Ziua Cărții pentru Copii. Mary Poppins

In fiecare an, in ziua de 2 aprilie este marcată Ziua Mondială a Cărții pentru Copii. S-a ales această zi pentru că Hans Christian Andersen, scriitor danez, s-a născut în ziua de 2 aprilie din anul 1805. Marcarea zilei este o inițiativă a Consiliului Internațional al Cărților pentru tineri și datează din anul 1967. Scopul zilei: pentru a insufla dragostea pentru citit și pentru a canaliza atenția spre cărțile pentru copii.

In fiecare an, o reprezentanță națională a Consiliului are oportunitatea de a fi sponsorul internațional al Zilei Cărții pentru Copii. Acest stat alege o temă și invită un scriitor (din țara gazdă) să adreseze un mesaj copiilor din toată lumea, și alege un ilustrator care să facă afișul cu tema aleasă.

Foto: https://www.ibby.org/awards-activities/activities/international-childrens-book-day

In anul 2026, reprezentanța IBBY (International Board on Books for Young People) Cipru este sponsorul oficial, cu tema: Plantează povești și lumea va înflori!

Intr-o astfel de zi (sau într-o perioadă în jurul datei de 2 aprilie) se pune accentul pe încurajarea copiilor să citească. Ca fapt divers: am observat că multe librarii vând - cu această ocazie (și altele) - cărți pentru copii la preț redus - de la 35-40 de lei (cărți cu circa 100-200 de pagini) la 15-20 de lei. Poate mi se pare doar mie, dar prețul cărților in general și prețul cărților pentru copii in special, e mare (poate prea mare in cazul celor pentru copii). De la chioșcul de ziare cumpăr romane semnate Agatha Christie (circa 500 de pagini), broșate etc. cu 50 de lei, rotund. Cărticelele pentru copii - de colorat sau nu - au circa 15-30 de pagini și costă aproape câte romanele amintite.

Prețurile la cărți au crescut prin mărirea taxei pe valoarea adăugată, iar acum vor crește - aproape cert - din cauza prețului la combustibil... Sigur, există bibliotecile... Hm. Acolo unde (mai) există...

Trec peste...

Foto: pixabay

Săptămâna trecută am recitit pagini din volumul Mary Poppins in Parc, de P. L.Travers, Editura RAO, București, 1995. Voi "repovesti", cu ceva citate, unul dintre capitole: Fiecare gâscă se crede lebădă.

Mary Poppins a devenit dădaca fraților Banks: Michael, Jane și bebelușii gemeni John și Barbara; i-a învățat pe copii cum să se distreze, dar și ce înseamnă disciplina (și multe altele).

In povestea de mai jos, erau în Parc. Mary tricota, la rădăcina unui copac. Era august, foarte cald, puțini oameni în Parc. Paznicul Parcului a intrat în vorbă și zice, la un moment dat: (...) nu-i vina mea că-s Paznicul Parcului. Ar fi trebuit să fiu Explorator, departe, in locuri necunoscute. Dacă ar fi după mine, n-aș fi aici. Aș fi pe-o banchiză de gheață, lângă un Urs Polar! (...)

De la o turturea aflată pe o creangă a copacului lângă care stătea Mary Poppins cade o pană. Fetița, Jane, o ridică și și-o pune pe frunte, prinzând-o în bentiță și zice: Sunt fiica unui Șef Indian. Minnehaha, Apa-care-Râde, și plutesc pe râu în jos.

- Ba nu, nu-i adevărat, o contrazise Michael. Ești Jane Caroline Banks.

- Asta sunt pe dinafară, insistă fetița. Pe dinăuntru sunt cu totul altă persoană. E un sentiment foarte ciudat.

- Trebuia să mănânci mai mult la prânz. N-ai mai avea sentimente ciudate. Iar tata nu-i un Șef Indian, așa că n-ai cum să fii Minnehaha!

Băiatul tocmai vede o furnică in iarbă și se trântește pe burtă, târându-se și lovind pământul cu degetele de la picioare. O atinge pe dădacă și aceasta îi atrage atenția: Michael, ți-aș fi recunoscătoare dacă nu m-ai mai lovi în fluierul piciorului. Ce ești tu, Cal la Circ?

- Nu sunt cal, Mary Poppins, sunt vânător! Vânez in junglă!

- (...) N-am mai văzut două persoane așa blege. Și cu tine, trei, adaugă Mary Poppins, uitându-se spre Paznicul Parcului. Mereu vreți să fiți altceva decât ceea ce sunteți. Dacă nu sunteți domnișoara Minnie și mai nu știu cum, găsiți precis altceva. Nu sunteți cu nimic mai buni decât Fetița cu Gâștele sau ca Porcarul. (...)

- Mary Poppins, începu Jane, povestește-ne despre Fetița cu Gâștele!

Și Mary Poppins le-a spus că Fetița cu Gâștele, in timp ce avea în grijă păsările, își mai făcea vânt cu o ferigă, ca și cum ar fi fost evantai - așa cum făcea soția Lordului Cancelar sau Regina; își împletea un șirag din flori și se ducea la gârlă să-l admire, și observa in oglindă apei cât era de frumoasă, încât nu găsea cuvintele potrivite să se descrie. Și îi părea rău că atâția oameni nu puteau să vadă cât e de minunată. Îi părea cel mai rău de Porcarul cel chipeș care îngrijea porcii pe celălalt mal al râului.

- Ce n-aș da, se lamenta ea în gând, ce n-aș da să fiu ceea ce sunt! Dac-aș fi numai ce par a fi, l-aș putea chema aici. Dar, cum sunt mai mult decât o biată fetiță cu gâștele la păscut, nu se cuvine să-l invit.

Porcarul, la rândul lui, se privea tot in oglinda apei și își admira buclele negre, bărbia frumos conturată și îl cuprindea mila pentru întreaga omenire care nu-l putea admira. Cel mai rău îi părea pentru Fetița cu Gâștele.

- Sunt sigur, își spuse el în sinea lui, că moare de plictiseală. Stă acolo în rochia ei zdrențăroasă și-și împletește părul blond. Are păr frumos, dar... dacă n-aș fi cine sunt, mi-ar fi drag să schimb o vorbă cu ea, să-mi treacă timpul mai ușor. (...)

Toate vietățile de acolo gândeau ca Fetița cu Gâștele și ca Porcarul. Fetița era o prințesă deghizată; Porcarul era print deghizat; Gâștele erau convinse că erau mai mult decât niște simple gâște - se credeau lebede; porcii se credeau oi deghizate; Măgărușul gri care trăgea căruța Porcarului când mergea la piață era mai mult decât măgar - era armăsar arab; Broasca Râioasă care trăia sub piatră era o broscuță verde deghizată; Băiețelul desculț care se juca în fiecare zi cu o Maimuțică de Jucărie, și chiar Maimuțica de Jucărie... Fiecare credea că e ceva infinit mai bun și mai grozav decât ceea ce se vedea cu ochiul liber. Broasca era convinsă că e foarte veselă și verde, spunându-și că pielea zbârcită și ochii bulbucați sunt numai partea din ea care se vede. Băiețelul se credea un faimos marinar, un pirat viteaz cu un singur ochi - pierduse un ochi într-o luptă prin Gibraltar. Maimuțica de Jucărie era convinsă că haina e numai pentru a-i ține de cald și se leagănă agățată de coadă pentru că-i place, nu pentru că n-are încotro - era un băiețel deghizat.

Cum stăteau ei acolo, pe cărarea care ducea la râu venea un om zdrențăros. Hainele-i erau atât de vechi, că nu mai rămăsese nici o părticică din ele necârpită cu sfoară. De sub pălărie se zărea un chip blând, cu obraji rozalii și cu smocuri de păr gri-argintiu care-i ieșeau de sub bor. Călca ba apăsat, ba ușor, pe rând, fiindcă într-un picior avea o gheată veche, iar în celălalt un papuc de casă. Ți-ar fi fost greu să găsești un om mai zdrențăros decât el.

Dar asta nu părea să-l tulbure - ba ai fi putut spune chiar că-i place. Mărgea vesel, mâncând dintr-o coajă de pâine și-o ceapă murată și fluierând printre înghițituri. Dădu cu ochii de grupul de pe pajiște, se uită la ei cu atenție și se opri din fluierat.

I-a salutat cu politețe și, scoțându-și pălăria, a făcut o plecăciune in fața Fetiței cu Gâștele. Ea l-a măsurat cu aroganță, dar Hoinarul păru să nu bage de seamă și, pentru că-i vedea stând cam cu spatele unul la celălalt i-a întrebat dacă sunt certați. Cei doi au sărit ca arși!

Cum, ea, o prințesă, să aibă de-a face cu un Porcar? Atunci, Hoinarul i-a spus că nu o mai reține, că trebuie să se întoarcă la Palat, unde o așteaptă o mulțime de treburi: tors, țesut, să exerseze cum să fie răbdătoare și veselă când vin pețitori nepotriviți să o ceară în căsătorie; să încerce să fie amuzantă când aude pentru a o suta mia oară cele trei ghicitori prostești ale Regelui; să țină o coroană grea ca plumbul, care lasă pe cap o urmă adâncă; să danseze, la petreceri, mai întâi cu prietenii tatălui ei, apoi cu înalți demnitari și până să vină rândul fiului Sultanului acesta a plecat deja acasă.

Ascultându-l, fetița nu prea mai era convinsă că e ușor sau vesel să fie prințesă. Poate că, dacă le pui pe toate in balanță, se gândi fetița, s-ar putea sa fie mai bine, până la urmă, să mergi cu gâștele la păscut.

- Gata, pleacă la Palat! o sfătui Hoinarul. Îți pierzi timpul stând pe aici. Nu ești de acord? îl întrebă pe Porcar.

- Cu ce să fiu de acord? spuse acesta repede, de parcă n-ar fi auzit nimic până atunci. Nu mă interesează fetele care merg cu gâștele la păscut, minți el. Nu s-ar cădea una ca asta. Eu sunt un prinț deghizat in Porcar!

- Chiar? întrebă Hoinarul, plin de admirație. Să înțeleg, deci, că-ți petreci timpul antrenându-te pentru luptele cu Zmeul? (...) Toți prinții, după cum bine știi, trebuie să se bată cu cel puțin un zmeu. Pentru asta sunt făcuți prinții.

Porcarul nu prea mai era convins că e prinț... Dacă, in ciuda tuturor poveștilor, in loc să-l omoare prințul pe zmeu ar fi invers? Sigur, nu-i era frică, dar se gândea că poate, la urma-urmei, nu e decât un simplu porcar.

Hoinarul a vorbit cu toți, și toți s-au gândit, după ce l-au ascultat pe Hoinar, că nu-i chiar așa rău să fie ceea ce par a fi... Băiatul s-a gândit că mama lui ar fi îngrijorată dacă ar pleca de acasă și, in plus, in seara aceea făcea clătite cu gem, preferate lui. Pe Maimuțica de Jucărie a întrebat-o de ce nu e la școală... La școală? întrebă Maimuțica neliniștită. Vrei să spui "Doi și cu doi fac cinci" și chestii de genul asta? Și și-a spus că e mai bine să fie maimuțică mâncată de molii - in gândurile ei n-a pus la socoteală școala.

Când să plece, toți l-au întrebat pe Hoinar: Tu cine ești?

- Eu? făcu Hoinarul cu un zâmbet nevinovat. Dacă vreți să știți neapărat, sunt un înger deghizat.

Făcu o plecăciune cu toate zdrențele lui, le făcu semn cu mâna și plecă.

Toți au izbucnit în râs la gluma bună a Hoinarului. Hoinarul țopăia vesel pe drum și cu fiecare săritură se desprindea și mai mult de pământ, înalțându-se, și pe măsură ce se înălța, în înaltul cerului, cei rămași jos au observat cum i-au apărut Hoinarului două aripi cenușii - a plutit o clipă pe deasupra copacilor, apoi s-a înălțat cu viteză până nu s-a mai văzut.

Fetița cu Gâștele era acum convinsă că nu e fată de Rege și îl vedea pe Hoinar cu toate penele acelea sub zdrențe... Dacă el e înger, atunci ea ce e? O fată cu gâștele la păscut sau ceva mai nobil?

Mintea îi era tulbure. Care era adevărul? Clătinând din cap a mirare, se uită la Porcar și pufni în râs. Pur și simplu nu se putuse abține.

Toți au rămas mulțumiți că sunt ceea ce sunt și nu s-au mai tratat cu dispreț unii pe ceilalți. Porcarul i-a făcut Fetiței cu Gâștele o coroană din flori galbene și au devenit prieteni buni.

Băiatul a plecat acasă, cu maimuțica lui. Se lipi de șorțul mamei și rupse o bucată de clătită.

- Ce-ai mai făcut? zâmbi ea.

- Nimic, răspunse el mulțumit.

Căci știa - poate știa și ea - că nimic e un cuvânt folositor. Poate însemna exact ce vrei tu. Orice. Totul...

Cuore, de Edmondo de Amicis

Cuore e un roman scris de Edmondo de Amicis, publicat în 1886 - a avut un succes fulminant, s-ar putea spune; e lucrarea care îl face cunoscut pe autor dincolo de hotarele Italiei (romanul a fost tradus in peste 20 de limbi).

Romanul e scris sub forma unui jurnal, prezentând experiențele unui elev italian - Enrico Bottini - pe parcursul unui an școlar; sunt relatate povești și lecții de viață; sunt povești despre respect, curaj, prietenie, solidaritate, dragoste de familie și de patrie. E despre formarea caracterului și despre puterea bunătății.

Structura cărții - am citi pe undeva - este una inovatoare pentru vremea sa: fiecare lună a anului școlar este marcată de notele lui Enrico, dar și de scrisori ale părinților și de celebrele narațiuni exemplare despre eroi anonimi ai vieții cotidiene.

Nu am citit romanul, ci numai așa numitele povestiri lunare - la sfârșitul fiecărei luni, învățătorul cu elevii săi citesc câte o povestioară al cărei erou e un băiat italian care-și jertfește viața sau îndeplinește o mare acțiune pusă în slujba binelui sau a patriei.

Volumul cu povestiri pe care îl am a fost publicat în 1957 la Editura Tineretului, București. Am copiat fragmente din povestirea Micul toboșar sard.

In prima zi a bătăliei de la Custozza - era în 24 iulie 1848 - vreo șaizeci de soldați dintr-unul din regimentele noastre de infanterie, trimiși să ocupe o casă singuratică ce se afla pe un deal, se pomeniră deodată atacați de două companii de austrieci, care, trăgând asupra lor din toate părțile, de-abia le mai dădură răgazul să se ascundă în casă și să încuie ușile, nu fără a lăsa pe câmp câțiva morți și răniți.

Cu soldații se afla și un mic toboșar din Sardinia, un băiețel de vreo 14 ani, dar care nu părea să aibă mai mult de 12, așa era de mărunt. (...) Micul toboșar, cam galben la față, dar bine înfipt pe picioare, se cocoțase pe o măsuță și își întindea de zor gâtul, ținându-se de perete, ca să vadă ce se întâmplă afară. (...)

Casa era așezată pe culmea unui povârniș și nu avea spre vale decât o ferestruie, sus, la mansardă. Iată de ce austriecii nici nu o atacau din partea aceea. Povârnișul era liber. Vrăjmașul nu trăgea decât spre fațadă și spre aripile casei.

Pe scurt, infanteriștii italieni erau încercuiți și la un pas de a fi uciși sau luați prizonieri. Undeva, in vale, erau trupe ale armatei italiene, care le-ar fi putut veni în ajutor dacă ar fi reușit să comunice cu acei soldați.

Trupa din casa asediată era condusă de doi sergenți și un căpitan morocănos de felul său, dar hotărât și curajos. Căpitanul a scris un bilețel și i-a propus băiețelului să alerge după ajutor. Bineînțeles că acesta a acceptat și a fost coborât prin fereastra îngustă a mansardei.

A alergat copilul cât l-au ținut picioarele. Când a căzut, sub ploaia de gloanțe austriece, căpitanul l-a crezut mort, dar băiatul s-a ridicat și, chiar dacă alerga mai încet, continua ce începuse. Când au sosit ajutoarele au înțeles că mărunțelul reușise.

Totuși, după două zile, italienii au pierdut lupta și au pornit pe drumul dureros al retragerii, spre râul Mincio. Căpitanul, deși rănit, mergea alături de soldați. Au ajuns într-un orășel, unde căpitanul a întrebat de unul dintre locotenenții săi - a fost îndrumat spre o biserică unde erau tratați răniții ce zăceau in paturi sau pe jos pe saltelele înșirate pe două rânduri (...) Îl căuta din priviri pe locotenent. Deodată auzi aproape, foarte aproape de el, pe cineva care îl strigă încetișor:

- Domnule capitan!

Se întoarse: era micul toboșar. (...) Era galben și slab, dar avea aceiași ochi scânteietori, ca două diamante negre.

- Aici erai? îl întrebă căpitanul, mirat dar repezit. Bravo! Ți-ai făcut datoria!

- Am făcut și eu tot ce am putut! răspunse micul toboșar.

- Ești rănit? îl întrebă căpitanul, cercetând chipurile răniților din paturile vecine, nerăbdător să-și vadă cât mai repede ofițerul.

- Ce să-i faci? răspunse băiatul care, dacă n-ar fi fost atât de mândru de rana lui, nici n-ar fi îndrăznit să deschidă gura in fața căpitanului. (...) Dacă nu mă nimereau ajungeam cu un sfert de ceas mai devreme! (...) După ce m-au atins a fost un chin, numai eu știu cum am coborât! Mi-era sete, mă temeam că n-o să mai ajung, plângeam de groază la gândul că fiece clipă de întârziere însemna viața unuia dintre ai noștri... (...) Am făcut și eu ce-am putut și-mi pare bine!... Vai de mine, domnule căpitan, vă curge sânge!

Din palma căpitanului, bandajată la repezeală, se prelingeau de-a lungul degetelor câteva picături de sânge.

Copilul i-a cerut permisiunea să lege el bandajul, mai bine și ofițerul i-a permis. Ridicând capul de pe pernă, băiețelul îngălbeni și fu nevoit să se culce din nou.

- Lasă, ajunge! spuse căpitanul (...) Vezi-ți de tine și pe urmă gândește-te la alții. Dacă nu te îngrijești, orice fleac îți poate dăuna mai târziu! (...) Se vede că ai pierdut mult sânge, de vreme ce ești atât de slăbit, adăugă căpitanul, uitându-se la el cu mai multă băgare de seamă.

- Sânge? făcu băiatul și un surâs sfios îi lumină obrazul. Am pierdut și altceva! Priviți!

Băiețelul a tras pătura la o parte și căpitanul a văzut, îngrozit, că mărunțelul avea piciorul stâng tăiat deasupra genunchiului și ciotul rămas era înfășurat în bandaje pline de sânge.

In clipa aceea, un medic militar trecea pe acolo, și fără să știe cine e căpitanul, i-a spus acestuia că ar fi putut trata rana împușcată dacă băiatul n-ar fi făcut sforțarea nebunească pe care a făcut-o, și i-a mai spus cât de viteaz a fost copilul: o lacrimă nu i-a curs, nici n-a crâcnit.

Căpitanul, după plecarea medicului, a privit lung către copil, cu sprâncenele încruntate, a acoperit trupușorul firav și, privindu-l țintă, și-a dus mâna la cap și s-a descoperit.

- Domnule căpitan! strigă băiatul uluit. Ce faceți, domnule căpitan? Mă salutați? Pe mine?

Și atunci, ostașul acela posac, care nu spusese niciodată o vorbă bună unui inferior, rosti cu glas nespus de blând și drăgăstos:

- Eu nu sunt decât un simplu căpitan. Tu însă ești un erou.

Apoi se avântă cu brațele deschise spre micul toboșar și, îmbrățișându-l, îl sărută de trei ori.

Am înscris postarea la Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Edmondo de Amicis, câteva date biografice

Edmondo De Amicis (n. 21/31 octombrie 1846, Oneglia, Regatul Sardiniei - d. 11 martie 1908, Bordighera, Italia) a fost romancier, povestitor, poet, autor de cărți de călătorie și povești pentru copii.

S-a născut într-o familie bogată, tatăl lui fiind bancher regal in sectorul sării și al tutunului.

Cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o la Torino. A fost educat la academia militară din Modena, și a luat parte la luptele duse de poporul italian in perioada 1859-1870 împotriva austriecilor care stăpâneau Lombardia, provincie in nordul Italiei. După eliberarea Lombardiei și Romei renunță la tunica militară și se dedică scrisului.

A scris, pentru jurnalul armatei L'Italia militare (la care devine redactor-sef in 1867), numeroase schițe din viața militară; povestirile le-a adunat în La vita militare. In 1872 a publicat Novelle (Povestiri scurte) - lucrare pe care unii critici o consideră cea mai bună lucrare a sa, dar publicul pare să considere mai bună cartea Cuore.

In 1880 a publicat un volum de poezii. A călătorit în mai multe țări, scriind jurnale de călătorie pe care le-a publicat alegând ca titlu numele țării respective (Spania, Olanda, Constantinopol, Maroc etc.)

A ales politica spre sfârșitul vieții - a fost membru al Camerei Deputaților din Italia din partea Partidului Socialist Italian, din 1906. Unele dintre romanele sale reflectă interesul pentru reformă socială, educație și drepturile lucrătorilor.

A fost căsătorit cu Teresa Boassi și a avut doi fii: Furio și Ugo.

Ultimii ani din viață i-au fost marcați de tragedii personale. A fost profund marcat de moartea mamei sale, de conflictele conjugale și de sinuciderea lui Furio, fiul cel mare - după moartea acestuia și-a petrecut următoarea perioadă a vieții în izolare, părăsind Torino și ducând o existență nomadă care a inclus perioade în Florența și Catania (in Sicilia).

A murit în timpul unui sejur in Bordighera, in Liguria, in urma unei hemoragii cerebrale, in "Hotel Regina" - îl alesese pentru că poetul scoțian George MacDonald, pe care îl admira, locuise acolo cu câțiva ani mai devreme.

A fost înmormântat la Torino, în mormântul familiei.

Literatura pentru copii. Paul Hazard

Revista World Literature Today¹, în anul 2001, anunța într-un articol un nou premiu internațional: Premiul Neustadt NSK pentru literatură dedicată copiilor:

Copiii de astăzi percep lumea din fotografiile făcute din spațiu. Ei înțeleg conceptele de pământ și mări fără frontiere naționale – acestea nu au reușit niciodată să limiteze circulația aerului, a curenților oceanici sau a ideilor. Prin urmare, se cuvine ca cele mai importante premii din literatura pentru copii să fie internaționale, să reprezinte universalitatea și diversitatea copiilor și a literaturii lor și să ofere tinerilor cititori cărți și idei a căror circulație este la fel de liberă ca cea a curenților marini.

Zâmbind, cărțile roz trec toate granițele; pentru ele nu există vameși ai minții (Paul Hazard)

Recunosc, știu cum e azi literatura pentru copii doar în linii generale dar înainte vreme (zic cunoscătorii):

valențele umaniste, atât de vizibile în cazul literaturii pentru copii, îi subliniază puternic caracterul internațional sau chiar net pacifist.

Copilul caută tot ceea ce vorbește sufletului său sau îi aprinde imaginația, el este interesat de micul danez, ca și de tânărul italian, de englez ca și de camaradul său spaniol cu condiția ca aceștia să exprime sentimente care să-l satisfacă: virtute recompensată, viciu pedepsit, dragoste sublimă și eroică.

(scrie Paul Hazard² în lucrarea sa Les livres, les enfants et les hommes)

În ceea ce privește valoarea artistică indispensabilă oricărei literaturi de bună calitate Andre Maurois³ este categoric:

O carte, fie pentru copii, fie pentru adulți trebuie să reprezinte înainte de toate o operă de artă.

Totuși, acest aspect al valori artistice e dezbătut de critică... Literatura pentru cei mici ridică unele probleme etice și pedagogice și unii specialiști recunoscuți au câteva precizări și nuanțe. Astfel, Benedetto Croce⁴ consideră că

nu se poate oferi drept hrană spirituală copiilor arta pură, care cere, pentru a fi gustată, maturitate a gândirii, exercițiu de atenție, o multiplă experiență sociologică.

G. Gentile⁵ apreciază:

adevărata artă pentru copii nu e aceea care exprimă o mentalitate adultă, ci o artă care dă viață unei lumi de gânduri simple de sentimente imediate lumea însăși în care trăiește sufletul copilăresc.

(din Perspective asupra textului – prefață – la romanul Micul Lord).

În literatura pentru copii opera de artă înseamnă mai nimic, iar morala unei povești e, uneori, o concluzie stupidă pentru micii cititori care vor să stea cu zânele. Adulții impun arta copiilor, dar aceștia au învățat să se apere de impunerile adulților:

ei sar, pur și simplu, peste paginile care îi plictisesc. O lecție uluitoare de compoziție pentru autori și pentru critici: păstrați doar paginile pe care cititorul nu le sare.

spune Paul Hazard.

Fiecare țară dă și fiecare primește, nenumărate sunt schimburile

așa era viziunea lui Paul Hazard despre comerțul internațional cu cărți pentru copii.

Visul lui Hazard, acceptat cu recunoștință, este astfel declarat realitate, antidotul perfect împotriva războiului, urii și distrugerii. Literatura pentru copii, și într-adevăr copiii înșiși, devin gardienii remediilor pentru traume de război.

a scris Bertha E. Mahony⁶.

Cu acest text – care depășește cam prea mult limitele jocului - particip la Citate favorite, jocul găzduit de Suzana.

Despre lucrarea Les livres, les enfants et les hommes a lui Paul Hazard

Paul Hazard e primul academician care a publicat o lucrare privind literatură pentru copii, in 1932: Les livres, les enfants et les hommes, o lucrare devenită clasică și care a rămas multă vreme una dintre puținele dedicate studiului literaturii pentru copii. Cartea marelui umanist a propus o abordare istorică și geografică a cărților pentru copii, insistând asupra faptului că până la urmă copiii își aleg propriile cărți și că bunele intenții sau bunele sentimente nu sunt suficiente pentru a face ca o carte să fie bună pentru copii. Doar lucrările puternice sunt adoptate de publicul tânăr. Cărți precum Robinson Crusoe, Călătoriile lui Gulliver, Singur pe lume, Cuore și multe altele au fost (și mai sunt, în multe cazuri) în preferințele copiilor deși nu au fost concepute pentru ei.

Lucrarea a fost descrisă ca o evaluare sensibilă a cărților scrise pentru cititorii foarte tineri sau preferate de ei, acoperind toată Europa de-a lungul a mai multor secole. El a fost primul care a subliniat că Europa de Nord a depășit Europa de Sud în ceea ce privește literatura pentru copii.

(...) nu am știut să vorbim copiilor decât foarte târziu, în Franța sub Ludovic al XIV-lea cu Perrault, în Italia abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu Pinocchio. Nordul mai mult decât Sudul are cheia acestei limbi, iar maestrul este Andersen. Acest lucru vine din faptul că Sudul vrea să fie logic în timp ce Nordul visează. Suntem la mijloc.

Da, cărțile pentru copii mențin sentimentul națiunii: dar mențin și sentimentul umanității. Ele descriu cu dragoste țara natală: dar descriu și ținuturile îndepărtate în care locuiesc frații noștri necunoscuți. Ele traduc ființa profundă a rasei lor, dar fiecare dintre ele este un mesager care traversează munții și râurile, care traversează mările și care merge să caute prietenii în celălalt capăt al lumii. Fiecare țară dă și fiecare țară primește; nenumărate sunt schimburile; și astfel se naște, la vârsta primelor impresii, republica universală a copilăriei. (Paul Hazard, 1949)

Lucrarea este o adevărată teorie a literaturii pentru copii și, dincolo de aceasta, e o colecție de reflecții valoroase asupra educației în general.

Autorul îi ridiculizează pe adulții care scriu și recomandă cărți edificatoare, și e cu veselie de partea copiilor, arătând cum aceștia, hărțuiți de atâtea cărți plictisitoare pentru copii, au știut să se apere alegând cărți care nu le sunt dedicate lor (sau sărind peste paginile care îi plictisesc).

Paul Hazard, autorul cărții La crise de la conscience européenne nu și-a datorat celebritatea acestei lucrări despre educație și literatură pentru copii intitulată Les livres, les enfants et les hommes, dar a manifestat un interes constant față de acestea din urmă, prin diverse lucrări, articole, conferințe.

https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Hazard

https://www.cairn.info/revue-le-telemaque-2007-2-page-83.htm

https://books.openedition.org/pur/41338

Note despre unele nume și denumiri care apar în text

1. World Literature Today a fost fondată de Roy Temple House, directorul Departamentului de Limbi Moderne al Universității din Oklahoma, în anul 1927, cu numele de Books Abroad; în ianuarie 1977 a fost redenumită cu numele actual.

Revista de cultură și literatură internațională e publicată o dată la două luni de Universitatea din Oklahoma și publică eseuri, poezie, opere de ficțiune și recenzii ale unor cărți apărute în întreaga lume. Birourile funcționează ca un centru de științe umaniste pentru o varietate de activități culturale – personalul revistei organizează conferințe și simpozioane.

La fiecare doi ani sponsorizează acordarea Premiului Internațional Neustadt pentru literatură și a Premiului Neustadt NSK pentru literatură dedicată copiilor. Organizează anual Conferința Puterbaugh privind Literatura Internațională.

(https://en.wikipedia.org/wiki/World_Literature_Today)

2. Paul Gustave Marie Camille Hazard (n. 30.08.1878 – 13.04.1944), istoric literar francez, eseist, profesor, academician, promotor al literaturii comparate (împreună cu Fernand Baldensperger a fondat Revista de literatură comparată, în 1921).

3. Émile Salomon Wilhelm Herzog este numele adevărat al lui André Maurois (n. 26.07.1885 – d. 09.10.1967) – scriitor (a scris și pentru copii), eseist, istoric, biograf francez. S-a născut într-o familie bogată de evrei alsacieni; după ce și-a luat licența în Litere s-a ocupat un timp de conducerea uzinei deținută de familia sa. În timpul primului război mondial s-a înrolat în armata franceză și a servit ca interpret, apoi ca ofițer de legătură cu armata britanică. În 1938 e ales membru al Academiei Franceze.

Susținea el:

Cititul este mai mult decât un exercițiu mental revigorant; îi face pe tineri să-și dea seama că adevărul stă ascuns, că nu se arată niciodată de sine stătător – e un dar făcut celor care îl caută, dar trebuie reunit de ei prin muncă, muncă metodică și sinceritate. Biblioteca este un însoțitor esențial al școlii/universitatii; aș merge atât de departe încât să spun că educația este doar o cheie pentru a deschide ușile bibliotecilor.

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9_Maurois)

4. Benedetto Croce (n. 25.02.1866 – d. 20.11.1952) a fost critic literar italian, filozof, umanist, scriitor, istoric și politician (membru al Partidului Liberal Italian). La vârsta de 21 de ani scrie prima sa operă de amploare, La rivoluzione napoletana del 1799. În 1903, împreună cu Giovanni Gentile înființează o revistă care cuprinde studii asupra literaturii italiene contemporane, La Critica. A scris numeroase lucrări de filosofia istoriei și de estetică; la vârsta de circa 40 de ani a scris principala sa opera: Estetica.

Practic, el n-a avut o diplomă universitară, pregătirea lui fiind în mare parte aceea a unui autodidact. La insistențele unui unchi al său (la 17 ani de la moartea părinților în 1883) a urmat câteva cursuri ale Facultății de Drept, dar nu absolvă. Timp de șase ani (1886-1892) călătorește în țările de mare cultură; în 1892 se stabilește la Neapole, unde-și va petrece întreaga viață.

În timpul regimului lui Mussolini, la început, a fost înșelat de doctrina fascistă, considerând-o de dreapta, putând să restrângă și să contracareze tendințele de stânga împotriva restrângerii libertății individului, dar a înțeles curând că e vorba despre o altă formă de tiranie și a devenit, în interiorul și în afara Italiei, simbolul opoziției față de fascism, punctul central al iubitorilor de libertate.

După al doilea război mondial Italia nu a revenit la monarhie, cum și-ar fi dorit el, și nici Partidul Liberal n-a reînviat la guvernare, dar noua Italie, în forma ei democratică, a fost inspirată de spiritul său.

A inființat Institutul Italian de Studii Istorice ca centru de cercetare.

(https://www.britannica.com/biography/Benedetto-Croce)

5. Giovanni Gentile (n. 30.05.1875 – d. 15.04.1944) – filosof, educator, om politic italian.

Și-a conceput propriul sistem de gândire, pe care l-a numit idealism actual (real) sau actualism, care a fost descris ca extrema subiectivă a tradiției idealiste. Idealismul actual e o formă de idealism întemeiat ce contrastează cu idealismul transcedental al lui Kant și idealismul absolut al lui Hegel.

G. Gentile a fost influențat de unii intelectuali din epoca Risorgimento (mișcare social-politică ce a dus la Unificarea Italiei), de la care a împrumutat ideea de autoctisis (autocreație), dar a fost puternic influențat și îndrumat de școlile de gândire idealiste și materialiste germane – Karl Marx, Hegel și Fitch – împărtășind idealul creării unei Epistemologii, o teorie a cunoașterii care nu face presupuneri.

G. Gentile a avut influență în furnizarea unei baze intelectuale pentru fascismul italian și a scris (ca autor fantomă) prima parte din Doctrina fascismului (1932) atribuită lui Mussolini.

A murit ucis de doi partizani comuniști din organizația Gruppi di Azione Patriottica.

(https://en.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Gentile)

6. Bertha Everett Mahony, căsătorită Miller (n. 13.03.1882 – d. 1969), este o figură proeminentă a mișcării literaturii pentru copii. A creat una dintre primele librării pentru copii din Boston, Massachusetts (1916), a fondat Revista Horn Book și a creat editura Horn Book, Inc. A avut și o librărie ambulantă dar aceasta nu prea s-a bucurat de succes și a fost închisă, sponsorii considerând că nu merită investiția.

The Horn Book este cea mai veche revistă de acest gen din America și e considerată arbitrul excelenței în ceea ce privește literatura pentru copii. Primul număr a apărut în octombrie 1924 și a constat, în principal, dintr-o listă de cărți noi recomandate. În timp, în paginile revistei s-au adăugat critica și filosofia, pe măsură ce domeniul literaturii pentru copii s-a extins.

(https://en.wikipedia.org/wiki/Bertha_Mahony)

N.B. Textul nu reprezintă o analiză a ceea ce este literatura pentru copii; sunt doar fragmente inspirate de jocul citatelor, și informații adiacente.

Image by Rosy from Pixabay