Căutam un scriitor, autor, poet etc. român care să se fi născut sau să fi decedat cândva în noiembrie. Și-am dat de Urmuz, scriitor, umorist, judecător, grefier, despre care sunt aproape sigură că n-am aflat până zilele acestea. Totuși, probabil ca oi fi citit numele în mic dicționar cu scriitori români (ediția 1978, Editura Științifică și Enciclopedică, București) dar nu mi-a atras atenția. Habar nu aveam că este atât de apreciat. Hm. Nici nu știam că există...! Oricum, literatura absurdului nu mă atrage în mod deosebit, dar am mai citit una-alta.
Pentru ca mi s-a părut amuzant ce a scris Urmuz am ales câteva citate pentru a înscrie postarea în jocul Citate favorite gazduit de Suzana pe blogul Floare de colț.
A făcut studii de drept și, după licența (1907), a fost judecător prin diferite localități din județele Argeș, Tulcea, Dâmbovița, Teleorman. În 1916 e mobilizat și face războiul în Moldova, unde se îmbolnăvește de febră recurentă (Boala lui Lyme). În armată a ajuns la gradul de locotenent.
Prietenii, dar mai ales sora lui, afirmau despre el ca era un om vesel, pus pe șotii. De exemplu, Urmuz a fost amuzat de crearea unei asociații de studenți naționaliști Vivat Dacia – se da drept membru al acesteia și sugerează celor care doreau sa adere ca tariful de admitere consta în capete de rață.
Sau: alături de colegul și prietenul sau din gimnaziu, George Ciprian (Gheorghe Pana Constantin), ieșeau pe străzi și acostau trecători încercând să-i convingă să-și prezinte documentele de identitate.
În alte situații, Urmuz intra la seminarii sau cursuri extrem de tradiționaliste, le câștiga încrederea profesorilor, spunându-le că trăiește în spirit naționalist, după care recita, în fața amfiteatrului plin, fabule fără sens, creații proprii, precum celebra sa fabulă Cronicari:
Cică niște cronicari / Duceau lipsă de șalvari. / Și-au rugat pe Rapaport / Să le dea un pașaport. / Rapaport cel drăgălaș / Juca un carambolaj, / Neștiind că-Aristotel / Nu văzuse ostropel. / “Galileu! O, Galileu! / Strigă el atunci mereu – / Nu mai trage de urechi / Ale tale ghete vechi.” / Galileu scoate-o sinteză / Din redingota franceză, / Și exclamă: ”Sarafoff, / Servește-te de cartof!”Morala: Pelicanul sau babița.
Și multe altele a mai făcut, împreuna cu prietenii lui.
Un alt coleg, viitorul poet tradiționalist Vasile Voiculescu, l-a reamintit pe Urmuz ca fiind un tânăr genial, umorul sau fiind cerebral, mai greu de detectat și apreciat.
Una dintre surorile lui, Eliza (căsătorită Vorvoreanu), cu un an mai mică, spunea că Mitică (așa cum era numit în familie) este voios spiritual, descriindu-l ca fiind în mare parte nepretențios și introvertit, fascinat de descoperirile științifice și, din anii copilăriei, un cititor pasionat de cărțile science-fiction ale lui Jules Verne.
Satiriza pe cei lacomi, iubitori de mese copioase și de băuturi așa-zise alese. Mesele lui Urmuz erau frugale, nu îl ispitea costisitorul în materie de alimente, îmbrăcăminte etc. Parodia pe cei lipsiți de cultură, care, dându-și aere de savanți, stâlceau ideile, întortochind frazele în cuvinte pretențioase și neînțelese; parodia, mai ales, stilul romanelor publicate în foiletoanele ziarelor. Deși iubea pe om și-l respecta – fiind extrem de politicos de fire – râdea totuși de inconștiența celor care trăiesc imitând pe alții. Alcătuirea unor instituții, comportarea unor funcționari îi provocau râsul – povestea sora lui.
Pseudonimul i l-a ales Tudor Arghezi care, fascinat de Pagini bizare” (șapte schițe) i-a publicat două dintre texte în 1922, în două numere consecutive din Cugetul romanesc: Ismail și Turnavitu (în care e descrisa o lume ilogica, ireala) și Pîlnia și Stamate, antiproză intitulată ironic roman în patru părți, în care face o serie de calambururi de esență sofistică prin duplicitatea de sens a cuvintelor – oamenii nu coboară pe scări, ci din maimuță; o masă fără picioare bazata pe calcule și probabilități etc.
Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc și sonerie. În față, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfășurată în cearceafuri ude... O masă fără picioare, bazată pe calcule și probabilități, suportă un vas ce conține esența eternă a „lucrului în sine", un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținând în mână o sintaxă și... 20 de bani bacșiș... Restul nu prezintă nici o importanță. Trebuiește însă reținut că această cameră, vecinie pătrunsă de întuneric, nu are nici uși, nici ferestre și nu comunică cu exteriorul decât prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum și prin care se pot vedea, în timpul nopții, cele șapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuță și un șir finit de bame uscate, alături de Auto-Kosmosul infinit și inutil...&
Cât despre eroul nostru, Stamate, pentru ultima oară cătând prin tubul de comunicație, mai privi o dată Kosmosul cu ironie și indulgență. Suindu-se apoi pentru totdeauna în căruciorul cu manivelă, luă direcția spre capătul misterios al canalului și, mișcând manivela cu o stăruință crescândă, aleargă și astăzi, nebun, micșorându-și mereu volumul, cu scopul de a putea odată pătrunde și dispărea în infinitul mic.
(din Pîlnia și Stamate).
*
Gayk nu are copii. A adoptat însă pe când era încă elev în gimnaziu pe o nepoată a sa, în momentul când aceasta lucra la gherghef. Nu s-a dat înapoi de la nici un sacrificiu pentru a-i da o educație aleasă – având grijă să-i trimită în fiecare zi, la institutul unde o internase, câte un chelner care să o roage din partea sa să se spele în fiecare sâmbătă pe cap și să-și formeze neapărat o cultură generală. (din Emil Gayk)
*
Și iarăși, cine dintre noi se mai poate plânge că forța primordială, cauza cauzelor, nu poate fi niciodată atinsă, descoperită, când toți se căznesc să o apuce de la început, înapoi, şi nimeni nu s-a încercat să o învăluie, pentru clipa de față, să o prindă măcar o dată pe flanc? (din Puțină metafizică și astronomie)
Scria George Călinescu:
Prin caracterul fantastic și ironic al operei sale, simplu joc estetic uneori, Urmuz este astăzi un precursor elogiat al literaturii absurdului.
Vasile Voiculescu, a afirmat la radio în 1932:
Despre scriitorul Urmuz se poate spune că e unic. Bun sau admirabil sunt epitete pentru literatura obișnuită. Creațiilor lui Urmuz nu li se potrivește decât calificativul unic… Uluitoarea lui apariție în literatura noastră a uimit pe toți și a zăpăcit pe cei mai mulți.
Numele lui a fost asociat de cele ale lui Alfred Jarry, Franz Kafka, Lewis Carroll, Edgar Allan Poe, Samuel Beckett, Joyce, Eugen Ionesco și alții.
A scris puțin. Scrierile lui sunt scurte dar dense, cunoscând gloria postum, și au avut o înrâurire destul de mare asupra literaturii românești de avangarda, contribuind și la lărgirea conștiinței estetice. Eugen Ionesco, explorând filonul literaturii absurdului, îl va considera pe Urmuz unul dintre precursorii tragediei limbajului.
Tudor Arghezi l-a lansat (1922), Sașa Pană l-a editat, Geo Bogza, Ilarie Voronca, Lucian Boz l-au exaltat. O revista, a lui Geo Bogza, i-a purtat numele. Critici contamporani l-au situat în exegezele lor și în spiritul criticii noi (manierism, freudism, existentialism) în aria bogata a secolului XX.
Opera: Cronicari, Pîlnia și Stamate, Ismaïl și Turnavitu, Emil Gayk, Algazy și Grummer, Cotadi și Dragomir, După furtună, După furtună, Plecarea în străinătate, Puțină metafizică și astronomie, Fuchsiada.
Moartea lui Urmuz
Urmuz (îi plăcea să fie numit Urmuz-Demetru) s-a împușcat la 23 noiembrie 1923 – a fost găsit de sergentul din post într-un boschet din dosul bufetului, în apropierea Șoselei Kiseleff, în nordul Bucureștiului. E înmormântat în cimitirul Bellu.
Criticul George Călinescu a afirmat că există o rațiune filosofică ce rezona teribil cu secolul său: el a vrut să moară într-un mod original, fără vreo cauză sau vreun scop precis.
Unele surse susțin ca ar fi suferit de o boala incurabila, dar se știa ca era fascinat de arme și de potențialul lor distructiv – în 1914 a scris un omagiu pentru revolvere, creditându-le cu o putere magică asupra creierului suicidar (potrivit istoricului literar Tom Sandqvist). Alte surse arata ca Urmuz teoretiza despre lipsa de sens și despre goliciunea vieții, punând aceste gânduri pe seama membrilor familiei în timpul înmormântării fratelui sau Constantin, în 1914.
Geo Bogza sugerează că mentorul său s-a sinucis odată ce procesul deconstructiv, realizat de intelectul lui ascuțit, l-a dus la o concluzie naturală.
Sașa Pană susține că Urmuz s-a săturat să-i amuze pe "cretinii" și "profitorii" care au dominat scena literară a Bucureștiului și, hotărât să-și transforme personajul literar în "praf și pulbere" și-a asumat riscul de a-și distruge eul fizic. În revista unu din noiembrie 1930, acesta scria despre moartea lui Urmuz:
De acolo, noaptea – poate în clipa imaterială a orei 0 – s-a despicat: Demetrescu-Buzău s-a întors pentru diversul faptelor zilnice la ziare și în aceeași cafenea, iar Urmuz a rămas cenușă de stele.
Cititor, trăiește poemul, cum ai trece cu valizele pline de nitroglicerină printr-o țară de foc.