Cum te lasă unii mască

In urmă cu vreo câţiva ani se anunţă in vizită nişte rude (de vârsta părinţilor) pe care până in anul 1989 le întâlneam an de an. Au venit într-o vineri dimineaţa şi urmau să plece duminică seara. Am anulat tot ce aveam de făcut in acele zile (şi putea fi anulat), bucuroasă că voi petrece un timp in compania unor oameni care îmi sunt dragi. Erau un el şi o ea. Ziua de vineri a trecut ca vântul, depănând amintiri despre cei vii şi despre cei morţi, despre vremurile de altă dată când ne prindea dimineaţa in curte, la adăpostul viţei de vie…

Pentru sâmbăta mă gândisem să urcăm in Poiană, să ne plimbăm cu sania trasă de cai, între altele - era iarnă şi era zăpadă. Ideea a fost acceptată cu entuziasm. Spre seară, când încă eram in Poiană, ce mă întreabă femeia?! “Tu nu ai prieteni, să ieşi cu ei sâmbăta şi duminica?” Doar că nu m-am înecat cu fum de ţigară când am auzit-o. Ce puteam să-i spun?! Adevărul: “Orice om care n-a-mplinit vârsta de 100 de ani are prieteni de vârsta lui! Am vrut să petrec cu voi aceste zile”. “Ei - zice ea - noi suntem bătrâni, tu trebuie să ai prieteni de vârsta ta şi să ieşi cu ei”. Am lăsat-o baltă - şi cred că n-a înţeles ce-am vrut să zic cu suta de ani - dar a reuşit să mă lase mască şi să-mi diminueze plăcerea revederii.

Când a urcat in maşină, duminică seara, mi-a zis, aproape ţipând: “Să-ţi faci prieteni de vârsta ta!” Şi i-am zis, la fel de tare: “Categoric! Acum dau o fugă şi adun lut din Răcadău, şi-mi fac nişte prieteni”. (in cartierul Răcădau, aflat la margine de deal, pământul e, in parte, lutos dar ea habar n-avea şi nici nu aveam de gând s-o lămuresc; şi-o fi zis că-s razna, dar mie puţin îmi păsa.