Obiective culturale in apropiere de Piaţa Sfatului (IV)

Zona Centrului Vechi este un izvor de istorie - cred că nu există clădire veche care să nu aibă ceva interesant de spus despre oamenii care au locuit acolo sau au trecut acele praguri, despre vremurile apuse…

E fascinant să ştiu că Mihai Viteazu a păşit in Casa Sfatului din Braşov, că Vlad Ţepes s-a îndrăgostit de o săsoaică şi a poposit într-o casa de pe… ş.a.m.d.

Primul Palat Czell (stânga-jos)

Mai aproape sau mai departe de Piaţa Sfatului, între multe altele:

La intersecţia Bulevardului Ferdinand (bd. Eroilor azi) cu Şirul Inului (str. Mureşenilor azi), pe locul vechii Porţi a Vămii  (peste drum de Rectorat), se află primul palat Czell, construit in 1901 (e cunoscut ca locul unde a fost “Groapa cu bere”, la subsolul fostului restaurant “Ursu” – proprietar a fost Nicolae Cătănoiu, tatăl poetului Nicholas Catanoy, stabilit in Germania). Palatul are două etaje, turnuri şi basoreliefuri cu îngeri şi sori. I se spunea chiar ”Palatul Soarelui“. Azi, clădirea e destinată locuinţelor şi spaţiilor comerciale. Practic, fraţii Czell nu au ridicat aceste palate pentru a locui in ele, ci pentru a le închiria celor cu dare de mână, ca locuinţe sau ca spaţii de lucru sau comerciale.

Al treilea palat Czell, ceva mai modest, se află pe str. Mureşenilor, a doua clădire după Biserica Romano-Catolică – e usor de recunoscut dupa ornamentele dantelate. Al doilea palat Czell construit este astăzi sediul Băncii Naţionale Braşov.

Primul Palat Czell (stanga; sec. XIX)

Alte clădiri cu istorie, personală sau de interes general:

Biserica Sf. Petru şi Pavel; Palatul Spitz (cum i s-a spus in primele decenii ale secolului trecut), pe Mureşenilor nr. 5, edificiu ridicat in anul 1912 de Albert Spitz, unde a locuit poetul Ştefan Baciu după ce familia a părăsit locuinţa de pe str. Michael Weiss. In fundul curţii acestei clădiri se afla o locuinţă stilată, unde a locuit Valeriu Negrilă, unul dintre medicii ginecologi apreciaţi de urbe. La nr. 7 se află clădirea care adăpostea hotelul Europa, nu cel mai luxos, dar apreciat de negustorii care veneau la târg pe Poarta Vămii – clădirea va fi transformată in cinematograful Corso (numit după 1950, Popular). Tot înainte de naţionalizare, la nr. 8 era deschisă Casa de mode “Samuel” (pentru femei, in special), iar la nr. 9 era croitoria pentru domni a lui Aron Zsigmond. La capătul străzii Mureşenilor (spre Livada Poştei) se află un edificiu fastuos, construit între 1881-1884, in stil neorenascentist, după proiectul arhitectului Peter Bartesch – iniţial a fost Palatul Institutului General de Pensii, acum e sediul Rectoratului Universităţii “Transilvania”; in perioada interbelică fiinţa la parter elegantul restaurant cu terasă “Transilvania” al cărui proprietar era Moise Popa. La etaj a functionat Prefectura.

Palatul Spitz (sursa) 

Casa memorială Gheorghe Dima, pe Şirul Gheorghe Dima nr. 3, inaugurată in anul 1960 in fosta locuinţă a lui Gheorghe Dima. Incinta adăposteşte documente originale, afişe de concert, partituri, mobilier vechi, pianul şi alte obiecte personale ale artistului. Prima cameră expune fotografii ale compozitorului împreună cu colegii de studio din Germania şi diploma de absolvire a Conservatorului din Leipzig (28 iulie 1880).

Gheorghe Dima (28 septembrie 1847 – 4 iunie 1925) s-a născut in Şcheii Braşovului şi a murit la Cluj; a fost compozitor, dirijor şi pedagog român. In tinereţe a cântat la operele din Klagenfurt şi Zurich, ulterior s-a întors in ţară şi a practicat ca profesor de muzică şi dirijor, fiind director al Şcolii de Gimnastică şi Cântări (1875–1879; 1899–1914) – dirijor al Reuniunii române de gimnastică şi cântări din Braşov a fost un timp Ciprian Porumbescu (n. 2/14 octombrie 1853 – d. 6 iunie 1883, care a locuit in oraşul de la poalele Tâmpei între 15 noiembrie 1881 - 15 noiembrie 1882).

sursa fotografii: 

Dumitru Agachi (Palatul Spitz)

Brasov, orasul sufletului meu (Palatul Czell)

Bibliografie

"Brasov: scurta istorie ilustrata a evolutiei urbane", Dana Jenei, Anca Maria Zamfir, Gruia Hilohi, Gernot Nusbaecher;
“Brasovul de altadata”, Sextil Puscariu;

“Strazi, case, oameni din Brasov”, de Steluta Pestrea Suciu

Online: casasfatului.ro; http://www.summitbucharest.ro/ro/40.html; http://www.economiczoom.ro/life-style-hobby/palatele-din-brasov.html; adevarul.ro; http://monitorulexpres.ro/mobil/?stiri&p=mozaic&sID=132897; 

Vine ploaia? Miercurea fără cuvinte

Sursa foto: Braşov, oraşul sufletului meu.

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. 

HAPPY WW!

Un veac de singurătate. Citate favorite

Un veac de singurătate este o carte pe care am citit-o foarte greu, cu muuulţi ani in urmă; n-aş şti să spun de ce mi-a fost greu să o citesc… Poate pentru că sunt puţine dialoguri sau pentru că trecutul, prezentul şi viitorul personajelor se amestecă – pentru mine – într-o încâlceală pe care greu am reuşit s-o desfac. Poate mi-a fost greu să urmăresc din care generaţie era cutare personaj – unele au acelaşi nume, dar sunt din generaţii diferite – sau n-am reuşit să ţin minte care face parte din ce familie.

Sună aiurea afirmaţia mi-a plăcut foarte mult? Am ignorat personajele şi plasarea lor in timp şi spaţiu, şi-am urmărit firul ideilor.

Fragmente pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

José Arcadio Buendía - cel care apare in textul ales pentru Citate favorite - este patriarhul familiei Buendia, unul dintre întemeietorii satului in care se învârte acţiunea; Arcadio se consideră “om de ştiinţă” şi filosof; sătenii au considerat că a înnebunit căutând Piatra Filosofală aşa că omul va fi legat de un castan, să nu mai facă boacăne. In nebunia lui ajunge să vorbească păsăreşte şi sătenii habar nu au ce zice.

Părintele Nicanor venit in sat pentru o cununie se hotărăşte să rămână şi să salveze sufletele păcătoşilor - voia să adune bani pentru ca biserica ridicată de el să fie cea mai mare din lume, cu sfinţi in mărime naturală şi cu vitralii colorate in ziduri, ca să vină lume tocmai de la Roma să-l cinstească pe Dumnezeu in focarul nelegiuirii. […] Lăcaşul urma să aibă un clopot al cărui dangăt avea să scoale şi morţii din morminte. N-a prea reuşit doar cu vorba să convingă oamenii să doneze aşa că într-o duminică a organizat o liturghie sub cerul liber. Mulţi veniră din curiozitate. Alţii, din nostalgie. Alţii, pentru ca Dumenezeu să nu se simtă jignit de dispreţul arătat reprezentantului său pe pământ.

La finalul liturghiei, după ce a băut o cană cu cacao fierbinte şi spumoasă le-a făcut celor prezenţi o demonstraţie de levitaţie. Părintele Nicanor fu văzut atunci ridicându-se cu doisprezece centimetri deasupra pământului. Experimentul se vădi foarte convingător. Preotul a avut de atunci mai mult succes in a colecta bani pentru că mergea din casă in casă şi levita iar oamenii donau bani.

Nimeni nu puse la îndoială originea divină a unei astfel de demonstraţii, afară de José Arcadio Buendía, care privea imperturbabil la mulţimea sătenilor ce se îngrămădiseră într-o bună zi in jurul castanului pentru a mai asista încă o dată la spectacolul revelaţiei. De-abia apucă să se întindă puţin pe banca unde stătea aşezat şi dădu din umeri, când părintele Nicanor începu să părăsească pământul şi să se înalţe cu scaunul pe care stătea.

- Hoc est simplicissimus, zise pe latineşte José Arcadio Buendía: homo iste statum quartum materiae invenit. (1)

Părintele Nicanor ridică mâna şi cele patru picioare ale scaunului se aşezară toate odată pe pământ.

- Nego! zise el, tot in latineşte. Factum hoc existentiam Dei probat sine dubio. (2) […]

Părintele Nicanor profită de împrejurarea că era singura persoană in stare să comunice cu el, pentru a încerca să-i insufle credinţa in creierul său tulburat. In fiecare după-amiază se aşeza lângă castan şi predica in latineşte, însă José Arcadio Buendía refuza cu încăpăţânare să admită căile întortocheate ale sofisticii şi transmutaţiile cu cacao, şi cerea ca supremă şi unică probă a existenţei lui Dumnezeu imaginea Lui fotografica, dagherotipul Lui. Părintele Nicanor îi aduse atunci medalioane şi iconiţe şi chiar o reproducere după năframa Sfintei Veronica, însă José Arcadio Buendía le respinse ca fiind nişte obiecte confecţionate de mâna omului, fără nici un fundament ştiinţific. Se arătă atât de îndărătnic încât părintele Nicanor renunţă la proiectele sale de evanghelizare şi continua să-l viziteze insufleţit fiind numai de simţăminte umanitare. Numai că atunci José Arcadio Buendía fu acela care luă iniţiativa şi încerca să-i zguduie credinţa preotului cu ajutorul a mii de şiretlicuri raţionaliste. Într-o zi, când părintele Nicanor veni să-l vadă sub castanul său, aducând cu sine o tablă de dame şi o cutie cu jetoane pentru a-l pofti să joace cu el, José Arcadio Buendía nu voi să accepte nicidecum, deoarece, după cum îi spunea, nu putea să înteleagă ce sens ar putea avea o luptă între doi adversari care erau de acord asupra principiilor luptei. Părintele Nicanor, care nu privise niciodată jocul de dame sub aspectul acesta, pierdu orice poftă de a mai juca. Din ce in ce mai uimit de luciditatea lui José Arcadio Buendía, sfârşi prin a-l întreba cum e cu putinţă să fie ţinut legat de un copac.

- Hoc est simplicissimus, îi răspunse el: pentru că sunt nebun.

Preocupat de atunci in primul rând de propria sa credinţă, preotul încetă să-l mai viziteze şi se dedică in întregime grăbirii construcţiei bisericii.

________________________________________________________

(1) E foarte simplu… Omul acesta a descoperit starea a patra a materiei.

(2) Tăgăduiesc… Acest fapt dovedeşte indubitabil existenţa lui Dumnezeu.

Am incheiat citatele din romanul Un veac de singurătate, de Gabriel García Márquez, Editura RAO, Bucureşti, 1995, traducerea din spaniolă de Mihnea Gheorghiu).

Despre romanul Un veac de singuratate

Cumva, romanul este (şi) despre timp, având şi elemente de fantastic, supranaturalul fiind prezentat ca fiind lumesc.

Pentru Un veac de singurătate (Cien años de soledad) Gabriel García Márquez a câştigat (in 1969) premiul pentru Cea mai bună carte străină (acordat de Franţa) şi premiul Rómulo Gallegosnpentru Literatură (acordat de Venezuela, in 1972).

Prima ediţie a romanului a fost publicată in 5 iunie 1967 la Buenos Aires (Argentina), de Editorial Sudamericana, cu un tiraj iniţial de opt mii de exemplare. Este una dintre cele mai traduse şi mai citite cărţi in limba spaniolă şi la al patrulea Congres Internaţional de Limbă Spaniola (Cartagena, Columbia, martie 2007) a fost cotată, ca importanţă, ca fiind a doua operă literara majoră scrisă in limba spaniolă (dupa romanul Don Quijote al lui Cervantes) (info wikipedia)

Despre autorul romanului Un veac de singuratate

Gabriel García Márquez s-a născut la 6 martie 1927 in Aracataca (Columbia) şi a murit la 17 aprilie 2014 in Ciudad de Mexico (Mexic). A fost crescut de bunicii materni; a studiat primele clase la Colegiul San José (azi Institutul San José), in Barranquilla; termină ultimii doi ani şi bacalaureatul in Zipaquirá, Liceul Naţional de Băieţi (azi Colegiul Naţional San Juan Bautista de La Valle).

In anul 1947 pleacă la Bogota, cu intenţia de a studia Dreptul şi Ştiinţele Politice la Universitatea Naţionala din Columbia, dar renunţă şi pleacă să lucreze ca reporter la ziarul El Universal, in Cartagena de Indias, după ce e asasinat liderul popular Jorge Eliécer Gaitán (9 aprilie 1048) şi lui îi sunt arse câteva dintre scrierile pe care le avea in pensiunea unde locuia.

In linii generale păstrează cariera de reporter, lucrând pentru diverse publicaţii de-a lungul timpului, atât in America Latină cât şi in Europa şi Statele Unite ale Americii.

E atras şi de cinematografie, încă din adolescenţă când, împreuna cu trei prieteni: pictorul Enrique Grau Enrique Grau, scriitorul Álvaro Cepede Samudio şi fotograful Nereo López, participă la realizarea scurtmetrajului La langosta azul (Langusta albastră).

Mai multe producţii cinematografice mexicane din anii 1960 au fost scrise de García Márquez, şi a colaborat la mai multe filme mexicane din anii 1960 şi 1970. In 1990, la New York, îl cunoaşte pe regizorul Woody Allen.

S-a căsătorit cu Mercedes Barcha (in 1958) şi au avut împreună doi băieţi. In 22 martie 2008 cei doi soţi au celebrat “nunta de aur”.

In 1981 alege să se stabilească in Mexic din cauza persecuţiilor politice venite din partea guvernului lui Julio César Turbay Ayala (preşedinte al Columbiei între 1978-1982).

In 1982 Gabriel García Márquez a primit Premiul Nobel pentru Literatură pentru întreaga sa activitate.

(info wikipedia)

Trandafirul Alb

Autor foto monument: Gryffindor

Trandafirul Alb a fost un grup de rezistenţă non-violent format din studenţi şi un profesor de la Universitatea din Munchen, care se opunea regimului nazist din Germania. Activitatea grupului a început la Munchen, in 27 iunie 1942, cu lozinci scrise pe ziduri şi manifeste anonime împărţite la început numai in oraş, prin care cereau populaţiei opoziţie activă împotriva regimului. In primul manifest scris şi multiplicat, împrastiat mai apoi şi in alte zone, au denunţat crimele regimului nazist şi opresiunea. In al doilea manifest pe care l-au scris şi multiplicat au denunţat in mod deschis persecuţia şi uciderea in masă a cetăţenilor evrei. Populaţia – in cea mai mare parte – nega că aşa ceva s-ar putea întâmpla.

Membrii de bază ai grupului Trandafirul Alb, studenţii Sophie şi Hans Scholl, Christoph Probst, Willi Graf şi Alexander Schmorell, au fost crescuţi in familii înstărite, de părinţi cu vederi liberale şi gânditori independenţi. Profesorul Kurt Huber (n. 24.10.1893 - d. 13.07.1943), care se alăturase tinerilor, executat ceva mai târziu, n-a trăit nici el in sărăcie.

In momentul arestării grupul era pregătit să stabilească unele contacte cu alte grupuri de rezistenţă germane.

In data de 18 februarie 1943 fraţii Sophie şi Hans Scholl sunt arestaţi după ce au împrăştiat manifeste împotriva naziştilor, in Universitatea din Munchen, încercând să trezească in toţi studenţii conştiinţa, încercând să mobilizeze masele împotriva maşinăriei inumane pe care o puseseră in funcţiune naziştii.

Era după bătălia de la Stalingrad (1942-1943), considerată a fi cea mai sângeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii, o luptă in care viaţa civililor a contat mai puţin decât oricând. In această brutală bătălie s-au pierdut circa 3 milioane de vieţi. Germanii şi aliaţii lor fuseseră învinşi şi nu şi-au mai revenit mai apoi. In această perioadă membrii Gestapo erau extrem de agitaţi şi voiau să ţină in frâu populaţia din acele oraşe pe care încă le mai stăpâneau, inclusiv din Germania.

Sophia Magdalena Scholl (n. 9.05.1921, Forchtenberg - d. 22.02.1943, München) s-a alăturat grupului de rezistenta “Trandafirul Alb” dorind să contribuie şi ea la încercarea de a opri războiul. Alături de fratele ei Hans şi de mai mulţi prieteni, tipăreau manifeste pe care mai apoi le împrăştiau prin oraş. Când au hotărât să împartă la Universitate câţiva nu au fost de acord, susţinând că e mult mai periculos. Totuşi, cei doi fraţi şi-au asumat riscul şi au lăsat manifeste pe holurile Universităţii. Au fost descoperiţi şi arestaţi. La început, in timpul interogatoriului, Sophie reuşise să convingă anchetatorul că avea alibi pentru acel interval de timp, dar mai apoi totul a pornit spre adevăr. Alături de ea erau arestaţi şi interogaţi fratele ei şi unul dintre prieteni. Toţi şi-au negat implicarea iniţial, dar mai apoi au fost nevoiţi să recunoască şi au făcut-o cu mândrie. A urmat o parodie de proces şi toţi au fost condamnaţi pentru înaltă trădare, demoralizarea soldaţilor, favorizarea inamicului şi condamnaţi la moarte prin ghilotinare. Au fost închişi şi Sophie ştia că timp de 99 de zile urma să-şi petreacă viaţa in celulă, imaginându-şi că s-ar putea termina războiul pâna atunci sau se va întâmpla ceva şi vor fi eliberaţi, dar n-a fost aşa…

In 22 februarie 1943, la ora 14:30 a fost citită sentinţa şi la ora 17:00 a fost executată.

Începând cu anii 1970, Scholl a fost sărbătorită ca fiind unul dintre marii eroi germani care s-au opus activ celui de-al Treilea Reich în timpul celui de-al doilea război mondial.

sursa

Sophie Scholl a fost una dintre cele mai renumite membre ale mişcării de rezistenţă anti-nazistă din al doilea razboi mondial. Filmul Sophie Scholl: The Final Days (2005), regizat de Marc Rothemund, pune accentul pe ultimele zile din viaţa Sophiei.

In anul 2005 filmul a câştigat “Ursul de Argint” la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin – pentru cel mai bun regizor şi pentru cea mai buna actriţă: Julia Jentsch pentru rolul Sophiei. Filmul a fost nominalizat in acelasi an şi pentru Oscar, la categoria “Cel mai bun film străin”. Mai are câteva premii şi nominalizări.

Nu e un film spectaculos, cu urmăriri, cu intrigi fel de fel; e un film cu oameni aparent obişnuiţi, cu tineri idealişti şi curajoşi. Aceşti tineri nu doar visează, ei trec la fapte, riscându-şi viaţa pentru binele tuturor. Mulţi nu îi înţeleg, mai ales că pot muri fără a schimba in bine ceea ce doresc să schimbe. Mulţi se feresc să acţioneze, deşi sunt nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă. Dintre aceştia mulţi, unii sunt simpatizanţi ai celor care acţionează şi, eventual, susţinători – mai mult sau mai puţin implicaţi. In acest caz nu au scăpat nepedepsiţi nici simpatizanţii şi nici susţinătorii celor din grupul “Trandafirul Alb” – pedepsele pentru ei au fost draconice.

In scena de final se văd mii de manifeste care cad din înalt deasupra oraşului Munchen. Un titlu de ziar titrează ca “Manifestul studenţilor din Munchen” a fost introdus in Scandinavia şi mai apoi in Anglia, unde aliaţii au tipărit milioane de cópii, după care le-au împrăştiat in oraşele din Germania…

Contele de Braşov

ceva de genul era
costumul "Contelui"

In tinereţe, când băteam oraşul in toate direcţiile şi ştiam cam tot ce mişcă, am întâlnit un bărbat aflat cam la a doua tinereţe şi care duminica ieşea “in oraş” – in special in Poiana Braşov – îmbrăcat in haine “de epocă”. Purta joben, mănuşi albe, baston negru, lucios, cu măciulie sidefată. Cei care îl ştiau – mai mult sau mai puţin – îl numeau “Contele” – avea şi o pelerină neagră, cu căptuşeală roşie (probabil că luase costumul de la vreun teatru – n-am aflat vreodată). Era un om simpatic.

Câţiva dintre amicii de atunci au vrut neapărat să mi-l prezinte şi mie – mi l-au prezentat ca pe o ciudăţenie şi făceau glume pe seama lui, iar omul nu-şi dădea seama (sau ignora faptul), fiind foarte amabil cu ei, foarte politicos – aşa cum îi stă bine unui aristocrat. M-am bucurat când mi-am convins amicii să înceteze cu glumele proaste măcar cât timp sunt eu de faţă, dacă mai mult nu-i ducea mintea. Mă durea sufletul pentru el – îmi amintesc de el, din când in când, cu simpatie şi chiar drag, dar nu l-am mai întâlnit de pe la începutul anilor 1990.

N-am ştiut niciodată numele lui, nu am ştiut unde locuieşte dar de câte ori ne întâlneam prin Poiana Braşov (de la caz la caz) schimbam câteva cuvinte, stăteam la aceeaşi masă sau ne plimbam, “la braţ”,  pe la margine de pădure. Era un om care ştia o mulţime de lucruri, dar era foarte singur... Vorbea mult despre singurătate. Mi-a povestit câte ceva despre viaţa lui (nu ştiu cât a fost adevărat şi nici nu-mi mai amintesc chiar totul), dar nu am spus nimănui – cei care mi-l prezentaseră nu ştiau nimic, deci nici eu nu le-am povestit.

Cei pe lângă care treceam in plimbările noastre scurte şi rare ne priveau zâmbind; eram un cuplu ciudat chiar şi numai prin diferenţa de înălţime – el era scund, creştetul capului abia depăşea talia mea; despre vestimentaţie nu mai zic. Unii dintre ceilalţi făceau şi comentarii răutăcioase. Nici nu vreau să mă gândesc câte trebuie să fi auzit acest om in viaţa lui… şi cu toate acestea îşi păstra zâmbetul pe chip, ca şi cum nimic din răutatea lumii nu-l putea atinge.

Cred că (şi) de la el am învăţat să nu mai pun la suflet toate bârfele şi comentariile răutacioase la adresa mea, să nu mai pun la suflet orice fleac neplăcut venit din partea unora care-mi sunt străini, la propriu sau la figurat.

Legenda Gardienilor: Bufniţele din Ga’Hoole

Legend of the Guardians: The Owls of Ga’Hoole (2010) e un film de animaţie (americano-australian) cu şi despre bufniţe, despre curaj şi solidaritate. Am aflat că există urmărind un scurt videoclip postat de Suzana cu ceva timp in urmă. Mi-au plăcut atât de mult secvenţele încât am vrut să aflu mai multe şi am descoperit filmul.

Cu această poveste (adaptată după  seria de benzi desenate a autoarei Kathryn Lasky) Zack Snyder îşi face debutul la categoria filmelor de animaţie. O mulţime de oameni (artişti, tehnicieni etc.) au lucrat timp de trei ani pentru acest film. Mi-a plăcut foarte-foarte mult! E captivant şi, cumva, magic – se pune că-mi plac bufniţele foarte mult? Chiar şi in desene animate. Oricum, e bine realizat şi personajele au trăsături aproape umane.

Filmul începe in pădurea Tyto, in cuibul cu trei pui de bufniţă fraţi: Eglantine, Soren, Kludd, părinţii lor şi un şerpisor numit Doamna P.. Soren (voce: Jim Sturgess) e fratele mijlociu, veşnic dornic să audă poveştile despre Gardienii din Ga’Hoole, bufniţe războinice care luptau împotriva unor bufniţe care voiau să domine şi îşi spuneau “Cei Puri”. Tatăl povestea cu plăcere despre “marele război” care avusese loc cândva, dar mama încerca să îi tempereze şi pe fiu şi pe tată. Soren era nerăbdător să înveţe să zboare, să fie războinic şi se arăta curajos. Sora cea mică, Eglantine (voce: Adrienne DeFaria), era şi ea fascinată de poveşti şi îl admira fără limite pe fratele ei Soren. Kludd (voce: Ryan Kwanten), fratele cel mare, era plictisit, cam nepriceput, invidios şi cam fricos.

Într-o zi când părinţii erau plecaţi din cuib, invidiosul Kludd îl împinge pe Soren de pe cracă – neatent şi stângaci, cade şi el. Când ajung la rădăcina arborelui sunt atacaţi de o vietate uriaşă şi teribil de ameninţătoare, dar sunt salvaţi două bufniţe: Jatt (voce: Leigh Whannell) şi Jutt (voce: Angus Sampson). Aceşti bufniţoi bătrâni nu îi duc in cuib, ci la orfelinat, pe insula Celor Puri, acolo unde – le explicau cele două bufniţe - ajung puii abandonaţi de părinţi şi unde ar avea şansa de a deveni războinici desăvârşiţi. Degeaba au încercat să-i convingă pe răpitori că ei sunt doi pui iubiţi de părinţi şi care din greşeală au căzut din cuib….

La început oarecum încântat când ajung pe insulă Soren îşi dă seama că ceva nu e in regulă şi imediat încolţeşte in căpşorul lui gândul evadării. Aici, între o mulţime de alţi pui de bufniţă răpiţi, el o întâlneşte pe Gylfie (voce: Emily Barclay), o bufniţă pitică dispusă să îl urmeze in evadare.

câteva dintre personaje

Regina Celor Puri este Nyra (voce: Helen Mirren); ea urmăreşte să transforme tinerele bufniţe in sclave. Soren şi Gylfie protestează, aşa că sunt repartizaţi in grupa culegătorilor - cei care adunau excremente. Pentru a culege fără oprire erau hipnotizaţi. Cei doi pui se prefac a fi hipnotizaţi şi cu orice ocazie caută o cale de ieşire pentru a zbura spre “Marele Copac din Ga’Hoole” unde trăiau Gardienii, să-i avertizeze că Cei Puri au un plan malefic împotriva lor.

Vor avea de înfruntat mai multe pericole, vor întâlni bufniţe dispuse să îi ajute, altele să îi ucidă, vor afla lucruri noi şi interesante, vor lupta şi îşi vor dovedi curajul, dragostea pentru dreptate şi libertate.

E un film care merită văzut - in opinia mea, desigur. Aş zice că încasările obţinute pentru acest film îmi susţin opinia. ☺

₪

Sursa foto afis-film: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Legend_of_the_Guardians_film_poster.jpg

Funcţia pe primul loc

Meseria e brăţară de aur...

Îmi povestea o doamnă cum îşi ajuta copilul când acesta era la şcoală… A solicitat directorului şcolii să-i înscrie copilul in clasa unde erau… cei mai buni. Şi directorul, in schimbul a… zice da. Asta se întâmpla acum vreo 40 de ani, dar nu cred că s-au schimbat prea mult lucrurile. Mă întrebam: cum ştia directorul, când înscria copiii in clasa întâia, că in clasa cutare erau dintre cei… “bine pregătiţi”? Apoi mi-a căzut fisa (doar am trăit şi eu iepoca): părinţii copiilor erau bine pregătiţi: secretari de partid, şefi de magazine, directori de fabrici ş.a.m.d. Nici bine nu-mi căzuse fisa că doamna îmi spune: “Dar ştii ce copii erau in clasa aceea? Numai...” Mă ia gura pe dinainte şi zic: “Nu mi se pare deloc corect că se întâmpla şi se mai întâmplă aşa…”. Nici bine nu termin să zic, că fac ochii mari; şi ea făcuse ochii mari, dar a schimbat subiectul – nici eu nu am insistat.

Un domn cu fire albe-n păr, respectabil de felul lui, când povesteşte despre unele dintre rudele dumnealui mereu aminteşte funcţia respectivilor, indiferent ce spune despre ei. De curând, zice: “Cutărică, şef contabil la…, vărul lui cutare, director de fabrica la… mergea ieri cu maşina şi i-a sărit o căprioară in faţă. Cât e el de contabil şef a pierdut controlul maşinii”. Ochii mei s-au adunat la centru! Care este legătura dintre funcţiile celor doi şi accident?

Altul, cu altă ocazie: “Ştii, fata lu’ cutare, care e şefă la…, şi-a luat toate examenele cu note mari”. Ce legătură are funcţia mamei cu notele fiicei? mă întreb… A! Mi-o fi dat de înţeles de ce a luat fiica note mari la toate examenele?!

Zău că nu pricep de ce unii se agită să specifice funcţiile oamenilor despre care povestesc şi pe unii dintre ei, poate, nici nu-i cunoşti! O fi doar dorinţa de a se lăuda cu cei pe care-i cunosc ei?

Cu penele altuia te poţi împodobi, dar nu poţi zbura. Acest lucru nu-l prea ştiu oamenii, dar îl ştiu păsările. (Lucian Blaga)

Vă mai amintiţi acele plăcuţe prinse pe uşile de intrare in apartamente: Fam. Ing. / Av. / Dr. Cutărescu? Într-un fel, erau ca nişte cărţi de vizită oferite hoţilor…

De faze precum: “Unde lucrezi?” “Cât câştigi?” aţi avut parte?! Sau… “Cât câştigă cutarică?” “Unde munceşte?”  Cred că sunt prea mulţi oameni care măsoară totul in bani; există prea mulţi oameni care sunt sclavii banului… Banii sunt utili – nu neagă mulţi faptul – dar atunci când totul se echivalează in bani viaţa omului se rezumă la un şir de zile in care munceşte şi munceşte şi munceşte… şi nu prea mai are timp să cheltuiască, să chefuiască, să iubească, să trăiască. Da, ştiu, cei mai mulţi au salarii atât de mici încât la sfârşit de lună se întreabă: “Şi cu asta ce-am făcut?” – dar nu despre aceştia amintesc aici.

Norocul meu că nu ştiu prea mulţi oameni de genul celor enumeraţi mai sus! De-aş avea in imediata apropiere oameni care vorbesc numai despre funcţii, despre salarii, despre vile şi bărci cred că aş ajunge să urmăresc curse de peşti!