Savantul nu le știe pe toate

Într-o zi, Nastratin transporta cu barca un savant. Apa era învolburată și barcagiul cu greu stăpânea vâslele. La un moment dat s-a adresat savantului și a făcut câteva greșeli de gramatică.

- N-ai studiat niciodată gramatica? întreabă savantul cu reproș.

- Nu! ridică din umeri Nastratin.

- Înseamnă că jumătate din viața ta a fost irosită.

Câteva minute mai târziu Nastratin privește spre pasager.

- Ai învățat vreodată să înoți? îl întreabă.

- Nu; de ce?

- Înseamnă că toată viața ta e irosită. Ne scufundăm!

(autorul e anonim, pentru mine)

Nasrudin, Nasreddin, Nastratin (și multe prenume) a existat în realitate, dar originea lui nu pare a fi prea clară, și mai multe culturi și-l arogă. Cert este că a fost un om înțelept, cu simțul umorului, un filosof sufist, între altele.

Pe măsura ce s-a scurs timpul au fost adăugate povești noi care îi sunt atribuite lui sau în care el e personajul principal; unele povești au fost modificate și toate s-au răspândit în multe regiuni ale lumii. Temele poveștilor au devenit parte din folclorul unor națiuni și exprimă imaginația respectivelor popoare.

Porumbelul cafea cu lapte

Miercuri, 16 iunie, a venit un nou oaspete la pervazul ferestrei de la balcon: un porumbel cu alură de turturică. Pe cap și pe gât e colorat în maro deschis cu „pete” mai mult sau mai puțin ovale și albe. Pe aripi e bej cu alb și spre vârful aripilor și penele din coadă sunt bej deschis cu „pete” albe (cumva, pare jumătate bej, jumătate alb). Când l-am văzut m-am gândit la cafea cu lapte (nu! nu pun lapte în cafea, dar știu cum arată o cafea cu lapte). În poză n-am reușit să ilustrez nici un sfert din frumusețea lui. I-am făcut mai multe poze și părea că vrea să afle de unde se aude "țac-țac".

E un drăguț sperios porumbelul Cafeluță - el nu știe că nu-i fac vreun rău (sper să înțeleagă). L-am văzut și azi, și am încercat să-l fotografiez mai clar, dar a zburat. Mi-a părut rău, pentru că n-a apucat să pape decât câteva grăunțe. Sper să vină în continuare, să se obișnuiască și abia atunci voi mai încerca să-i fac poze.

Mai jos m-am jucat cu o fotografie făcută teiului în 5 iunie. Nu e prima dată când mă joc cu o fotografie a teiului.

Dorința mea a fost să evidențiez crenguțele cu frunze verde-crud care au crescut pe cioturile tăiate la începutul anului. N-am prea reușit, dar am avut „material” pentru joacă, și-am aplicat efecte:

Fără legătură... Așa cum e ciuntit pomul am senzația că va începe să se aplece  mult spre trotuar pentru că pe partea dinspre bloc i-au lăsat prea puține crengi specialiștii în cosit iarbă (sper să nu se strice echilibrul și să se prăbușească teiul).

Oameni mari, de elită

A se „citi” și ghilimelele, în titlu, pentru „mari” și „elită”.

Oameni, mari infatuați nu oameni mari în sens de „mare suflet”, „mare caracter”. Despre cei „mari” (cu ghilimele) îmi dau cu opinia aici.

Oamenii cu adevărat mari au sentimentul straniu că măreţia nu ţine de ei, ci că vine prin ei. Iar ei văd ceva divin în fiecare om şi sunt infinit - poate nebuneşte - de incredibil de milostivi. (John Ruskin)

Nu-mi mai aminteam exact cugetarea și-am căutat-o pe net după ce mi-a fost atrasă atenția asupra afirmațiilor unui tip pe care îl stimam, un tip care e (și) președintele de onoare al unei asociaţii despre care se presupune că apără valorile democrației. Și-a dat arama pe față, cum s-ar spune, când cu protestele împotriva restricțiilor impuse pe motiv de sănătate publică. Și-ar fi putut expune punctul de vedere fără a jigni și fără a încerca să manipuleze (părerea mea). Îl citez mai jos așa cum s-a exprimat în cadrul unei emisiuni difuzate pe unul dintre canalele de... știri:

Vorbeam de populism pentru că populismul este poporul contra elitelor. Medicii sunt elite, politicienii sunt elite, companiile internaționale sunt elite. Deci este un protest împotriva elitelor de care profită unii actori politici în încercarea de a obține popularitate și un sprijin electoral cât mai important.

Politicienii sunt elite! Cei de azi, din România, doar în sensul că sunt superiori strict prin poziția dominantă (de putere) față de cei dominați indiferent dacă indivizii „elitei” au, sau ba, merite politice. Puterea le-a fost dată tocmai de cei pe care, uneori, îi consideră slugi, și cer respect uitând că respectul se câștigă - nu-l primește cineva odată cu fotoliul de parlamentar, de exemplu.

În logica enunțului făcut de acest tip poporul nu are dreptul să se revolte împotriva politicienilor dacă aceștia uită că trebuie să-i reprezinte și încearcă să le pună bocancul pe grumaz. Sunt elite; nu? În „logica” acestuia, medicii n-ar trebui trași la răspundere pentru malpraxis și companiilor internaționale (elite?!) ar trebui să li se permită să-și exploateze angajații, să aducă în Ro orice mizerie, să-și „exporte” profiturile fără a plăti taxe etc. s.a.m.d.. Nu e corectă generalizarea lui - induce în eroare.

Cum își permite un poporan să se ia de elite?! Poporanul trebuie să zică mersi dacă „un ceva” din elită i-a dat un genunchi în gură. Haida-de! Până unde or putea merge unii cu tupeul?

Acest tip nu e singurul care-i trage cu elitele în sus și-n jos! Mai sunt destui, inclusiv „jurnaliști”, cititori de prompter, politruci, scribăreți etc. care-și imaginează despre ei că fac parte din „elită” doar pentru că apar la TV (sau pe aiurea), au înșirat cuvinte pe pagini adunate între coperți, s-au îmbogățit din contracte cu statul etc..

Elită vine din latinescul „electus/eligere”, care înseamnă „select/a selecta”; e un termen de calificare a unei persoane sau a unui grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o societate. Ideologia elitismului poate duce la cultul personalității. Sunt câțiva, la nivel politic înalt, care dau deja semne, dar nu sunt elite, sunt doar indivizi care și-au pierdut capul când au fost investiți cu putere de decizie asupra destinelor unor oameni. „Ministra” muncii, la Deva, îi spune (între altele) unui sindicalist: Aveți șansa să mă priviți în ochi. Câți au șansa? Nu toată lumea. Deci, aveți șansa să mă priviți în ochi. Și-i mai spune: Vă rog să-mi vorbiți cu drag, pentru că și eu vă vorbesc cu drag (!!) Poate n-ați observat: se reactivează membrii partidului de tristă amintire numit democrat-liberal, membri care au fost incluși în Partidul Național Liberal și au distrus și bruma ce mai rămăsese din partidul istoric. "Ministra" în cauză tot cu drag făcea front comun cu cei care au mărit și inventat taxe, au diminuat pensii și salarii, aducând o mulțime de oameni la disperare.

Un alt membru al „elitei politice” de azi susține vehement: Cine nu votează nu există! Și acesta a uitat (sau n-a știut vreodată) care-i treaba cu democrația. I s-o trage de la stat prea mult pe acoperiș?

Elitismul nu e ceva rău în esență; din contră, e o formă de recunoaștere a adevăratelor valori, dar când - social discutând - „urmașii” / cunoscuții etc. unor oameni de valoare (de exemplu) obțin privilegii doar pentru că sunt ceea ce sunt se numesc privilegiați și privilegiile n-au legătură cu elitismul, în context. Atunci când unii se adună-n gașcă, se bagă-n față și spun „noi suntem elita”, crezându-se mai buni decât alții, mai deștepți și mai nu știu cum, vorbim despre snobi, în cel mai bun caz.

Populismul e un concept larg dezbătut; cercetătorii în materie nu au găsit o definiție satisfăcătoare, dar este o parte inerentă a democrației (unii autori se întreabă, totuși, dacă este o amenințare sau o „corecție” pentru democrație). O definiție pentru populism oferă Cristóbal Rovira Kaltwasser (de la Universitatea Diego Portales din Santiago de Chile) și Paul A. Taggart (de la Universitatea din Sussex) în lucrarea Dealing with populists în government: a framework for analysis (2016): o ideologie fin-centrată, care consideră că societatea este separată în două grupe omogene şi antagonice : „poporul virtuos“ şi „elita coruptă“ susţinând că politica trebuie să fie o expresiei a voinţei generale a poporului. În democrațiile reprezentative (cum este și cazul României) poporul este reprezentat de politicieni care iau decizii în numele lui, în calitate de membri ai parlamentului sau ai guvernului. Mai des - sau mai rar - există divergențe între voința poporului și voința celor care-l reprezintă; în general, (în democrație în particular) poporul nu e împotriva „elitei politice”, ci împotriva unor indivizi care încep să nu mai țină cont de voința generală.

Între altele, tipul pe care-l bârfesc aici a făcut și afirmația că oamenii care au protestat în martie au fost solidarizați de lipsa empatiei. Atunci... cum s-au solidarizat, totuși? I-a făcut, indirect, psihopați (pentru că asta sunt cei lipsiți de empatie).

Cei care vor să îndrepte un rău printr-un alt rău vor reuși să strice totul.

Ape de munte. Miercurea fără cuvinte

Din munte-aleargă și la șes se plimbă / Colo-n cuibar de ape fug să cadă, / Colo cu șir de valuri fac paradă, / Aceleași sunt deși mereu se schimbă.

[o strofă din poezia Izvor și râu, de Mihai Eminescu (15.01.1850 - 15.06.1889)]

Parcul National Retezat ↑

Muntii Bucegi ↑

Muntii Fagaras ↑

Sursa foto: ©Mountain Travel.

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte, joc preluat de Zina de la Carmen.

Fotografiile sunt înscrise și aici:

https://natashamusing.com/2021/06/buddha-doodles-wordlesswednesday-wednesdaywisdom/

*

http://myworldthrumycameralens.blogspot.com/2021/06/my-corner-of-world_01496809838.html

*

https://allatseawithme.blogspot.com/2021/06/wordless-wednesday-stockholm-archipelago.html

*

https://comedy-plus.com/wordless-wednesday-204/

*

https://jaipurgardening.blogspot.com/2021/06/garden-affair-water-lilies.html

Nu fi pesimistă

Pesimistul este un optimist bine informat, asta se știe.

Răsfoind azi unele albume preferate de pe fb am dat (și) de această poză.

Mă amuză ipostaza în care e fotografiată pisica. Am luat și bancul care era acolo:

La fereastra unei case stă o doamnă. Alta, în trecere pe acolo, îi zice:

- Vai, dragă, ce pesimistă ești...

- Eu nu sunt pesimistă, sunt croitoreasă.

Ce legătură este între poză, glume și pesimiști? Legătură între ceva și orice luni spre miezul nopții? Imi place fotografia și îmi place bancul; ador bancurile seci.

Două roșii pe calea ferată. Una zice:

- Dă-te, tu, că vine trenul!

- Eteeee...            Fleoșc!

*

Un fermier avea un cal; și calul n-avea nimic împotrivă.

Sursa foto: ©Brașov, orașul sufletului meu.

Cinci prieteni în poze

Prietenii din pozele ce urmează își au locul lor în sufletul meu, dar de văzut îi mai pot vedea numai astfel (și cu ochii minții, da). În suflet mai am mulți alți prieteni (cu blăniță sau cu pene), dar nu am poze cu ei. Cu sau fără poze, e greu - spre imposibil să-i uit (cel puțin, cât timp voi avea creierul întreg).

Aici este despre dragi cu blană, să n-avem vorbe, să nu amestecăm lucrurile. 😊

Rând pe rând pe rând - sau doi-trei deodată - au trecut prin viața mea și au îmbogățit-o. Au traversat, apoi, Podul Curcubeu și au ajuns între stele - îmi place să cred. Poate că nu sunt între stele, poate că sunt pretutindeni așa că... pot fi și în cafea. Îmi place cafeaua foarte mult, de aceea am ales să „montez” chipurile lor în câte o ceașcă de cafea. 

Și Bonny era amatoare de cafea. Sigur că nu-i dădeam! Își lua singură! A trecut ceva timp până m-am prins... cine-mi golea din ceașcă. La acele momente îmi spuneam că m-a lăsat memoria!

Vietățile pe care le-am avut nu am căutat să le aducem în apartament de bloc pentru că așa am vrut (voiam, dar ne gândeam că, într-un fel, nu le-ar fi bine), ci au ajuns pentru că, probabil, așa a trebuit să fie.

Bonny a cunoscut-o numai pe Miți, și au fost prietene - amândouă erau foarte prietenoase și cu alți câini și cu oamenii (erau și excepții). Miți i-a cunoscut și pe Pufi, motanul, și pe Boby - cu Pufi, motanul, era prietenă bună (dormeau împreună). Pufi și Boby nu erau prieteni și trebuia să avem grijă să nu se întâlnească. 

De câteva ori s-au întâlnit și Boby a ieșit șifonat din aceste întâlniri. Câinele nu avea nimic împotriva motanului, dar motanul e posibil să fi fost deranjat de faptul că un alt mascul a intrat pe teritoriul lui.

Boby și Tedi au fost cei mai buni prieteni. Am scris despre prietenia celor doi în 2016, când Tedi a plecat din lumea aceasta. 

Despre Boby am scris în anul 2012. Despre Pufitică am scris în 2019, la câteva zile după ce a traversat și el Podul Curcubeu. Despre Miți am scris în anul 2014. Despre Bonny am scris ocazional, fragmentat.

montaje realizate in editorul: https://funny.pho.to/

Râsul pescărușilor

Într-o zi, pe la prânz, am plimbat câinele pe o străduță liniștită, pe lângă curți de case și de blocuri „stil vilă”. Și cum mergeam noi, liniștite, se aud hohote de râs, pe tonuri diferite - mai ascuțite și mai puțin ascuțite: „hahaha haha hahahaha” și apoi, după câteva secunde, un „ha!” Și s-au auzit „râsetele” în acest stil câteva minute. 

Pescărușii se învârteau deasupra noastră la înălțimea unui bloc cu patru etaje; se învârteau și râdeau! N-aveam cum să rezist și m-a pufnit râsul - mai ales la acel „ha!” întârziat. Râdeam cu fața ascunsă-n eșarfă, dar râdeam tot mai cu poftă, și eram însoțită doar de câine. M-am gândit să pun telefonul la ureche, să creadă lumea că nu-s sărită, dar am preferat să plec.

Tare mi-ar fi plăcut să le fotografiez rotirea deasupra noastră, dar nu aveam nici cea mai mică șansă având cățelul cu mine. Câte faze faine am pierdut așa! Una mi se pare mai interesantă: un pui de coțofană care „se dădea” la un aricel (a se înțelege pui de arici) care fugea pe lângă un bloc. Se înfoia la el, țopăia spre el, și aricelul, cu piciorușele lui mititele, băga viteză, să ajungă în zona verde, să fie în siguranță. Am reușit să-l fotografiez când se pierdea în iarbă, dar poza nu e reușită pentru că Miki avea altă treabă și trăgea de lesă în altă direcție.

Faină de tot a fost și scena în care un pisoiaș tărcat se juca, ridicându-se pe lăbuțele din spate, cu un fluturaș; un altul l-am văzut jucându-se cu un fir înalt de iarbă... Scene faine, care mă fac să zâmbesc sau să râd cu poftă „de una singură”.

De când mă știu mă apucă râsul pe stradă - dacă văd ceva ce mi se pare hazliu, dacă mă gândesc la ceva hazliu, dacă-mi imaginez ceva hazliu. De regulă, îmi imaginez chestii hazlii când trebuie să aștept pe undeva și sunt singură - să nu mă plictisesc.

Un moment de veselie mi-au oferit - miercuri, cred - porumbeii care se înghesuiau să mănânce pe pervazul îngust al ferestrei de la balcon. Au aterizat unul peste altul, se călcau pe cap să ajungă la grăunțe, se înfoiau unii la alții. Am râs cu poftă. Nu am cum să fac să îi hrănesc pe o „arie” mai largă.

În poză sunt cei înghesuiți pe crengile teiului - terminaseră de mâncat și „țineau aproape”, în caz că. Înghesuiți la fereastră nu i-am putut fotografia (cei mai mulți zburau imediat ce mă apropiam).

Azi, vreme cu soare până pe la ora 19 și ceva, când a început să plouă și aerul s-a împrospătat. Plouă liniștit, dar cu simț de răspundere și își tot accelerează căderea, iar vântul mișcă crengile arborilor și umflă draperia din dreptul ferestrei, ca și cum ar vrea să-i deschidă ploii drum. Păsările s-au dus la culcare, pisicile din cartier s-au pitit pe unde au găsit loc. Miki n-o să fie deloc încântată să-și ude lăbuțele dar n-am ce-i face, dacă nu vrea să învețe să facă în „latrină”. N-am văzut câine mai încăpățânat, în această privință - până și câinii boxer s-au dat pe brazdă la un moment dat. E adevarat, nici nu procedez cum ar trebui pentru că Miki nu mai e tânără și nu vreau să-i forțez rinichii și inimioara.

Primele 11 zile și un pic ale lunii iunie au fost cu veselie, în general. A plouat, și m-am plimbat prin ploaie; a fost soare, cald, și eram îmbrăcată gros - până nu se „stabilizează” vara nu-mi las hainele de primăvară, pentru că ba e cald, ba e frig, și mai bine dau jos haina decât să n-am una când e rece (ce chestie inteligentă; nu?! cine ar mai fi gândit astfel?) 😉