Haita care nu m-a vrut

A scene from WHITE GOD, Magnolia Pictures 

Am descoperit un text la dr. Mihaella (blogul nu mai exista in febr 2021 şi pornind de la fraza Toate animalele au simțuri mai dezvoltate decât omul. Ei nu interpretează, nu raționează, dar simt mai multe decât omul mi-am amintit o întâmplare oarecum hazlie, petrecută cu mulţi ani în urmă, pe la începutul anilor 1990.

Era o seară de vară, încă nu se întunecase, şi eram împreună cu o colegă de muncă, o conduceam în staţia de autobuz. E o fata la locul ei, mereu gata să ajute pe oricine are nevoie, fără a aştepta ceva în schimb.

Aveam de parcurs un bulevard lung şi lat. Fiind seară, mulţi oameni profitau de răcoarea care se lăsase şi se plimbau, cu mic cu mare, cu pisică şi purcel. La un moment dat apare o haită de câini – mulţi câini, mici şi mari (la vremea aceea abia se puneau in discuţie “adăposturile pentru câinii maidanezi” şi nimeni nu se isteriza când îi vedea pe străzi). Colega-mi zice, cu glas tremurat, desi câinii erau tare departe: Haide, repede, să trecem strada că vin cainii şi de când m-a muşcat unul mi-e frică tare de ei!

Ştiam o mulţime de oameni, dintre cei care au grijă de câinii nimanui, muşcaţi de blănoşii pe care încercau să îi salveze (şi înainte de 1990 erau oameni care adunau câinii de pe străzi şi aveau grijă de ei), muşcaţi de mâini, de picioare, de… fund, dar care nu se temeau de câini nici după acele experienţe dureroase, uneori repetate - câinii se sperie, nu sunt siguri dacă intenţiile tale sunt bune sau vrei doar să-i răneşti, ca mulţi alţii. Şi pe mine m-a muşcat un câine al nimănui (la mult timp după întâmplarea aceasta) pentru că dădeau din sacoşe, spre el, nişte inconştienţi şi am apărut în calea lui pe neaşteptate.

Deşi eram una lângă alta, deşi erau mulţi oameni în jur, câinii şi-au fixat atenţia asupra colegei mele şi s-au apropiat alergând şi lătrând, aproape înconjurând-o. A început să ţipe şi să dea din mâini – degeaba strigam la ea (cât mai calm posibil) să nu se mai agite - era cuprinsă de spaimă. Băteam din palme, strigam la câini… Ajunsesem să împing câinii mari cu mâinile, încercând să-i fac loc fetei să iasă din încercuire, plasându-mă între om şi caine, dar ei nimic; aveau o ţintă fixă. Nu săreau pe ea, dar nici n-o lăsau să treacă, învârtindu-se lătrand în jurul ei, când spre stânga, când spre dreapta – aşa ceva nu mai văzusem până atunci, şi nici de atunci.

Cumva-cumva, a reuşit să traverseze – câinii n-au urmat-o, ca şi cum s-ar fi ridicat între ei şi şosea un zid invizibil; au rămas lângă bordură, lătrând, ignorându-mă total – aproape că mă simţeam jignită! Înainte de a-şi continua drumul pe bulevard mi-au aruncat o privire total lipsită de interes… Nu mă plâng! :)) Chiar mă bucur că nu sunt interesantă pentru haite.

După ce au plecat câinii s-au apropiat câţiva dintre cei care asistaseră la scena caraghioasă şi m-au întrebat dacă sunt în regulă. Oare ei nu văzuseră că acei câini nu mi-au dat importanţă, deşi am încercat din răsputeri să-i fac să mă bage în seamă şi îi împingeam de parcă ar fi fost câinii mei?!

Între timp, “fata mea” a prins viteză, abia am ajuns-o din urmă, pentru că doar încetinise pasul dar nu părea că vrea să se oprească.

Mult timp m-am întrebat: ce-or fi simţit câinii aceia la colega mea de li s-a pus pata aşa, dintr-o dată?! Azi mi-am amintit întrebarea; poate că răspunsul e cel citit la Mihaella, dar nu e un răspuns total lămuritor deoarece nu răspunde la întrebarea “ce?” pentru că nici eu şi nici ceilalţi prezenţi atunci nu suntem puri (eu sigur nu-s).

☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺

sursa foto: scena din filmul “White God”, premiat la Cannes in 2014 (premiul Un Certain Regard)

http://www.fastcocreate.com/3044228/animal-payback-is-a-bitch-behind-the-brutal-and-powerful-mad-dog-movie-white-god