la impact si pleaca in urmarirea patrupedului, strigându-l pe nume. Degeaba strigau oamenii la ea sa aibă grijă de maşina, de acte, de bani şi de celelalte bunuri: pe ea o interesa numai câinele care fugise speriat.

Mi-am luat inima-n dinţi şi am decis să am grijă ca niciun curios să nu se îndestuleze din bunurile femeii care a pus siguranţa câinelui mai presus de maşina boţită, mai presus de bunurile aflate acolo. Din fericire, n-am avut cu cine să mă cert.

Şoferul vinovat, grăbit să-şi ducă marfa, a lăsat o carte de vizită pe bordul maşinii avariate şi şi-a văzut de drum, pentru că duba nu suferise mari daune. Cineva a notat numărul dubei - pentru orice eventualitate - şi a mai rămas un timp pe acolo, apoi mi-a zis că lasă numărul pe bord, pentru că trebuie să plece. Ar fi trebuit să plec şi eu, eram aşteptată, dar nu-mi venea să las maşina abandonată şi doream să aflu dacă a găsit câinele, aşa că am rămas lângă maşina aproape total ajunsă pe trotuar in urma coliziunii, şi nu încurca circulaţia.

După vreo două ore, cred, a apărut şoferiţa, ciufulită, cu manşetele pantalonilor murdare, cu pantofii acoperiţi de noroi dar ţinând câinele de zgardă. Era fericită că a găsit căţelul şi fericită eram şi eu. Abia acum a început să ofteze legat de maşina. Mi-a mulţumit şi, cu chiu-cu vai, am reuşit să închidem portiera din dreapta faţă şi portbagajul. Am vorbit şi despre onestitatea celor care au fost prezenţi la accident. M-a condus până in apropierea locuinţei şi am făcut schimb de numere de telefon, in caz că ar avea nevoie de vreun martor, deşi la vremea aceea pentru un aşa accident nu era cazul….

Mi-am zis că de mi s-ar fi întâmplat mie aşa ceva aş fi reacţionat exact la fel, fără să-mi pese că pot pierde bunuri de valoare. Dar nu toţi cei care au animale simt şi acţionează ca femeia aceasta…

Unii aleg să abandoneze câinele chiar şi după ce l-au crescut câţiva ani - şi nu îl dau unora despre care ştiu ca l-ar iubi, ci l-ar lăsa într-un adăpost, pe stradă sau - mai rău! - in pădure, legat. Cei de acest fel în niciun caz nu ar alerga după câinele speriat. Poate aşa e firesc, dar nu ştiu cum pot face astfel de alegeri. In astfel de situaţii mai mari sunt şansele să ai parte de oameni cinstiţi decât să mai găseşti – după câteva ore - un câine care aleargă aproape innebunit de spaimă.

4 comentarii:

  1. De atunci au trecut aproape 26 de ani. Am refuzat mereu sa cred ca oamenii s-au schimbat mult (in rau) si totusi tu imi aduci un argument ca pe undeva am avut dreptate. Din pacate.
    Si uite asa se putea naste o prietenie frumoasa intre oameni!
    Multumesc de articol, Diana! O zi frumoasa si senina sa ai! <3

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :) Prenumele soferitei e Corina; cainele se numea Zorro si era batranel - in ziua aceea se intorceau de la veterinar, unde Zorro facea saptamanal cate o injectie pentru ca avea probleme cu picioarele din spate. Chiar ne-am imprietenit atunci, in adevaratul sens al termenului, dar n-am vrut sa lungesc textul prea mult. Dupa ce a murit Zorro (l-am ingropat impreuna) ea si-a luat un caniche; in 2005 a plecat din tara - sotul ei a umblat mai mult pentru actele cainelui decat pentru a-si duce mireasa acasa. Acum nu mai poate veni in RO, dar pastram legatura. :)
      Si eu iti multumesc, draga Suzana. :)
      Iti doresc sa ai un minunat sfarsit de saptamana! Pupici! <3

      Ștergere
  2. Foarte interesant !E minunat sa cunosti si sa ai ca prieteni astfel de oameni,
    ca soferita Corina !
    Din aduceri aminte:bunica mea mergea in fiecare zi la cimitir,la mormantul bunicului;ducea cu sine o sacosa plina cu paine,pe care o impartea cainilor din drumul ei.Peste cativa ani s-a stins si ea.Dupa cateva zile,cand am ajuns la mormantul ei,am zarit,de departe,vreo cinci-sase caini,care ii strajuiau mormantul,o buna bucata de vreme...Recunostinta

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cat de puţini au fost si sunt oamenii ca bunica ta… De-ar reusi toti oamenii sa inteleaga cat devotament (chiar interesat, cum ar zice unii) :) “zace” in aceste minunate patrupede n-ar mai fi atatea ucise in chinuri, n-ar mai ajunge pe strada pui care nici n-au deschis ochii...
      Popasul lor la mormatul bunicii tale arata ca devotamentul cainilor nu este unul interesat… si mai arata ca simt pierderea… Stiu aceasta pentru ca am vazut comportamentul altor caini din rasa maidanez imperial :) faţă de oamenii care ii hranesc si ii ocrotesc…Si daca doar ii mângâi, fara sa-i hranesti, ei devin devotati si recunoscatori.
      Sunt… doar animale, dar ce animale! :)
      M-a emotionat amintirea... Iti multumesc ca ai impartasit-o. :)

      Ștergere