Ziua Iubirii, Dragobetele

A venit și ziua aceasta, din nou. Parcă ieri s-a încheiat...

In ziua de 24 februarie a început a fi sărbătorită Ziua Iubirii (Dragobetele), la români. Deși face parte din folclorul românesc, Dragobetele a început a fi evidențiat ca un contracandidat al Sfântului Valentin (14 februarie, Ziua Îndrăgostiților) la catolici (și alții de pe aceeași ramura religioasă, dar nu numai).

Și Sfântul Valentin și Dragobetele, par a avea istorie/legendă nu tocmai potrivită cu ceva menit îndrăgostiților dar, cumva, au devenit simboluri ale iubirii - și, desigur, sursă de venituri pentru comercianți. 

Sunt două sărbători care îmi plac, ca idee, dar nu m-au prins. Altfel ar fi stat - poate! - lucrurile, dacă aș fi aflat despre zilele îndrăgostiților la vârsta când unii cred că tot ce zboară se mănâncă - cred că, in fapt,  am sărit peste această vârstă. 

Sigur, mă bucur să mă distrez cu prietenii, să ofer și să primesc daruri simbolice cu astfel de ocazii, dar nu e cu mult mai mult față de ceea ce aș face in oricare altă zi - sigur, nu primesc daruri simbolice chiar în fiecare zi, dar am o mulțime de mărunțișuri primite fără ocazie specială - ar fi flori, dar cum nu (mai) prefer flori in buchet ar fi culmea să primesc atât de multe flori in ghiveci! Într-o grădină aș avea ce face cu ele, dar nu și in balcon!

Distracție frumoasă de Dragobete! Să vă fie (să ne fie) iubirea puternică!

💖 Dragobete fericit! 💖

Rațiunea în iubire

Sărbătoarea din așa-numita „Ziua îndrăgostiților” ar putea demoraliza pe cei care suferă din dragoste, ceea ce nu ar trebui să se întâmple, pentru că este și ziua lor! Ei mai sunt, încă, îndrăgostiți! Cei care i-au părăsit au pierdut iubirea din suflet (dacă au avut-o) și nu toți au „găsit” alta. Omul îndrăgostit – chiar și fără speranță – este mult mai bogat spiritual decât cel care n-a iubit, nu mai iubește etc..

Cine poate spune, cu certitudine, de ce iubește pe X și nu pe Y; cine poate spune cât iubește? Poate dovedi că iubește și cât iubește, dar nu poate explica. „Mi-aș da viața pentru tine” s-a dovedit, deloc rar, un slogan. E simplu pentru oameni să spună cuvinte, și-o fac de numa’-numa’ mai ales când vor să obțină ceva: spun ce ar vrea să audă interlocutorul, nu ceea ce cred ei, de fapt; fac ceea ce știu (sau bănuiesc) că ar dori ceilalți... Când așa ceva se întâmplă în „relațiile romantice” se cheamă un „start greșit”. Omul care simte că trebuie să își controleze reacțiile, cuvintele, când se află lângă „persoana iubită” ar trebui să înțeleagă că e posibil să nu fie în relația potrivită, ar trebui să înțeleagă că, poate, teama de a nu greși îl va eroda psihic la un moment dat și chiar dacă sentimentele celuilalt sunt sincere acesta va simți „ezitările” și le-ar putea interpreta greșit. Și, uite-așa, din aproape în aproape se termină – uneori urât – ceea ce ar fi putut fi frumos.

Sunt oameni care afirmă că iubirea fără rațiune nu e... normală! Savanții afirmă că dragostea (îndrăgosteala) e o „boală mintală”! I-au dat cod în nomenclatorul lor special. Nu știu dacă au renunțat la idee – ei susțin că îndrăgosteala e o „reacție chimică”. Probabil că așa este, în primele momente, dar după ce se consumă „substanțele chimice” implicate în această „reacție” rămâne ceva – sau ar trebui să rămână. După „îndrăgosteală” ar trebui să urmeze iubirea – în adevăratul sens al termenului. Iubirea înseamnă și sacrificiu, când este cazul; e mult, mult mai mult decât putem pretinde de la „îndrăgosteală”.

Poate că au dreptate cei care afirmă că e nevoie de ceva rațiune în iubire...? S-a „născut” întrebarea: pot trăi toată viața cu omul care are defectele astea și astea? Nu cred că e firească întrebarea când e vorba despre iubire. Răspunsul la o astfel de întrebare e cam întotdeauna „da” în faza fluturașilor în stomac, a ciorilor care cântă precum privighetoarea. A iubi nu e totuna cu plăcerea de a face dragoste – mulți le confundă, și de aici dezamăgiri, lacrimi, violențe. După un timp, totul poate deveni rutină, un fel de „obligație de îndeplinit în cuplu”. Unii știu să-și „revitalizeze” viața amoroasă, alții se complac în a o evita – dintre aceștia din urmă se adună cei mai mulți care afirmă că „dragostea lor s-a terminat”. Cine pune accent, în iubire, numai pe plăcere pierde. Și în cazul unora, și în cazul celorlalți, trebuie să mai existe și „altceva” pentru a vorbi despre iubire. Ce este acest „altceva”? Nu există un răspuns universal valabil pentru că depinde numai și numai de cei implicați.

Se spune că e lipsit de rațiune acela care atribuie calități persoanei de care e îndrăgostit. Poate că nu le atribuie, ci chiar crede că persoana în cauza le are. Inima are taine pe care nicio rațiune nu le poate pătrunde. (Guy de Maupassant)

Se întâmplă, uneori, să fie nevoie de rațiune – nu în iubire, ci în acele „sfârșituri de iubire”. Sunt oameni care, părăsiți de persoana pe care o iubesc, își pun „stop” vieții, efectiv. Acești oameni ajung, într-un fel, să trăiască pentru persoana care i-a părăsit și care-și vede de viață. Își schimbă coafura, își cumpără haine noi și multe altele (unele fapte sunt chiar nebunești!) doar cu speranța că celălalt va vedea ce-a pierdut și va reveni – de cele mai multe ori o astfel de „revenire” (când se mai întâmplă) e un fel de ciorbă reîncălzită; o înnodare a relației – în cele mai multe cazuri – nu va dura. E posibil un avantaj, totuși: se consumă ceea ce rămăsese neconsumat și despărțirea nu va mai fi la fel de dureroasă – dar asta poate însemna timp pierdut din viață, timp în care celui care a dorit „recucerirea” persoanei plecate i s-ar fi putut întâmpla lucruri frumoase, lucruri pe care nu le-a permis în viața lui pentru că trăia obsedat de o „fostă iubire”.

Dezavantajul (să nu zic nenorocirea) celor care nu vor să renunțe la o „iubire terminată din partea cealaltă” este că – cei mai mulți - nu vor mai avea încredere în sinceritatea sentimentelor celor pe care, poate, vor ajunge să-i întâlnească. Vor fi mereu suspicioși și cumva, vor trăi cu sabia lui Damocles deasupra capului, așteptându-se la ce-i mai rău, căutând „semnele” trădării, ale ipocriziei etc. Vor exista și alte dezavantaje (de la caz la caz): vor evita să se angajeze într-o relație serioasă în speranța că persoana plecată va reveni; se vor angaja într-o relație doar pentru că li se „impune social”, aleg să fie cu cineva numai pentru a nu fi singuri s.a.m.d..

Există oameni care afirmă că iubirea adevărată se bazează pe rațiune – așa o fi?!. Rațiunea în iubire ar putea fi posibilă numai atunci când iubirea „din partea cealaltă” se termină. Ciudat spus „se termină”, pentru că iubirea adevărată nu se termină niciodată și de aceea ar trebui să apeleze la rațiune cei care suferă din iubire neîmpărtășită. Daa... Ușor de spus, mai greu de făcut. Cred, totuși, că ar trebui urmat „sfatul” lui Garcia Marquez: nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbește pentru că s-a petrecut; neplăcerile trăite sunt trecute în contul experienței de viață și omul merge înainte.

Despre Iubire numai de bine! Să nu fugim de Iubire din cauza unor oameni care, vreodată, ne-au înșelat sentimentele, ne-au dezamăgit. Să nu căutam Iubirea cu orice preț! Ca și-n cazul fericirii: va fugi de noi! Sau... ar trebui să credem învățăturile religiei: „fericiți sunt cei care plâng”?

Să zâmbim și să iubim! 

Pentru cei „supărați” există „Valentinele de oțet”!

Happy Valentine’s Day!

Imagine de monicore de la Pixabay

De Dragobete, una, alta

Iubirea este o slăbiciune instinctivă pe care am moștenit-o de la primul om. (Khalil Gibran)

*

Știiiiiu! Iubirea se sărbătorește în fiecare zi. Așa e, dar să se știe: cuplul care vrea să-i dăinuie iubirea tot anul trebuie să se sărute în ziua de Dragobete. Hm. Oare, dacă se sărută tot anul, mai puțin în această zi, se va topi iubirea lor?

Îmi plac astfel de zile în care predomină roșul, rozul, floricelele și inimioarele, zâmbetele largi - e un fel de Crăciun altfel. Cine se poate bucura de astfel de sărbători să o facă. Pe lume sunt destui Grinch.

Oricum, în această zi bărbații trebuie să aibă grijă să nu se certe cu vreo femeie, să nu le supere pe femei pentru că vor avea parte de-o primăvară cu ghinion la tot pasul.

Dragobetele, în tradiția românească, era și zeul tinereții, veseliei, nu doar zeul iubirii. Altfel spus, azi se sărbătoresc și tinerețea și veselia. Daaaa! În ziua de Dragobete tinerii și tinerele n-au voie să plângă! Cine plânge azi va avea parte de supărări în lunile următoare.

O altă superstiție se referă la tinerele care dacă nu întâlneau în această zi o persoană de sex masculin erau lipsite tot anul de iubire. În unele zone de la sate se spunea că fetele care atingeau un bărbat dintr-un sat apropiat erau îndrăgostite tot timpul anului.

Ajunul zilei e ca și noaptea de Bobotează pentru cele care vor să-și afle ursitul: își pun sub pernă busuioc sfințit cu speranța că Dragobetele le va ajută să-și găsească perechea.

Separat de iubire, în această zi (în unele regiuni) se obișnuia să se scoată din pământ rădăcini de spânz, care erau folosite ca leac pentru unele boli.

Cusutul, țesutul, treburile grele pe lângă gospodărie nu sunt de bine. Doar curățenia e permisă deoarece e considerată ca aducătoare de spor și prospețime.

Ziua de Dragobete coincide cu sărbătoarea ortodoxă Întâia și A Doua Aflare Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul.

Sfântul Ioan Botezătorul (Înaintemergătorul) a avut ca părinți doi oameni în vârstă: Elisabeta și Zaharia. Faptul că Elisabeta a dat naștere unui prunc a fost o minune, având în vedere vârsta ei. Pe prunc l-au numit Ioan, deși tradiția cerea să fie numit după tată, dar Elisabeta a ales numele (care i-a fost insuflat divin) și soțul ei a fost nevoit să accepte.

Ioan Botezătorul a propovăduit venirea lui Mesia și, între altele, a vorbit mult despre păcatul în care trăia Irod Antipa cu Irodiada, fosta soție a fratelui său; aceasta i-a cerut soțului (prin intermediul fiicei sale, Salomeea) să-i ofere capul Botezătorului. Dorința i-a fost îndeplinită (29 august). Trupul a fost luat de adepți și îngropat. Capul l-a îngropat în curtea palatului, în loc ascuns, știut numai de Ioana, femeia economului (administratorului) lui Irod, de teamă ca Ioan Botezătorul să nu învie și să vorbească din nou împotriva lor. Ioanei, părându-i rău de moartea proorocului, a luat capul, l-a pus într-un vas de lut și l-a îngropat în muntele Eleonul, unde era satul lui Irod. Timpul a trecut, s-a uitat de cap. Peste ani, Inochentie, unul dintre slujitorii de seamă ai lui Irod, s-a lepădat de lume și a plecat în Cetatea Ierusalimului unde a cumpărat, în muntele Eleonului, locul care cândva a fost satul lui Irod. Vrând să clădească o biserică mică din piatră a săpat temelia și a descoperit vasul în care era un cap - a înțeles al cui este și l-a îngropat la loc, de teama închinătorilor la idoli care stăpâneau atunci. A luat taina cu el în mormânt. Biserica s-a năruit în timp, devenind una cu pământul, iar capul a rămas acolo neștiut de nimeni. După vreo trei sute de ani, în vremea împăratului Constantin cel Mare, Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat la doi călugări, poruncindu-le să sape locul și să dezgroape capul - aceasta fiind prima aflare a lui. Pe când călugării se întorceau cu capul proorocului într-un sac din păr de cămilă, au întâlnit un olar și i-au dat acestuia să care sacul. Pentru această stare de lenevire, Sfântul Ioan a îndemnat pe olar să fugă cu sac cu tot. Acesta l-a dus acasă și l-a ținut la loc de cinste, și treburile lui mergeau din ce în ce mai bine, iar el știa că acest lucru se datorează capului sfântului. Când a simțit că sfârșitul îi e aproape a pus capul într-o raclă și l-a dăruit surorii sale, sfătuind-o să-l cinstească și să deschidă racla numai când sfântul îi va porunci. De atunci, capul a trecut prin multe mâini până a ajuns la un monah nu prea credincios, numit Eustatie, care viețuia într-o peșteră de lângă cetatea Emesa, și la el veneau tot felul de bolnavi pentru a-i însănătoși; îi tămăduia cu harul capului, dar ascundea acest fapt, zicând că a lui este puterea. La un moment dat, monahul acesta a fost alungat; înainte de a pleca a îngropat capul în adâncul peșterii sperând să vină să-l ia mai târziu, dar n-a mai putut pentru că peștera a fost ocupată de niște monahi cinstiți, dar care nu știau ce se află în peștera lor. Au clădit în apropiere o mânăstire. În anul 452, tot în urma unui vis, capul a fost găsit de Marcel, arhimandritul acelei mânăstiri. (A Doua Aflare a Capului) După unele peripeții, a ajuns în altarul unei biserici, unde a rămas mulți ani, până a început lupta împotriva icoanelor și capul iar a fost ascuns în pământ, în vas de argint. A stat acolo, neștiut, până prin anul 850, în vremea împăratului Mihail, fiul lui Teofil și al Teodorei, cei care au restabilit dreapta credință și care, tot prin „dumnezeiască arătare” au aflat capul, care a fost dus la Constantinopol de patriarhul Ignatie al Constantinopolului (A Treia Aflare a Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, 25 mai). (v. doxologia.ro)

*

Superstiții: cine muncește azi are parte de pagubă în viitorul apropiat - păsările îi vor mânca porumbul vara. La sate, femeile leagă copiilor un șnur de arnici roșu cu alb ca să nu îi prindă soarele (oare la ce se referă?)

Dacă plouă în 24 februarie primăvara se va instala repede, iar vara va fi lungă și călduroasă; dacă ninge, iarna se va prelungi; dacă e cer senin (fără vreun fenomen meteo deosebit) recolta va fi bogată. Ziua de 24 februarie e începutul anului agricol.

Image by CANDICE CANDICE from Pixabay

Ziua îndrăgostiților. Valentine de oțet

Istoria Zilei Îndrăgostiților și povestea patronului său sunt învăluite în mister. Există mai multe variante ale istoriei sărbătorii dar niciuna nu poate fi dată ca find certă.

Biserica Catolică recunoaște cel puțin trei sfinți cu acest nume și toți au fost martirizați.

Unul ar fi fost un preot care a slujit în secolul al III-lea la Roma, în vremea lui Claudius al II-lea. Împăratul a decis la un moment dat că bărbații necăsătoriți sunt soldați mai buni decât cei căsătoriți și a interzis căsătoria tinerilor. Preotul Valentin a considerat că ceea ce-a făcut împăratul e o nedreptate și a continuat, în secret, să oficieze căsătorii pentru tinerii îndrăgostiți. Când împăratul a aflat a dat ordin ca preotul să fie condamnat la moarte.

Alte surse susțin că episcopul Valentin de Terni e la originea sărbătorii - acesta a fost decapitat la ordinul lui Claudius al II-lea, în afara Romei.

Potrivit altei legende, un tânăr pe nume Valentin, îndrăgostit de o tânără fată - probabil fiica gardianului său, care-l vizita în temniță - înainte de fi executată sentința a trimis iubitei o scrisoare pe care a semnat-o „de la Valentin al tău” - expresie care se folosește și azi.

Indiferent care Valentin e la originea sărbătorii toți au fost caracterizați ca fiind simpatici, curajoși și romantici.

Felicitările de Sf. Valentin au fost populare încă din Evul Mediu, dar în scris au început să apară după 1400. Cea mai veche dedicație cunoscută este o poezie scrisă în anul 1415 de Charles, duce de Orléans, pentru soția sa, în vremea când era închis în Turnul Londrei ca urmare a capturării sale în bătălia de la Agincourt. Câțiva ani mai târziu, Henri al V-lea ar fi angajat un scriitor (John Lydgate) pentru a compune o felicitare către Chaterine de Valois.

De prin epoca victoriană și până azi îndrăgostiții schimbă felicitări cu ocazia zile de 14 februarie, exprimându-și sentimentele în scris.

Cei a căror iubire nu era împărtășită sau cei care doreau să scape de insistențele persoanelor pe care nu le iubeau au început să trimită Valentine de oțet, cărți poștale ironice, inscripționate cu fel și fel de caricaturi și rime satirice menite să-i rănească pe destinatari - erau răutăcioase, ironice și chiar crude. În 1885, în revista Pall Mall din Londra (a apărut lunar între 1893-1914) e menționat un bărbat care și-a împușcat soția in gât pentru că a primit o „valentină de oțet”.

Aceste felicitări acide, care erau disponibile în magazine, par a-și avea originea în anii 1830-1840, în America, apoi au traversat oceanul spre Europa, afirmă Annebella Pollen, istoric de artă și design, care a studiat felicitările descoperite întâmplător când lucra la un proiect despre dragoste și modul în care „se face curte”.

Cu timpul, felicitările ironice au depășit granițele iubirii și fiind foarte ieftine și le permitea oricine, așa că fiecare putea trimite o mică „atenție” celor care l-au dezamăgit, șefilor, vecinilor, dușmanilor sau membrilor de familie.

Erau considerate dezagreabile, vulgare chiar dacă erau trimise în glumă. Uneori, poștașii londonezi au confiscat acele felicitări considerate prea vulgare pentru a fi livrate. Presa vremii relatează despre încăierări, dosare în justiție, sinucideri și tentative de omor, afirmă A. Pollen. Presa acuza producătorii și comercianții pentru instigare la comportament antisocial; unii oameni s-au plâns pentru distrugerea semnificației zilei de Sfântul Valentin care ar trebui să fie o sărbătoare a iubirii. Moda de a trimite „valentine de oțet” a trecut cândva în anii 1940.

Traducere text felicitare (variantă proprie)

O domnișoară fandosită

Zâmbetul care se vede pe fața ta,

Întinzându-ți gura pentru a-ntâlni urechile,

Crezi, desigur, ca-i dulce ca mierea,

Dar, dragă fată, e doar hazliu.

sursă valentina de oțet wikipedia - domeniul public

mai multe info:

https://www.history.com/news/victorian-valentines-day-cards-vinegar?l

Image by Please Don't sell My Artwork AS IS from Pixabay

De ce Ziua îndrăgostiţilor

De ce Ziua Sfântului Valentin? De ce Ziua lui Dragobete? De ce nu?! Aşa cum e o zi a copilului, a ciocolatei etc. poate fi şi o zi a îndrăgostiţilor. Desigur, latura comercială este mai accentuată in cazul unor sărbători şi mai puţin accentuată in cazul altora. Ziua îndrăgostiţilor este una datorită căreia comercianţii au încasări mai mari; dar şi de ziua femeii cresc încasările, şi de ziua mărţişorului, şi de ziua copilului, şi de ziua mamei, şi de ziua tatălui, şi de Crăciun ş.a.m.d.. Să fie pragmatici cei care sunt împotriva sărbătorii, dacă nu se pot bucura pentru bucuria altora: încasările mai mari ale comercianţilor aduc la bugetul local (şi de stat) bani mai mulţi; bani mai mulţi la buget înseamnă ceva mai bine pentru comunitate.

Împotriva unei zile dedicate special îndrăgostiţilor se merge pe ideea că dragostea e (ar trebui să fie) sărbătorită in fiecare zi. Femeia, bărbatul, copilul n-ar trebui sărbătoriţi/cinstiţi in fiecare zi?! Se mai face o distincţie - care, din punctul meu de vedere, nu face cine ştie ce diferenţă: “îndrăgosteala” nu este iubire. Probabil că nu - e o stare de euforie care-l face pe îndrăgostit să simtă “fluturaşi” in stomac, e ca un foc care mistuie; iubirea e calmă, e răbdătoare, e ceva mai profund. Îndrăgosteala e primul pas spre iubire - se poate dezvolta ca iubire sau focul se poate stinge şi gata. Fie şi aşa. Şi atunci, de ce să nu existe şi o zi dedicată persoanelor îndrăgostite? In acel moment, in acea zi, doi oameni sunt îndrăgostiţi unul de celalalt şi simt că nu pot trăi unul fără celălalt - că viaţa îi poate contrazice mai tărziu e altă chestiune. In acel moment ei sunt îndrăgostiţi şi de “Ziua îndrăgostiţilor” sunt sărbătoriţi; se sărbătoresc între ei.

Ziua îndrăgostiţilor nu este o zi in care se sărbătoreşte iubirea, neapărat, ci o zi in care se sărbătoresc îndrăgostiţii - adică, oamenii care in acea zi simt că sunt îndrăgostiţi. Doi oameni îşi declară dragostea (şi) in această zi, alături de alte mii de oameni îndrăgostiţi. E ceva rău in asta?!

Cine doreşte să sărbătorească într-un mod deosebit e liber să o facă şi particip cu drag la astfel de sărbători (deşi nu sunt fan); cine doreşte să nu sărbătorească e liber să n-o facă, dar mi-ar plăcea să nu strice plăcerea celor care sărbătoresc (hm, nici nu prea cred că le strică plăcerea pentru că îndrăgostiţii n-au timp - şi nici nu prea pot - să privească mai departe de ei). Celor care sărbătoresc această zi le spun, cu drag, “Happy Valentine’s Day” sau “Dragobete fericit” - după caz; celor care nu sărbătoresc le urez de bine, cum fac atunci când îi întalnesc in oricare zi din an.

E vreo greşeală in raţionamentul meu privind Ziua îndrăgostiţilor? De ce aş “milita” / comenta / cârcoti împotriva unei sărbători de gen?

Îndrăznesc să fac o afirmaţie: cei care se laudă in ziua Sfântului Valentin şi/sau de Dragobete că au o viaţă plină de iubire şi nu au nevoie de astfel de zile pentru a-şi manifesta dragostea, pentru a o sărbători, şi vorbesc împotriva sărbătorii in sine şi/sau împotriva celor care sărbătoresc poate că ar trebui să se analizeze mai profund deoarece iubirea adevărată e generoasă, îi face pe oameni altruişti, mai buni. Un om bun, un altruist, nu poate (nu ştie!) să critice alegerile de acest gen ale altora. Părerea mea. Are cineva argumente contra? Argumente care ţin strict de iubirea care leagă doi oameni într-o relaţie amoroasa, fără referire la religie, comerţ şi mai ştiu eu ce. De ce e “greşit” o astfel de sărbătoare?

De ce am publicat tocmai azi acest text? Pentru că este Ziua somnului! ☺ Îndrăgostiţii se comportă, uneori, ca nişte somnambuli - şi sunt drăgălaşi. 

Să iubiţi, să fiţi iubiţi! Indiferent că sărbătoriţi sau nu.  

Ziua Iubirii este (ar trebui să fie) in fiecare zi.

Vrei să fii iubit? Veseleşte-te!

O cere Dragobete, nu eu!

Vrei să fii iubit? Veseleşte-te!    Dacă nu… dai nas in nas cu Dragobetele supărat!

Tradiţia spune că cine plânge in această zi va plânge tot anul. Dacă râdem cu lacrimi cred că e de bine.

  
La prietena-japoneza sunt amintite “focurile purificatoare” şi sunt câteva fotografii cu focul de la răscruce.

Duminică, 26 februarie, este “Lăsatul secului de brânză”, iar din 27 februarie începe Postul Paştelui. In Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (Duminica iertării), in vechile tradiţii exista şi cea a focului purificator (focul fiind un simbol al purificării şi primenirii) – tinerii aprind focuri uriaşe pentru alungarea duhurilor rele. 

A fi iubit profund de cineva îţi dă putere, in timp ce a iubi profund pe cineva îţi dă curaj. (Lao Tzu)

♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥

La tine mă gândesc când valu-n soare,

Pe mări sclipeşte,

Când licărul de lună, din izvoare

Se oglindeşte.

Te văd pe tine când în drum, sub zare

Colb se ridică.

În bezne, când drumeţul pe cărare

E prins de frică.

Te-aud pe tine-n vâjâirea-adâncă

De val, în ropot

Adesea merg s-ascult când, stins, în luncă,

E orice şopot.

Cu tine sunt; de-ai fi cât de departe,

Sunt lângă tine.

Apune; stelele-n curând vor arde.

De-ai fi la mine!

 (Aproape de cel drag, de Johann Wolfgang Goethe, tradusă de Maria Banuş, vol. Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957)

Să iubiţi! Să fiţi iubiţi! Şi toată viaţa fericiţi să fiţi! 

Să iubiţi! Să fiţi iubiţi!

Dragostea îşi va găsi o cale pe cărările unde lupilor le este teamă să vâneze.

(Lord Byron)

Vă doresc să iubiţi şi să fiţi iubiţi!

Ziua minunat să o petreceţi alături de cei dragi!

Happy Valentine’s Day!  ♥

De ziua indragostitilor

Una dintre cele mai vechi necesitati umane este de a avea pe cineva care sa se intrebe cand vii acasa. (Margaret Mead, antropolog cultural) poate pentru a nu cunoaste ceea ce spunea Octavian Paler: Voi care va intoarceti acasa / si dupa ce-ati inchis usa / spuneti “buna seara” / voi nu stiti ce-nseamna / sa intri pe o usa tacand.

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu 

Scria Viata Pozitiva intr-un comentariu ca si-ar dori un an sabatic. Si eu! In “ziua indragostitilor” m-am gandit la un an sabatic. Cum ce e un an sabatic? Un an in care sa calatoresti, un an in care sa faci numai ceea ce vrei sau doar sa stai. Mi-ar placea sa ma pot retrage in “coltisorul” meu minunat (chiar si numai pentru o saptamana), intr-un vagon plasat pe o pasune din Poiana Brasov, departe de cararile umblate de oameni, mai ales noaptea. Mi-ar placea sa stau acolo, sa ma incalzesc si sa gatesc pe o soba alimentata cu lemne, sa miros a fum de lemn de brad (oricum, fumul miroase neplacut), sa stau cu ochii spre cerul senin sau innorat, sa ascult linistea noptii. Dar nu mai e acolo acel vagon asa ca suport cu stoicism claxoanele celor care n-au rabdare sa treaca prin faţa masinii lor un batran incarcat cu sacose, raman intre cei care nu-si regleaza corect alarma la masina si fiecare pisica in trecere o declanseaza, raman intre cei care vorbesc la telefon atat de tare incat par a dori sa fie auziti peste munti, raman intre cei care striga unii la altii si trantesc de zor lazi incarcate cu fel de fel, raman intre oameni incruntati si pusi pe cearta, raman intre cei care “au iesit cu prietenii” si butoneaza de zor telefoane si tablete… Si sunt impreuna cu cel care imi e drag si ii ignor (sau ii suport mai usor) pe toti cei amintiti inainte. :)

Cica dragostea poate fi sarbatorita in orice zi. Categoric! Multi sunt indragostiti chiar si dupa patruzeci de ani de convietuit impreuna (zic ei; si de ce nu i-as crede?!) altii doar mai sunt impreuna dupa patruzeci de ani… Dragostea poate fi sarbatorita in fiecare zi, categoric. Dar si femeia poate fi sarbatorita in fiecare zi, si copiii, si barbatul si munca si nasterea s.a.m.d. Avand cate o zi de sarbatoare pentru toate cele mai sus amintite si multe altele de ce n-am avea si o “zi a indragostitilor”? E o sarbatoare… comerciala?! Categoric. Dar si celelalte sunt. Totusi, intr-o lume in care multi ne dorim un an sabatic de ce sa nu profitam de aceste sarbatori si sa ne bucuram ca suntem intre cei indragostiti?! De ce sa nu-i lasam pe altii sa se simta indragostiti?! Macar pentru o zi…

Dragostea e prin definitie sarbatoare dar prinsi in tumultul cotidian uitam, uneori, sa o tratam ca pe o sarbatorita.

Dragostea e (doar) chimie, zic altii, chimie menita sa indemne omul sa procreeze… Unii specialisti s-au gandit sa trateze iubirea ca fiind o boala… psihica… Probabil, acesti specialisti (ei isi mai spun si oameni de stiinta) sunt intre cei care considera ca suntem prea multi pe Terra si ar trebui redus – prin orice mijloace – numarul indivizilor umani. Dar cine ar fi nebunul care sa se trateze de iubire?! Cine-i asa de nebun sa nu doreasca a trai fiorii iubirii?! Celor care considera iubirea ca fiind o boala le sugerez sa citeasca intrebarea (pamflet): “Cu ce mana sarbatoresti ziua indragostitilor? Cu Manuel sau Manuela?” (am vazut-o pe FB). Ca-i Manuel sau Manuela e mai putin important cat timp e cineva si nu ceva…

Orice ar fi dragostea e faina! Nu-i de ici-colo sa ai langa tine pe cineva gata sa se arunce in foc pentru tine si sa te arunci, la randul tau, in foc pentru cel de langa tine. Nu-i de ici-colo sa ai langa tine pe cineva care sa te completeze – sa faca ceea ce tu nu poti, de exemplu, sa stie ceea ce tu nu stii – si sa simti ca esti in completarea celuilalt… Nu-i de ici-colo sa te trezesti dimineata zambind unui om care-ti zambeste la randul lui. Nu-i de ici-colo sa fii langa cineva care iti este – si ii esti – deopotriva iubit, prieten, parinte, frate, copil, bunic, lumea intreaga… Toate acestea - si multe altele - cred ca merita sarbatorite.

Sunt multi cinici pe lumea aceasta dar in fiecare cinic descoperim un idealist deziluzionat.

Va doresc sa iubiti si sa fiti iubiti! Nuuu! Nu va ganditi la banc: “Iubesc si sunt iubita! Il iubesc pe Ion si ma iubeste Dinu!” :)

Recomand: Dragostea nu are varsta, dar are limite

Va las cu bine!

Dragobetele saruta fetele

Istoria sarbatorii de Sfantul Valentin e oarcum confuza, dar cam acelasi lucru se poate spune si despre sarbatoarea Dragobetelui, o sarbatoare precrestina, despre dragoste, iubire, chiar despre patima.

Potrivit atestarilor era o sarbatoare cunoscuta spre sudul tarii, mai cu seama in Oltenia, Dragobetele fiind sarbatorit in Calendarul Popular in ziua de 24 februarie. Numit si Dragomir, Ioan Dragobete, Santion de primavara, Dragostitele, Cap de Primavara, fiind tanarul zeu al dragostei din panteonul mitologiei romanesti, este una dintre sarbatorile care prevestesc venirea primaverii.

Sarbatoarea Dragobetelui mai era numita si Logodna pasarilor, deoarece in aceasta zi pasarile se imperecheau si isi faceau cuib - era interzisa sacrificarea pasarilor in aceasta zi. In lumea satelor, aceasta presupusa logodna a pasarilor a fost adoptata simbolic de oameni. Se credea ca pasarile neimperecheate in aceasta zi ramaneau stinghere pana la Dragobetele din anul viitor, ceea ce era valabil si in lumea oamenilor. Dragobete oficia nuntirea pasarilor in cer.

Dragobetele - spun unii - este o sarbatoare cu radacini slave de rit vechi celebrata in unele locuri din Romania pe 24 (Glovo-Obretania) sau pe 28 februarie, l, 3 si 25 martie, aceste numeroase date fiind cauzate de confuzia data de cele doua calendare (iulian si gregorian). Marcel Lutic (etnograf din Moldova) a observat ca acestea se afla in preajma zilelor Babei Dochia si a echinoctiului de primavara. Mai ales in sudul României, exista o perioada intreaga, la ingemanarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, in martie care sta sub semnul Dragobetelui. In majoritatea locurilor, data celebrarii este 24 februarie, iar Nicolae Constantinescu (etnolog, Bucuresti) a declarat ca a descoperit un document in care Bogdan Petriceicu Hasdeu confirma 1 martie ca ziua in care se sarbatorea Dragobetele.

Unii filologi sustin ca numele Dragobete provine de la doua cuvinte vechi slave dragu si biti, care s-ar traduce prin expresia a fi drag. Alti filologi sustin ca vine din cuvintele dacice trago - tap (mai tarziu devenit drago) si bete - picioare. Țapul simbolizand la romani fecunditatea.

Exista si ipoteza ca Dragobetele se traduce prin chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tanarul frumos, ales, de la cuvintele dacice drag - chip frumos, chip de lumina si betel- casa lui Dumnezeu.

Cine este Dragobetele?

Dragobetele este o divinitate similara lui Eros sau Cupidon, dar nu e asa bland precum Sf Valentin, ci navalnic, un barbat chipes si mare iubaret, care seducea femeile ce-i ieseau in cale. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un petitor si un naș al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele in protectorul iubirii celor care se intalnesc in aceasta zi cand omul participa la bucuria Naturii, pregatindu-se de venirea primaverii, la inceput de an agricol, odata cu iesirea ursului din barlog.

Era sarbatorit in unele locuri si la data de 1 martie, deoarece se considera ca este fiul Dochiei si primul deschizator de primavara. In alte legende era considerat ca fiind Navalnicul sau cumnatul lui Lazarica cel mort din dor de placinte, dar un lucru pare a fi sigur: este tanar si este considerat  protector al dragostei si al indragostitilor.

Este si un zeu al bunei dispozitii, de ziua lui facandu-se petreceri, iar de acolo porneau de multe ori viitoarele casatorii.

O alta traditie spune ca Dragobetele a fost transformat, de Maica Precista, intr-o buruiana numita Navalnic, dupa ce nesabuitul a indraznit sa ii incurce si ei cararile.

Traditia

Imbracati de sarbatoare, fetele si flacaii se intalneau in fața bisericii si plecau sa caute prin paduri si lunci, flori de primavara. Ieseau din sat la padure, faceau o hora, se sarutau si se strangeau in brate.

In apropierea pranzului, fetele incepeau sa coboare in fuga spre sat. Aceasta fuga era numita zburatorit. Flacaii urmareau fetele dragi si acestea se lasau prinse daca tinerii erau dupa placul inimii lor. Avea loc o imbratisare, ce era urmata de un sarut care semnifica logodna pentru cel putin un an de zile. Multi parinti abia acum aflau simpatiile tinerilor. Se intampla ca unii sa fie multumiti, iar in cazul in care nu erau de acord cu alegerea facuta, logodna virtuala era respectata.

Pretutindeni se auzea zicala: Dragobetele saruta fetele! Sarutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-si afisa dragostea in fața comunitatii. Inca de pe acum se putea sti la ce nunti se va merge in toamna.

Unii tineri, in Ziua de Dragobete, isi crestau bratul in forma de cruce, dupa care isi suprapuneau taieturile, devenind astfel frati, si, respectiv, surori de cruce. Se luau de frati si de surori si fara ritualul de crestare a bratelor, doar prin imbratisari, sarutari fratesti si juramant de ajutor reciproc. Cei ce se infrateau sau se luau surori de cruce faceau un ospat pentru prieteni, a afirmat Simion Florea Marian.

Daca vremea era mohorata in aceasta zi, daca era foarte frig, ploua sau ningea, tinerii se strangeau intr-o casa sa faca de Dragobete, sa petreaca, sa lege prietenii, sa se tina de jocuri si ghidusii. In anumite zone fetele tinere obisnuiau sa arunce acuzatii pentru farmecele de uraciune facute impotriva rivalelor in iubire.

Superstitii

Dragobetele locuia prin paduri, pentru a pedepsi femeile care au lucrat in ziua praznuirii sale.

Folcloristul roman Constantin Radulescu-Codin, in lucrarea Sarbatorile poporului cu obiceiurile, credintele si unele traditii legate de ele scria: Dragobete e flacau iubieț si umbla prin paduri dupa fetele si femeile care au lucrat in ziua de Dragobete. Le prinde si le face de râsul lumii, atunci cand ele se duc dupa lemne, flori, bureti... De aici a luat nastere si expresia adresata fetelor mari si nevestelor tinere care indrazneau sa lucreze in aceasta zi: Nu te-o prinde Dragobetele prin padure.

Lucrarile campului, tesutul, cusutul, treburile grele ale gospodariei nu sunt permise in aceasta zi. In schimb, curatenia este permisa, fiind considerata aducatoare de spor si prospetime - se credea ca Dragobetele ii va ajuta pe gospodari sa aiba un an imbelsugat, de aceea, in ziua de Dragobete, oamenii nu munceau ca in zilele cu sarbatori religioase, ci doar isi faceau curatenie prin case. Cele care lucrau erau fetele indraznete care chiar isi doreau sa fie pedepsite de Dragobete. Desi mai pedepsea femeile, se considera ca Dragobetele ocrotea si purta noroc indragostitilor, tinerilor in general.

Dragobetele trebuia tinut cu orice pret. Atat baietii, cat si fetele au datoria de a se veseli in aceasta zi pentru a avea parte de iubire intreg anul. Daca nu se facea cumva Dragobetele, se credea ca tinerii nu se vor indragosti in anul care urma. In plus, un semn rau era daca o fata sau un baiat nu intalnea la Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiti, nu-si vor gasi pereche, adica. Daca vor ca iubirea sa ramana vie de-a lungul intregului an, tinerii care formeaza un cuplu trebuie sa se sarute in aceasta zi.
Este obligatoriu ca in aceasta zi barbatii sa se afle in relatii cordiale cu persoanele de sex feminin. Barbatii nu au voie sa necajeasca femeile si nici sa se angajeze in galcevi pentru ca i-ar astepta o primavara cu ghinion si un an deloc prielnic.

De multe ori, flacaii petreceau din plin de Dragobete si prin satele vecine, ca sa le mearga bine peste vara.

Femeile obisnuiau sa atinga un barbat din alt sat in ziua de Dragobete, ca sa fie dragastoase tot anul, Si varstinicii aveau ceva de facut: aveau grija sa dea mancare buna orataniilor din curte, pasarilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificata la Dragobete.

Nu ai voie sa plangi in ziua de Dragobete; lacrimile care curg in aceasta zi sunt aducatoare de necazuri si suparari in lunile care vor urma.

Plantele erau de mare ajutor pentru a afla daca tinerii se casatoresc. Una din aceste plante era numita Floarea dragostei, o planta cu frunze in forma de lance si flori roz-purpurii, care crestea in locuri inalte. Se plantau in gradina doua fire de Floarea dragostei pentru tinerii indragostiti si daca cele doua plante se apropiau era semn ca ei se vor casatori.

Fetele adunau flori de primavara pe care le foloseau pentru descantecele de dragoste. Viorelele si tamaioarele erau pastrate pana la Sanziene, pe 24 iunie, cand erau aruncate pe o apa curgatoare. Exista credinta ca cele care nu faceau acest lucru, ramaneau nelogodite.

In unele zone ale tarii, ajunul zilei de Dragobete este asemanator ca simbolistica noptii de Boboteaza. Fetele tinere, curioase sa isi afle ursitul, isi pun busuioc sfintit sub perna, avand credinta ca Dragobetele le va ajuta sa gaseasca iubirea adevarata.

Norocoasele care gaseau fragi infloriti puneau florile in apa de imbaiat si rosteau descantecul: Flori de fraga / Din luna lui Faur / La toata lumea sa fiu draga / Uraciunile sa le desparti.

In anumite sate ale Romaniei, din pamant se scot radacini de spanz pe care oamenii le folosesc ulterior drept leac pentru vindecarea anumitor boli.

Din zapada netopita pana la Dragobete (numita zapada zanelor), fetele si nevestele tinere isi faceau, de cu seara, rezerve de apa cu care se spalau in anumite zile ale anului, pentru pastrarea frumusetii parului si tenului. Aceasta apa era pastrata cu mare grija pentru ca avea proprietati magice (se spunea ca e nascuta din surasul zanelor) si putea face fetele mai frumoase si mai dragastoase. Daca nu erau omat si fragi (de pe florile carora culegeau apa) fetele adunau apa de ploaie (pentru spalatul parului) sau de izvor atunci cand Dragobetele se tinea in luna martie.

Credinta populara romaneasca spune ca cei care participa la Dragobete vor fi feriti de boli tot anul.

Calendarul religios ortodox

Ziua lui Dragobete, zeul tineretii, al veseliei si al iubirii in mitologia romaneasca coincide cu sarbatoarea Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul (prima si a doua aflare; a treia e praznuita în 25 mai)

**

In mitologia greaca Eros este zeul iubirii, fiul lui Hermes (Ares sau Zeus) si al Afroditei, si frate cu Anteros. Sub infaţisarea unui copil frumos, uneori inaripat, se ascundea un zeu temut. Cu sagetile lui care nu greseau niciodata tinta, Eros semana chinurile mistuitoare ale dragostei atat printre zei, cat si in randul muritorilor. Chiar si Afrodita se ferea de fiul ei cel capricios si necrutator.

Cupidon (Amor) este zeul erotismului in mitologia romana. Este echivalentul zeului grec Eros. In cultura populara Cupidon este frecvent reprezentat tragand cu arcul pentru a inspira romantism, dragoste si de multe ori apare in asociere cu ziua Sf.Valentin. Despre cine sunt parintii lui Cupidon exista mai multe variante. Cicero se refera la trei cupluri, afirmand ca zeul ar fi fiul lui Mercur (Hermes) si al Dianei (Artemis) sau fiul lui Mercur si Venus (Afrodita), sau fiul lui Marte (Ares in mitologia greaca) si Venus. Platon se refera la doua variante iar Theogonia lui Hesiod, cea mai veche theografie greceasca, spune despre Cupidon ca a fost creat din sex, haos si pamanat.

Informatii, pe larg, gasiti (si) pe site-urile: wikipedia.org; crestinortodox.ro; traditii.ro; historia.ro; ziare.com

Ziua Sfantului Valentin

HAPPY  VALENTINE’S  DAY!

Pentru ca nici ei nu mai erau siguri ce sarbatoresc in 14 februarie, catolicii si romano-catolicii, in anul 1969, au scos acest sfant Valentin din calendarul religios. In unele parohii, totusi, se respecta sarbatoarea de Sfantul Valentin.

Salbaticii romani din antichitate - da, foarte civilizati, dealtfel! - erau mai… pragmatici in sarbatoarea lor: scriau numele unor femei pe biletele, le puneau intr-o urna si extrageau, rand pe rand, cate unul. Femeia al carei nume era extras petrecea sarbatoarea alaturi de cel care a tras biletul - in alte opinii, femeia devenea partenera de sex a respectivului pana la sarbatoarea din anul urmator - sau mai mult, daca ajungeau sa se obisnuiasca unul cu celalalt.

Intre 13 si 15 februarie romanii sarbatoreau pe zeii Lupercus si Faunus, dar si pe legendarii fondatori ai Romei: Romulus si Remus. Festivitatile de Lupercalia includeau asocierea dintre tineri barbati si femei - cum am scris mai sus. Aceasta asociere a dus la sarbatoarea numita Ziua Indragostitilor, pana cand regele Claudius al II-lea a dat un decret care interzicea casatoria soldatilor. Atunci, Valentin, un tanar cu inima romantica, a sfidat decretul si organiza celebrarea casatoriilor in secret (soldatii ar fi trebuit sa ramana burlaci, crezandu-se ca ar fi distrasi de la indatoriri si in imposibilitatea de a se concentra la lupta in cazul in care s-ar logodi sau casatori).

Sfidandu-l pe imparat, Valentin si-a atras moartea, fiind condamnat si ucis in data de 14 februarie.

Se mai zice ca papa Gelasius I - prin secolul V - a fost prea putin incantat de obiceiul loteriei descris mai sus si a cerut ca din urna sa fie extrase nume de sfinti, iar cel ales sa patroneze anul, astfel patronul sarbatorii a devenit Sf. Valentin. Bineinteles, tinerii n-au fost deloc incantati si au continuat traditia, mai discret, scriind si trimitand biletele cu texte in care-si marturiseau iubirea sau admiratia, cu ocazia Zilei dedicate lui Valentin. Pe masura ce crestinismul se raspandea in Europa, papa a combinat Lupercalia cu Ziua Sfantului Valentin in dorinta de a eradica ritualurile pagane.

Aproximativ in aceeasi perioada normanzii sarbatoreau Ziua lui Galatin - Galatin insemnand iubitor de femei - si a fost probabil confundata cu Ziua Sf. Valentin la un moment dat, in parte pentru ca numele suna cam la fel.

Traditia ar fi bazata si pe faptul ca la jumatatea lunii februarie pasarile isi aleg partenerii, ziua de 14 februarie devenind zi dedicata pentru a iubi si europenii evului mediu isi trimiteau scrisori de dragoste sau mici daruri pentru cei dragi. Legenda spune ca Charles, duce de Orleans, in anul 1415, cand era inchis in Turnul Londrei, a trimis un mesaj scris, pe ceea ce azi numim felicitare, catre sotia lui.

In alta versiune, imparatul Claudius al II-lea a executat doi oameni - ambii pe nume Valentin - pe 14 februarie in ani diferiti din secolul al 3-lea si martiriul lor a fost onorat de Biserica Catolica prin sarbatorirea Zilei Sfantului Valentin.

Originea intunecata a sarbatorii

Originea acestei sarbatori cu bomboane, flori, inimioare si Cupidoni are origine sangeroasa si putin confuza. Desi nimeni nu a indicat exact originea, cei mai multi cercetatori o plaseaza in Roma antica, atunci cand romanii celebrau Lupercalia, intre 13 - 15 februarie. Se zice ca in timpul festivalului barbatii loveau femeile cu piei de caine sau capra, animale pe care le sacrificau cu acea ocazie - afirma Noel Lenski, profesor de istorie la Boulder, Universitatea din Colorado. Erau cu totii goi, in stare de ebrietate si se crede ca femeile se aliniau de buna voie pentru a fi lovite, acesta fiind un ritual pentru fertilitate. Fiecare pleca alaturi de femeia al carei nume il extragea din urna, la loterie.

**

Pe masura ce timpul trecea sarbatoarea devenea din ce in ce mai indragita. Geoffrey Chaucer (poet englez al sec. XIV) si Shakespeare au romantat-o in operele lor si astfel a castigat popularitate in Marea Britanie si in restul Europei. Felicitari din hartie incepusera a fi trimise inca din evul mediu. Mai apoi, traditia a ajuns in Lumea Noua, unde a luat o mare amploare. Revolutia industriala, in secolul XIX, a dus la o adevarata afacere cu producerea de felicitari dedicate acestei sarbatori. In anul 1913, cei de la Hallmark Kansas City au fost primii care au produs in masa acest tip de felicitari.

In unele locuri, azi exista expresia poarta inima pe maneca ta, o traditie care seamana mai bine cu cea din antichitate: tinerele fete isi scriu numele pe bucatele de hartie care mai apoi vor fi alese de tineri; fiecare barbat va purta pe maneca numele femeii scris pe biletel, pretinzand ca este Valentinul ei in ziua sarbatorii - si chiar mai mult, daca e cazul.

Sfantul Valentin in calendarul religios ortodox

Sfantul Valentin s-a nascut in anul 175, la Interamna (Terni de astazi, in regiunea Umbria din Italia). A fost hirotonit preot de catre Sfantul Felician de Foligno, iar Episcop de Interamna de catre Papa Victor I, in anul 197.

Propovaduitor al Evangheliei, facator de minuni si vindecator, a fost foarte iubit de credinciosii sai. Sfantul Valentin a fost arestat, torturat si decapitat la Roma, la varsta de aproape o suta de ani, din ordinul prefectului Placid Furius, in timpul persecutiilor imparatului Marc Aureliu. Sfantul Valentin a fost ucis in secret, in timpul noptii, pentru a se evita rascoala populatiei din Terni.

Trei dintre discipolii lui Craton (filosof botezat de preotul Valentin), Procul, Efiv si Apolonie, au fost si ei ucisi impreuna cu Sfantul Valentin, in anul 273.

Particele din moastele Sfantului Mucenic Valentin se gasesc la Biserica Delea-Noua Calist din Bucuresti. Sfintele Moaste au fost primite in dar de la Episcopia din Terni, Italia, in anul 2005.

In Calendarul Ortodox, pe langa Sfantul Ierarh Mucenic Valentin, praznuit pe 30 iulie, intalnim mai multi mucenici care au purtat acest nume: Sfintii Mucenici Marcu, Sotirih si Valentin - 24 octombrie, Sfanta Mucenita Valentina - 10 februarie, Sfantul Mucenic Valentin - 16 februarie; Sfantul Mucenic Valentin - 24 aprilie, Sfantul Valentin Preotul - 06 iulie, Sfanta Mucenita Valentina - 18 iulie.

[sursa: (si) crestinortodox.ro, wikipedia.org]

Vezi si Dragobetele - zeul dragostei la români