Istoria Zilei Îndrăgostiților și
povestea patronului său sunt învăluite în mister. Există mai
multe variante ale istoriei sărbătorii dar niciuna nu poate fi dată
ca find certă.
Unul
ar fi fost un preot care a slujit în secolul al III-lea la Roma, în
vremea lui Claudius al II-lea. Împăratul a decis la un moment dat
că bărbații necăsătoriți sunt soldați mai buni decât cei
căsătoriți și a interzis căsătoria tinerilor. Preotul Valentin
a considerat că ceea ce-a făcut împăratul e o nedreptate și a
continuat, în secret, să oficieze căsătorii pentru tinerii
îndrăgostiți. Când împăratul a aflat a dat ordin ca preotul să
fie condamnat la moarte.
Alte
surse susțin că episcopul Valentin de Terni e la originea
sărbătorii - acesta a fost decapitat la ordinul lui Claudius al
II-lea, în afara Romei.
Potrivit
altei legende, un tânăr pe nume Valentin, îndrăgostit de o tânără
fată - probabil fiica gardianului său, care-l vizita în temniță
- înainte de fi executată sentința a trimis iubitei o scrisoare pe
care a semnat-o „de la Valentin al tău” - expresie care se
folosește și azi.
Indiferent
care Valentin e la originea sărbătorii toți au fost caracterizați
ca fiind simpatici, curajoși și romantici.
Felicitările
de Sf. Valentin au fost populare încă din Evul Mediu, dar în scris au
început să apară după 1400. Cea mai veche dedicație cunoscută
este o poezie scrisă în anul 1415 de Charles, duce de Orléans,
pentru soția sa, în vremea când era închis în Turnul Londrei ca
urmare a capturării sale în bătălia de la Agincourt. Câțiva ani
mai târziu, Henri al V-lea ar fi angajat un scriitor (John Lydgate)
pentru a compune o felicitare către Chaterine de Valois.
De
prin epoca victoriană și până azi îndrăgostiții schimbă
felicitări cu ocazia zile de 14 februarie, exprimându-și
sentimentele în scris.
Cei
a căror iubire nu era împărtășită sau cei care doreau să scape
de insistențele persoanelor pe care nu le iubeau au început să
trimită Valentine de oțet, cărți poștale ironice,
inscripționate cu fel și fel de caricaturi și rime satirice menite
să-i rănească pe destinatari - erau răutăcioase, ironice și
chiar crude. În 1885, în revista Pall Mall din Londra (a apărut
lunar între 1893-1914) e menționat un bărbat care și-a împușcat
soția in gât pentru că a primit o „valentină de oțet”.
Aceste
felicitări acide, care erau disponibile în magazine, par a-și avea
originea în anii 1830-1840, în America, apoi au traversat oceanul
spre Europa, afirmă Annebella Pollen, istoric de artă și design,
care a studiat felicitările descoperite întâmplător când lucra
la un proiect despre dragoste și modul în care „se face curte”.
Cu
timpul, felicitările ironice au depășit granițele iubirii și
fiind foarte ieftine și le permitea oricine, așa că fiecare putea
trimite o mică „atenție” celor care l-au dezamăgit, șefilor,
vecinilor, dușmanilor sau membrilor de familie.
Erau
considerate dezagreabile, vulgare chiar dacă erau trimise în glumă.
Uneori, poștașii londonezi au confiscat acele felicitări
considerate prea vulgare pentru a fi livrate. Presa vremii relatează
despre încăierări, dosare în justiție, sinucideri și tentative
de omor, afirmă A. Pollen. Presa acuza producătorii și
comercianții pentru instigare la comportament antisocial; unii
oameni s-au plâns pentru distrugerea semnificației zilei de Sfântul
Valentin care ar trebui să fie o sărbătoare a iubirii. Moda de a
trimite „valentine de oțet” a trecut cândva în anii 1940.
Traducere text felicitare (variantă
proprie)
O domnișoară fandosită
Zâmbetul care se vede pe fața ta,
Întinzându-ți gura pentru a-ntâlni
urechile,
Crezi, desigur, ca-i dulce ca mierea,
Dar, dragă fată, e doar hazliu.
sursă valentina de oțet wikipedia - domeniul public
mai multe info:
https://www.history.com/news/victorian-valentines-day-cards-vinegar?l