De Dragobete, una, alta

Iubirea este o slăbiciune instinctivă pe care am moștenit-o de la primul om. (Khalil Gibran)

*

Știiiiiu! Iubirea se sărbătorește în fiecare zi. Așa e, dar să se știe: cuplul care vrea să-i dăinuie iubirea tot anul trebuie să se sărute în ziua de Dragobete. Hm. Oare, dacă se sărută tot anul, mai puțin în această zi, se va topi iubirea lor?

Îmi plac astfel de zile în care predomină roșul, rozul, floricelele și inimioarele, zâmbetele largi - e un fel de Crăciun altfel. Cine se poate bucura de astfel de sărbători să o facă. Pe lume sunt destui Grinch.

Oricum, în această zi bărbații trebuie să aibă grijă să nu se certe cu vreo femeie, să nu le supere pe femei pentru că vor avea parte de-o primăvară cu ghinion la tot pasul.

Dragobetele, în tradiția românească, era și zeul tinereții, veseliei, nu doar zeul iubirii. Altfel spus, azi se sărbătoresc și tinerețea și veselia. Daaaa! În ziua de Dragobete tinerii și tinerele n-au voie să plângă! Cine plânge azi va avea parte de supărări în lunile următoare.

O altă superstiție se referă la tinerele care dacă nu întâlneau în această zi o persoană de sex masculin erau lipsite tot anul de iubire. În unele zone de la sate se spunea că fetele care atingeau un bărbat dintr-un sat apropiat erau îndrăgostite tot timpul anului.

Ajunul zilei e ca și noaptea de Bobotează pentru cele care vor să-și afle ursitul: își pun sub pernă busuioc sfințit cu speranța că Dragobetele le va ajută să-și găsească perechea.

Separat de iubire, în această zi (în unele regiuni) se obișnuia să se scoată din pământ rădăcini de spânz, care erau folosite ca leac pentru unele boli.

Cusutul, țesutul, treburile grele pe lângă gospodărie nu sunt de bine. Doar curățenia e permisă deoarece e considerată ca aducătoare de spor și prospețime.

Ziua de Dragobete coincide cu sărbătoarea ortodoxă Întâia și A Doua Aflare Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul.

Sfântul Ioan Botezătorul (Înaintemergătorul) a avut ca părinți doi oameni în vârstă: Elisabeta și Zaharia. Faptul că Elisabeta a dat naștere unui prunc a fost o minune, având în vedere vârsta ei. Pe prunc l-au numit Ioan, deși tradiția cerea să fie numit după tată, dar Elisabeta a ales numele (care i-a fost insuflat divin) și soțul ei a fost nevoit să accepte.

Ioan Botezătorul a propovăduit venirea lui Mesia și, între altele, a vorbit mult despre păcatul în care trăia Irod Antipa cu Irodiada, fosta soție a fratelui său; aceasta i-a cerut soțului (prin intermediul fiicei sale, Salomeea) să-i ofere capul Botezătorului. Dorința i-a fost îndeplinită (29 august). Trupul a fost luat de adepți și îngropat. Capul l-a îngropat în curtea palatului, în loc ascuns, știut numai de Ioana, femeia economului (administratorului) lui Irod, de teamă ca Ioan Botezătorul să nu învie și să vorbească din nou împotriva lor. Ioanei, părându-i rău de moartea proorocului, a luat capul, l-a pus într-un vas de lut și l-a îngropat în muntele Eleonul, unde era satul lui Irod. Timpul a trecut, s-a uitat de cap. Peste ani, Inochentie, unul dintre slujitorii de seamă ai lui Irod, s-a lepădat de lume și a plecat în Cetatea Ierusalimului unde a cumpărat, în muntele Eleonului, locul care cândva a fost satul lui Irod. Vrând să clădească o biserică mică din piatră a săpat temelia și a descoperit vasul în care era un cap - a înțeles al cui este și l-a îngropat la loc, de teama închinătorilor la idoli care stăpâneau atunci. A luat taina cu el în mormânt. Biserica s-a năruit în timp, devenind una cu pământul, iar capul a rămas acolo neștiut de nimeni. După vreo trei sute de ani, în vremea împăratului Constantin cel Mare, Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat la doi călugări, poruncindu-le să sape locul și să dezgroape capul - aceasta fiind prima aflare a lui. Pe când călugării se întorceau cu capul proorocului într-un sac din păr de cămilă, au întâlnit un olar și i-au dat acestuia să care sacul. Pentru această stare de lenevire, Sfântul Ioan a îndemnat pe olar să fugă cu sac cu tot. Acesta l-a dus acasă și l-a ținut la loc de cinste, și treburile lui mergeau din ce în ce mai bine, iar el știa că acest lucru se datorează capului sfântului. Când a simțit că sfârșitul îi e aproape a pus capul într-o raclă și l-a dăruit surorii sale, sfătuind-o să-l cinstească și să deschidă racla numai când sfântul îi va porunci. De atunci, capul a trecut prin multe mâini până a ajuns la un monah nu prea credincios, numit Eustatie, care viețuia într-o peșteră de lângă cetatea Emesa, și la el veneau tot felul de bolnavi pentru a-i însănătoși; îi tămăduia cu harul capului, dar ascundea acest fapt, zicând că a lui este puterea. La un moment dat, monahul acesta a fost alungat; înainte de a pleca a îngropat capul în adâncul peșterii sperând să vină să-l ia mai târziu, dar n-a mai putut pentru că peștera a fost ocupată de niște monahi cinstiți, dar care nu știau ce se află în peștera lor. Au clădit în apropiere o mânăstire. În anul 452, tot în urma unui vis, capul a fost găsit de Marcel, arhimandritul acelei mânăstiri. (A Doua Aflare a Capului) După unele peripeții, a ajuns în altarul unei biserici, unde a rămas mulți ani, până a început lupta împotriva icoanelor și capul iar a fost ascuns în pământ, în vas de argint. A stat acolo, neștiut, până prin anul 850, în vremea împăratului Mihail, fiul lui Teofil și al Teodorei, cei care au restabilit dreapta credință și care, tot prin „dumnezeiască arătare” au aflat capul, care a fost dus la Constantinopol de patriarhul Ignatie al Constantinopolului (A Treia Aflare a Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, 25 mai). (v. doxologia.ro)

*

Superstiții: cine muncește azi are parte de pagubă în viitorul apropiat - păsările îi vor mânca porumbul vara. La sate, femeile leagă copiilor un șnur de arnici roșu cu alb ca să nu îi prindă soarele (oare la ce se referă?)

Dacă plouă în 24 februarie primăvara se va instala repede, iar vara va fi lungă și călduroasă; dacă ninge, iarna se va prelungi; dacă e cer senin (fără vreun fenomen meteo deosebit) recolta va fi bogată. Ziua de 24 februarie e începutul anului agricol.

Image by CANDICE CANDICE from Pixabay