Ce oraş frumos! Miercurea fără cuvinte!

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Sursa foto: Braşov, oraşul sufletului meu.

Provocările lunii octombrie.

HAPPY WW!

Fără turism, doar exploatare

Prim-ministrul Tudose – acela veşnic încruntat, care vorbeşte abia despărţind buzele şi care pare mereu sictirit – a declarat, pe ocolite, într-o emisiune televizata (pe la începutul mandatului) că nu e de acord cu „atâta protecţie” pentru diferite zone – şi s-a referit inclusiv (sau mai ales) la Roşia Montană, unde oamenii abia au reuşit să oprească exploatările care ar distruge zona. Desigur, reporterul i-a „aruncat” întrebarea la plesneală... Altfel spus, era cam regizata treaba. Ce-a zis ministrul, între altele? „Nu mai poţi face nici măcar o gropiţă să aduni râme. Aşa a zis, cu multă infatuare, plin de importanţă şi dornic de a realiza ceva profit pentru naţiune – desigur!

Pentru protejarea Roşiei Montane s-a întocmit un dosar prin care s-ar înscrie zona in patrimoniul UNESCO, devenind astfel zona protejată. Pe la sfârşitul lunii septembrie s-a deplasat acolo un evaluator (expert) de la UNESCO, dar a fost şicanat de paznici, de angajaţi, de autorităţi... Omul a plecat; in vara viitoare vom afla concluziile la care a ajuns...

Au trecut trei ani de la scandalul exploatării aurului din munţii Apuseni – când legea privind autorizarea proiectului minier a fost respinsă in parlament (acel moment in care prim-ministrul de atunci vota diferit: ca deputat in interesul zonei şi ca ministru in interesul naţiunii – desigur!).

Zona a început să arate ca una turistică, devenind aproape in totalitate „monument istoric”. Tăurile – lacuri artificiale specifice pentru Roşia Montană – au fost amenajate începând cu anul 1733. Apa din aceste lacuri fiind utilizată in special la funcţionarea şteampurilor ce zdrobeau minereul aurifer.

S-au amenajat câteva trasee uşoare, se poate pescui in zonă (pescuit sportiv), există galerii miniere încă de pe vremea romanilor şi pot fi vizitate... Treizeci şi cinci de construcţii sunt declarate monument istoric in Roşia Montană (trei biserici din zonă sunt vechi de sute de ani). Şi există peisajul!

Turismul este singura solutie pentru dezvoltarea zonei.

₪₪₪

Despre extragerea aurului, foarte pe scurt

Extragerea aurului se poate face prin mai multe metode, in funcţie de compoziţia mineralogică a rocii: concentrarea gravitaţională, amalgamarea (se foloseşte mercur) şi cianurarea (cea mai „productivă” şi ieftină pentru extragere dar şi cu riscuri foarte mari).

Aurul de la Roşia Montană (in cantitate mare, dar şi mai mari cantităţi de argint), afirmă un profesor de geologie, poate fi extras numai prin metoda cianurării – cianura dizolvă minereul şi se lipeşte de aur ca un magnet; din solutia rezultată metalul se extrage uşor.

Se pare că metoda gravitaţionala, descoperită recent de specialiştii unei universităţi din S.U.A., va înlocui in următorii ani instalaţiile cu cianură. Prin această metodă se foloseşte densitatea mai mare a metalului pentru a-l extrage din minereu. E o metodă care ar proteja mediul într-o mult mai mare măsură dar zonele respective nu vor mai fi atractive pentru turişti..

Specialiştii afirmă că atât timp cât substanţele chimice rămân într-un circuit închis nu există pericol pentru mediu, dar barajele groase necesare a fi construite in jurul lacurilor de decantare pot ceda in anumite condiţii – s-a întâmplat in 30 ianuarie 2000 şi in România, Baia Mare, când barajul unei exploataţii miniere a cedat şi sute de tone de cianuri au ajuns in râuri, apoi in Dunăre şi in Marea Neagra. A fost un dezastru ecologic.

Surse info: http://recorder.ro/; https://www.antena3.ro/actualitate/;  http://www.descopera.ro/povestea-aurului/;

Scrisoare către un prieten. Citate favorite

Viaţa trebuie trăită  cu faţa spre viitor, dar înţeleasă cu faţa spre trecut.

₪

Prea tânărul meu prieten,

[…] Cel care e disperat din motive personale este pândit ca disperarea lui să nu fie nici adevărată nici profundă, ci să fie o simplă decepţie, un regret. Dar nu in acest mod trebuie să-şi trăieşti tu disperarea, pentru că nu ţi s-a luat nimic, eşti in posesia totului. Dacă cel deznădăjduit crede că nefericirea de care suferă are o mulţime de cauze aflate in afara lui, disperarea in care trăieşte nu este adevarată; ea îl va face să urască lumea in loc s-o iubească. Fiindcă, dacă e adevărat că lumea îţi provoacă supărarea vrând să fie pentru tine ceea ce nu e, e iarăşi adevarat că atunci când te vei regăsi pe tine in disperare, o vei iubi aşa cum este. Din păcate, culpabilitatea, o conştiinţă încărcată îl împing pe individ in disperare şi el îşi va regăsi cu greu mulţumirea. Şi atunci eu zic: disperă! Disperă din tot sufletul şi din tot spiritul; cu cât aştepţi mai mult, cu atât mai dure vor fi condiţiile, iar de plătit vei plăti la fel. Ca in întâmplarea cu Tarquinius, căruia o femeie i-a oferit o colecţie de cărţi. Acesta a refuzat să-i dea preţul cerut de ea pe toată colecţia, şi atunci femeia a ars o treime din cărţi. Pentru cele două treimi rămase i-a cerut preţul de la început. Tarquinius a refuzat din nou. Femeia a mai ars o treime din colecţie. Când a văzut hotărârea femeii, Tarquinius s-a învoit să-i dea preţul cerut pentru toată colecţia, dar nu mai luă decât o treime.

(Scrisoare către un prieten, de Sóren Kierkegaard. Editura Maşina de scris, 1997, traducere de Kjeld Jensen şi Elena Dan)

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. 

₪

In istoria filosofiei, gândirea lui Sóren Aabye Kierkegaard (05.05.1813 – 11.11.1855) apare ca o reacţie a individualismului faţă de marile abstracţiuni ale lui Hegel. Alături de Nietzsche, e considerat un întemeietor şi un reprezentant major al existenţialismului.

Era creştin pătimaş, dar dispreţuia profund organizarea religioasă şi orice tip de doctrină care tocea conştiinţa existenţei personale a omului, remarcând: Gânditorul care in toată gândirea lui uită că este şi un individ existent, nu va putea explica niciodată viaţa. El face doar o încercare de a înceta să mai fie o fiinţă omenească (in “Post-scriptum final neştiinţific”).

Opera sa teologică se axează pe etica creştină şi instituţia Bisericii. Opera sa în domeniul psihologiei explorează emoţiile şi sentimentele indivizilor atunci când se confruntă cu alegerile pe care le fac în viaţă.

Kierkegaard a fost un melancolic, uneori deznădăjduit. Avea o înfăţişare ieşită din comun: firav şi cu o malformaţie a şirei spinării, care-l făcea să meargă strâmb şi clătinându-se; avea un cap mare, o claie de păr blond, ochii albaştri spălăciţi şi nasul şi gura cu trăsături ferme. Cei care l-au cunoscut depun mărturie in privinţa farmecului său extraordinar, a vivacităţii şi caracterului său deosebit de prietenos. Profesorul de filosofie de la Universitatea din Copenhaga a scris: E greu de descris zâmbetul şi înfăţişarea lui atât de expresive. Avea felul lui special de a te saluta de la distanţă, cu o simplă privire. Izbutea să transmită o blândeţe şi o afecţiune infinită prin privirile lui, dar, pe de altă parte, era in stare să-i şi scoată din sărite pe oameni prin ironiile şi sâcâielile lui.

(Mic dicţionar al filozofiei occidentale, Diane Collinson, Editura Nemira, 1995, traducere de Andrei Bantaş)

₪

Într-o însemnare din Jurnale, Kierkegaard scria: Important este să găsesc un adevăr care este real pentru mine, să găsesc ideea pentru care pot să trăiesc şi să mor.

sursa foto:

https://en.wikipedia.org/wiki/S%C3%B8ren_Kierkegaard

Oul care sărăceşte bugetul naţional

Într-o ţară in care milioane de oameni sunt săraci sau trăiesc sub limita sărăciei, vine unul precum deputatul ALDE Varujan Vosganian (propus cândva la Premiul Nobel pentru Literatură – de ce n-o rămâne la literatură?) şi zice, pe FB:

[...] Producția din gospodăriile populației ajunge la peste 20% din PIB, fără să producă niciun leu impozit la stat. Doar ceva neglijabil, prin piețele țărănești.

Locuitorii din Danemarca, Franța și din alte țări care ajung la venituri bugetare în jur de 45% din PIB nu au găini în curte și nici nu amestecă în ceaun roșiile pentru bulion ori prunele pentru magiun. 

Faptul că avem o atât de puternică înclinație spre autoconsum, și nu doar în ce privește alimentele, ne costă în fiecare an venituri bugetare de multe miliarde de lei.

Totul aici:

https://www.facebook.com/varujan.vosganian.5/posts/875509142614302

Altul pe care autosuficienţa îl dă afară din piele... A fost ministru al economiei şi comerţului (numit in 2006)! In prezent urmând să fie cercetat într-un dosar penal legat de dosarul Romgaz, suspectat de constituirea unui grup infracţional organizat şi de complicitate la delapidare.

De ce nu s-a legat, de exemplu, de chiriile şi tarifele preferenţiale din Portul Constanţa, obiectiv strategic. De acolo se pierd, anual, milioane de euro. Deputaţii au cercetat situaţia şi cine ştie ce au constatat pentru că, in noiembrie 2016, a fost votată o lege care menţine încă un deceniu chiriile subevaluate de zece ori (riseproject.ro)

Ceva mai târziu - după reacţia oamenilor - revine să explice ce a vrut să zică. Mai bine se abţinea, că ne face şi înapoiaţi, prin ultima remarcă, el, omul mileniul trei:

Am făcut o evaluare a comentariilor la postarea anterioară, postare în care ridicam o problemă reală a economiei românești, anume că o parte importantă a acestei economii e în afara relațiilor de piață. Consecințele sunt vizibile pentru o țară de la începutul secolului XXI: ponderea muncii salariate în mediul rural e scăzută, veniturile curente ale comunelor sunt mici, ponderea veniturilor bugetare în PIB e redusă, între sat și oraș între sat și oraș sunt mari decalaje. Am dat exemplul ouălor nu ca să impozitez cotețele (eu, cât am fost ministru, am redus impozite, nu am crescut sau nu am inventat niciodată un impozit sau o taxă) ci ca să fiu mai bine înțeles. Cred, însă, că am fost prea... abstract. Reacțiile pe care le-am primit arată că și la nivelul mentalităților mai avem mult autoconsum.

Desigur, pentru că ponderea muncii salariate in mediul rural e scăzută e mai bine pentru oamenii care n-au venituri sau au venituri mici şi foarte mici să cumpere şi ouă şi săpun şi tricotaje…

Oamenii aceştia există pe bune? Ei gândesc înainte de a da pe gură/tastatură? Oamenii aceştia conduc destinele unei naţiuni? Şi ne mirăm că ne merge rău! 

Care este rolul parlamentului?

Apariţia parlamentului e considerată ca exprimând cerinţa umană de participare la facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile democraţiei.

Care cred unii oameni că este rolul Parlamentului: să facă ceea ce trebuie; să nu mai alegem greşit; să se ocupe de funcţia lor; "decât" îşi vede rostul de a ne spune votaţi, ne promite multe şi nimic; să se aloce locuri de muncă mai multe, să fie salarii mai mari; să dea legi pentru societate.

Rolul şi structura Parlamentului sunt precizate in art. 61 din Constituţia României:

(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.

(2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.

Ce înseamnă a fi organ reprezentativ suprem al poporului român

Poporul a delegat exerciţiul dreptului său, natural şi inalienabil, de a legifera unor reprezentanţi ai săi (delegaţi, mandatari), astfel desemnaţi încât să poată exprima juridiceşte voinţa acestuia – aşa au apărut sistemele electorale, deputaţii şi senatorii, parlamentul (Drept constituţional şi instituţii politice, Ioan Muraru, Ed. Actami, Bucureşti, 1997).

Altfel spus, deputaţii şi senatorii trebuie să legifereze după cum vrea poporul – a nu se înţelege că orice dorinţă e in regulă pentru interesul general. Se întâmplă aşa ceva in România? Nu prea. Prin Constituţie se interzice poporului să aibă iniţiative legislative in problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea (art. 74).

Vă amintiţi scandalul cu Ordonanţa 13, când mii de oameni au fost in stradă solicitând retragerea acesteia? Spuneau unii pe atunci că “poporenii” nu se pricep la drept, deci nu ştiu ce e bine pentru ţară. Conform Constituţiei nu trebuie să ne pricem la drept pentru a ne da seama când sunt făcute legi in interesul unor infractori cu ştaif.

Proiectele de legi trebuie dezbătute public – sunt publicate pe site-ul Senatului, in general, alături de “expunerea de motive” (adică de ce se justifică modificarea sau legiferarea). Cetăţenii interesaţi pot transmite opiniile lor.

Cetăţenii au dreptul de a iniţia legi in condiţiile prevăzute in art. 74 din Constituţie. Din păcate, puţine legi au iniţiat cetăţenii (de fapt, nu ştiu care ar fi legea iniţiată de cetăţeni şi adoptată de parlamentari). Ar putea fi iniţiată (şi susţinută) una: mai puţine privilegii pentru parlamentari (există o petiţie pe temă) – parlamentarii au, oricum, un program de lucru redus şi nici nu prea au dovedit că se spetesc muncind (se spetesc, poate, dormind in poziţii incomode, in sală) şi se remarcă prin absenteism. Dintre sutele de parlamentari numai câţiva au vreo iniţiativă legislativă sau iau cuvântul in parlament - unii au şi cate trei-patru mandate consecutive la activ.

Singurul mod in care parlamentarii pot fi sancţionati este referendumul – mod deloc satisfăcător pentru a sancţiona acei parlamentari care mint de îngheaţă apele, care nu se prezintă la muncă şi care vor privilegii pe motiv că e tare periculos să fii politician in ziua de azi (oare politicienii de prin anii 1945-1950 or fi avut şi ei atâtea privilegii pe motiv că e periculos şi deosebit de greu?)

E Parlamentul unica autoritate de legiferare a ţării? Pare că nu. Guvernul emite ordonanţe de urgenţă pe bandă rulantă (pentru care parlamentarii vor emite o lege de aprobare – uneori cu multe modificări). Faptul acesta, plus lipsa de interes a parlamentarilor, au dus la legislaţia stufoasă pe care o avem, la legi care, uneori, au dispoziţii contradictorii, la legi care par a fi in interesul unor anumite grupuri – cum ar fi ideea recentă a unora de a elimina impozitul pe dividende sau de a pune in sarcina angajatului sumele pentru anumite contribuţii suportate azi de angajatori. 

Auzim uneori texte de genul: nu avem lege care să prevadă… deci nu putem face nimic. Afirmă aşa ceva unii dintre reprezentanţii diferitelor instituţii de stat. Ok.! Nu e lege! Ştiu parlamentarii? I-a sesizat cineva cu această chestiune, să facă o lege? Nu e lege dar e necesară una într-un anumit domeniu? Faceţi lege! Solicitaţi parlamentarilor o lege...

Pentru ca o lege să poată intra in vigoare trebuie analizată/discutată şi aprobată de ambele camere ale Parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senat – structura parlamentului) şi apoi promulgată de preşedintele ţării (şi publicată in Monitorul Oficial – abia după publicare poate fi aplicată).

Mulţi parlamentari fac greşeli de gramatică. Unii nu ştiu câte stele sunt pe drapelul Uniunii Europene. Unii nu au idee ce lege au votat cu doar câteva minute după ce au făcut-o. Mulţi au impresia că cetăţenii sunt la cheremul lor şi trebuie să execute ce spun ei. Mulţi nu au idee ce se întâmplă in circumscripţia lor electorală, nu-şi amintesc când au discutat ultima data cu cei care i-au ales.

Ce ne-ar putea determina să credem că ei ştiu care este rolul lor acolo, de ce au fost aleşi?

Deputaţii şi senatorii lucrează vreo două zile pe săptămână (in plen), o zi sau două pe la comisii şi vineri (unii cică şi sâmbătă) sunt ”in teritoriu”, pe la circumscripţiile electorale unde au fost aleşi şi „trimişi” in Parlament. Ca să vezi! Sala goală a parlamentului ne arată că se dau de ceasul morţii cu lucrul pentru binele naţiunii; la comisii nu se pot lua, uneori, hotărâri, pentru că nu sunt prezenţi suficienţi pentru cvorum iar ”in teritoriu”... Câţi dintre cetăţeni ştiu măcar unde au biroul parlamentarii pe care i-au ales?

Nu e cumva şi dezinteresul majorităţii cetăţenilor cauza acestui haos generalizat? Din păcate, prea mulţi spun: politica nu mă interesează. Pe noi, românii, ar trebui să ne intereseze, măcar până când vom avea instituţii care să funcţioneze fără a depinde de şefii numiţi politic sau până când vom avea organizaţii non-guvernamentale şi sindicate care să reprezinte cu adevărat interesele cetăţenilor.

Parlamentul e cea mai importantă instituţie din stat.

Altele:

Atribuţiile Preşedintelui şi ale Guvernului:

https://diana-kundalini.blogspot.com/2017/02/atributiile-presedintelui-si.html

https://diana-kundalini.blogspot.com/2017/01/despre-conduita-parlamentarilor.html

Domnu Trandafir. 5 octombrie, Ziua Internaţională a Profesorului

 Şi când mă gândesc bine, când judec cu mintea de acum, când caut să adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, găsesc cu mirare că Domnu era un om foarte necăjit, hărţuit de administraţie, că cu greu îşi ducea gospodăria lui, că venea de multe ori amărât, ca să ne dea cu dragoste învăţătura de toate zilele... Dar atunci nu, n-avea altă grijă decât să ne spuie istorii mişcătoare.
          Ca dânsul poate au mai fost mulţi.Şi toţi, dragă prietine, când te gândeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea...
(Mihail Sadoveanu - Domnu Trandafir)

₪ ₪ ₪

Povestirea Domnu Trandafir a fost publicată prima dată in revista “Albina” (1905) şi e realizată sub forma unei epistole adresată dascălului al cărui portret se contureaza in mintea – şi sufletul - autorului din amintirile copilăriei.

Mihail Sadoveanu (n. 5.11.1880, Paşcani - d. 19.10.1961,Vânători-Neamţ) a fost scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician şi om politic român.

₪ ₪ ₪

Din anul 1994, UNESCO a stabilit ca Ziua Internaţională a Profesorului să fie celebrată în fiecare an pe 5 octombrie, dar in multe state ale lumii există alte date pentru a omagia profesorii.

₪ ₪ ₪

Din seria “şcoala azi”

Dialog imaginar cu Domnu Trandafir

[…] Câte credite aţi strâns, domnule Trandafir, în cariera dumneavoastră? Cum adică ce-s alea credite? Dovada că ai muncit, că ai fost eficient. Se adună la dosarul personal, după fiecare curs de formare. Ce-i ăla dosar personal? Ce-s alea cursuri de formare? Dosarul personal înseamnă, de fapt, mai multe bibliorafturi (vă explic altădată ce-s alea bibliorafturi) în care sunt aranjate multe, multe hârtii ştampilate, cu număr de înregistrare. Cât de multe? Aşa, vreo câteva kilograme. Păi, vedeţi, pe vremea dumneavoastră pregătirea nu cântărea aşa greu! Cursurile de formare sunt absolut necesare pentru a ţine pasul cu noutăţile. Doar că, uneori, noutăţile năvălesc aşa de multe deodată, că nu mai poţi ţine pasul cu ele.

Continuare:

http://www.certitudinea.ro/de-la-lume-adunate/view/de-vorba-cu-domnu-trandafir

Alma şi Fifi

Acum un an şi un pic (sper că nu mă înşel), Adriana mi-a oferit in dar fotografia cu Alma şi Fifi. N-am ştiut ce să fac cu ea şi am păstrat-o doar pentru mine! Atât de mult îmi plăcea încât nimic nu mi se părea potrivit pentru aceasta fotografie. Atunci când îmi place ceva foarte mult nu ştiu cum să mă manifest – in cuvinte; la fel mi se întâmplă şi când ceva mă întristează foarte tare.

Fotografia imi place la fel de mult şi azi! O căţeluşă din rasa Rottweiler “ţine in braţe” un pui de pisică. O fiinţă puternică oferă ocrotire uneia vulnerabile care nici nu e din specia ei! Oare de ce nu procedează şi oamenii astfel?

Alma pare a spune: “Să nu îndrăznească cineva să tulbure somnul micuţei mele prietene!” Şi Fifi doarme liniştită, simţindu-se ocrotită între lăbuţele unui dulău pe care mulţi îl consideră a fi “rasă periculoasă”. Oare de când câinii care-şi protejează stăpânii şi teritoriul sunt periculoşi?

Pentru că azi e Ziua internaţională a animalelor mi s-a părut potrivit să postez fotografia. Ce să fac? Iubesc câinii, iubesc pisicile, iubesc animalele in general şi zâmbesc instantaneu când văd vreunul – cât de urât ar fi el aparent.