Când muzica e poluare fonică

Lumea – prin lobiștii de la oms (organizația mondiala a sănătății) și excepționalii lideri politici ai lumii – se „pregătește” pentru apropiata "pandemie" de variolă a maimuței, care „se ia” de la rozătoare; alții au parte de șuieratul obuzelor și gloanțelor din "război" și pe mine mă doare de poluarea fonică! Deh! Trebuie să se gândească cineva și la poluarea fonică.

Concertele ocazionale, chiar și când durează 2-3 zile, știi că se termină și nu trebuie să suporți zgomotul timp de luni de zile, trei zile pe săptămână.

Orașul Brașov se vrea „verde”! Stoparea poluării fonice nu pare a fi pe agenda celor care sunt toată ziua cu „orașul verde” în gură.

Foarte mulți dintre cei care se referă la zgomotul ambiant au în minte doar traficul: rutier, feroviar, aerian. Acestea trei sunt cele mai mari surse de zgomot, e foarte adevărat, și UE se „luptă” din greu să-l diminueze. Cică statele, regiunile, orașele iau fel și fel de măsuri să-l stopeze. Între aceste măsuri se numără și introducerea așa-zisei „zone liniștite” (parcuri, rezervații naturale) unde pot merge oamenii pentru a scăpa de zgomotul orașului.

Acum fac un exercițiu de imaginație: toată săptămâna suportăm „zgomotul orașului” (unii suportă și zgomotul de la locul de muncă) și la sfârșit de săptămână „evadăm” în „zonele liniștite”. Superb! Ne auzim gândurile, ne relaxăm, inspirăm adânc! Mergem acasă și vine noaptea. Somnul promite a fi unul bun, adânc, odihnitor, după atâta inspirat de aer curat, fără să sune alarma dimineața să știm că trebuie să ne pregătim pentru muncă sau școală. Ups! Ce-i asta?! Urlă muzica! Răsună tot cartierul! Vibrează stelele pe cerul senin al nopții! Păsările se foiesc printre crengile unde și-au început somnul la lăsatul serii. Probabil că și insectele au fost tulburate... Nici nu-ți trebuie sculă de măsurat să-ți dai seama că zgomotul e peste 55 db. Îți țiuie timpanele și te întrebi ce-ai rezolvat cu „rezervația naturală” în care ai inspirat adânc aer curat. Îți spui că, deh, se distrează oamenii la sfârșit de săptămână, ești înțelegător. Dar se repetă gălăgia la fiecare sfârșit de săptămână, de șase luni și ceva, de vineri până duminică inclusiv, de la ora 22 până pe la 3-4-5 dimineața (uneori mai puțin). Începi să te întrebi ce fac polițiștii. Poate că nu aud din sediul unde sunt 24 de ore din 24, dar la intervale anumite patrulează prin oraș. Muzica urlă pe o arteră principală – pe acolo nu se patrulează?! Așteaptă, ei, să reclame cineva, punctual? N-ar trebui să aștepte, pentru că în atribuțiile lor intră și faza cu „ocrotirea ordinii și liniștii publice”, iar când decibelii se aud dintr-un local public numit club pot interveni fără să fie sesizați de cetățeni – e vorba despre „liniștea orașului”, despre protejarea mediului și sănătății oamenilor. Polițiștii au dreptul să constate „flagrantul de zgomot” și să sancționeze vinovatul (exact așa cum au dreptul să-l rețină pe hoțul prins în flagrant).

Există așa-numite regulamente de funcționare a acestor cluburi: zgomotul lor nu trebuie să se fie auzit de cei care nu vor să-l asculte. Trebuie izolate fonic, altfel spus, pentru ca cei care vor să se distreze să aibă liber la distracție iar cei care vor să se odihnească să aibă o șansă reală la odihnă.

Poluarea fonică e dezastruoasă – aproape ca cea atmosferică! Oamenii expuși pe termen lung la zgomot pot avea parte de o mulțime de neajunsuri: disconfort, efecte negative asupra sistemului cardiovascular și asupra sistemului metabolic, tulburări de somn, tulburări cognitive la copii, și altele.

La sfârșit de săptămână se presupune că oamenii au dreptul – prin lege – la zile de odihnă. Îhî! Unii oameni! Acei oameni care n-au baftă de cluburi în zona rezidențială, cluburi ai căror proprietari nu respectă legea.

De aparatele pentru aer condiționat doar amintesc: chiar dacă nu e depășită limita de zgomot admisă, un zgomot mai mic dar continuu distruge creierii celor care sunt obligați să-l suporte. În unele state, pentru zgomotul ambiant produs de te miri ce făptuitorul e pedepsit penal.

Speri ca măcar la sfârșit de săptămână să ai parte de liniște! Speri, mata, dar speri degeaba! Culmea! La sfârșit de săptămână, în unele locuri, nu e liniște nici ziua și nici noaptea – e liniște noaptea doar în „zilele lucrătoare”, dar nu și în zilele în care ai „dreptul legal la zile de odihnă”! Unii agenți economici încalcă oamenilor acest drept și nimeni nu pare să se sesizeze. S-or gândi că „zile de odihnă” nu include nopțile aferente?

Asta se cheamă „agresiune prin zgomot”. Un local cu activitate de discotecă nu poate funcționa oriunde, oricum.

Îți trebuie curaj să spui da jocului și odihnei într-o cultură în care oboseala e văzută ca un simbol al statutului social. (Brené Brown)

Image by Jeon Sang-O from Pixabay

Trei cireșe din satin

A treia săptămână din Festivalul fructelor de vară este despre fructe modelate. 

Nu sunt prea convinsă că „modelatul” din satin, melană, hârtie, fetru și sârmă e tocmai modelaj dar altceva nu mi-a reușit pentru că lutul pe care-l mai am s-a întărit (și nu m-am priceput să-l înmoi) iar pasta pentru modelat e prea puțină – ar fi ieșit o singură cireașă (la căpșuni nu m-aș băga să modelez și alt fruct de primăvară chiar nu-mi vine în minte).

Ceea ce se vede mai jos este tema mea pentru jocul susținut de Niko – pe blogul ei este tabelul pentru înscrierea postărilor participante la Festivalul fructelor de vară (cine dorește se poate alătura – nu e concurs).

Discurile din satin roșu au diamentrul de 8,5 cm – e cu zecimale pentru că am folosit un capac pentru a desena cercul, nu compasul. 

Codițele sunt din sârmă moale, lungi de 8 cm, învelite în hârtie creponată; frunza e din fetru și e lungă tot de 8 cm (în partea cea mai lată are 3 cm). Din păcate, luciul țesăturii nu se vede în pozele făcute de mine.

Codițele nu sunt învelite total la unul dintre capete – capătul neinvelit e introdus în „cireașă”; pentru a nu se vedea urât locul unde s-a strâns materialul cu ață după ce a fost umplut cu melană am lipit la „gura” bumbului un disc roșu mic, prin care am introdus codița cu adeziv pe ea.

Cele trei codițe și frunza sunt introduse, cu adeziv, într-un cilindru mic făcut din hârtie lucioasă și mai groasă; cilindrul e „căpăcit” cu o bucățică rotundă din fetru verde.

Pentru prezentare am așezat cireșele pe o „tipsie” decupată din șervețel și „desenată” cu markere. 

Frunzele din hârtie creponată sunt lipite, să nu le zboare orice mică adiere.

Trei săptămâni din Calendarul Recreativ au și zburat!

Destinul e bătut în cuie?

Filosofii, „dezvoltatorii personali”, (re)programatorii de personalitate/mentalitate, astrologii etc. ș.a.m.d. au fel și fel de teorii despre cum stă treaba cu destinul și despre posibilitatea omului de a-l schimba, trasa etc..

În viață facem ceea ce am fost „programați” să facem înainte de a ne naște? Destinul e format din alegerile pe care le facem în diferite momente ale vieții? Ne este „trasat” destinul de nivelul intelectual, de nivelul de educație? Toate acestea la un loc formează destinul? 

O mie de întrebări posibile cu o mie luate câte n răspunsuri posibile. „Nimic nu e imposibil dar poate fi improbabil”. Altfel spus: cine poate răspunde cu certitudine întrebării din titlu?

Se spune că fiecare om are menirea lui pe Terra, doar că nu prea știe care-i aceasta. Putem spune cu certitudine că menirea lui Goethe a fost să scrie extraordinarele lucrări pe care le-a scris?! Teoretic, da.

Maurice Druon, autorul romanului „Regii blestemați”, pare a fi de părere că orice ar alege un om să facă ajunge la ceea ce a fost „menit” să facă. În roman el scrie, referindu-se la unul dintre consilierii de încredere (pentru un timp) ai regelui Franței, Filip al VI-lea:

Venind pe lume, fiecare om e învestit cu o misiune măruntă sau de mare însemnătate, dar îndeobște necunoscută de el însuși, și pe care firea sa, legăturile cu semenii săi, întâmplările neprevăzute ale vieții sale îl împing s-o îndeplinească, fără știrea lui, dar cu iluzia că e slobod să facă ce vrea. Robert d’Artois dăduse foc Apusului: își îndeplinise misiunea.

Robert (al III-lea) d’Artois, prin intrigile sale în vremea cât era refugiat la curtea regelui Eduard al III-lea al Angliei, care l-a numit între consilierii săi, a declanșat, mai mult sau mai puțin direct, războiul de 100 de ani dintre Franța și Anglia. Era „menit” acest război?! Ar trebui să cercetăm „previziunile” lui Nostradamus?!

În teoria „destinul e format din alegerile pe care le facem” unii au ajuns la ideea de „universuri paralele”: fiecare om „de aici și acum” are un „corespondent” în alt univers, unde este – mai mult sau mai puțin – ca cel „de aici și acum”, aceste "universuri paralele" formându-se în funcție de alegerile pe care le-ar fi putut face un om "aici și acum" dar nu le-a făcut.

În teoria reîncarnării destinul este trasat de faptele săvârșite de om într-o viață anterioară.

Era de părere Giordano Bruno că sufletul nu este trupul și poate fi într-un trup sau în altul și trece de la trup la trup.

Reîncarnarea este o credință care se distinge cel mai pregnant în hinduism. Conform acestei teorii viața trece prin naștere, viață, moarte și renaștere. În Upanișade, identificarea Sinelui (atman) cu Absolutul (brahman) nu poate avea loc decât dacă Sinele se desprinde din ciclul infernal al existenței (samsara), adică din șirul de reîncarnări succesive. În această credință toate lucrurile vii au „atman” (spirit, suflet), care e o parte din Brahman. După moartea biologică, sufletul sau spiritul, începe o nouă viață (nu se naște din nou) într-un alt corp, care poate fi uman, animal sau spiritual în funcție de calitatea morală a acțiunilor din viețile anterioare.

Filosoful german Arthur Schopenhauer scria: Dacă ar fi ca un asiatic să-mi ceară o definiție a Europei aș fi nevoit să-i răspund: este acea parte a lumii care este bântuită de iluzia incredibilă a faptului că omul a fost creat din nimic și că nașterea sa actuală este prima intrare în viață.

Afirma Jack London: Nu am început când m-am născut, nici când am fost conceput. Am crescut, m-am dezvoltat, prin incalculabile miriade de milenii. Toate eurile mele anterioare au vocile lor, ecourile, îndemnurile lor în mine. Oh, vremuri incalculabile, din nou voi fi născut.

Jalāl al-Dīn Rūmī (Rumi, poet sufist): Am murit ca un mineral și am devenit o plantă, am murit ca o plantă și m-am ridicat ca animal, am murit ca animal și am fost om. De ce să mă tem? Când am murit mai puțin?

Omul se va reîncarna până când va reuși să își învețe lecțiile, să devină perfect, sau până când va reuși să facă ceea ce a fost „programat”?

Karma este un concept al hinduismului prin care fiecare acțiune - fizică sau spirituală - are în mod inevitabil o urmare care nu se manifestă neapărat în actuala viață. Efectele benefice din viața prezentă sunt „reacțiunea” acțiunilor benefice trecute, iar efectele negative sunt „reacțiunea” acțiunilor nocive din trecut, creând un sistem de acțiuni și reacțiuni de-a lungul vieților reîncarnate ale unui suflet și care face parte din ciclul reîncarnărilor.

Swami Vivekananda, în cartea sa "Raja Yoga", folosește exemplul unei pietre aruncate în vid (unde forța gravitațională a planetelor nu există). Orice piatră arunci în acest mediu se va întoarce în cele din urmă la tine, cu un impuls (masă x viteză) egal cu cel pe care l-ai folosit pentru a o arunca. În același fel, orice acțiune se întoarce în cele din urmă, egal și în aceeași formă, la cel care a inițiat-o.

Sufletele trebuie să reintre în substanța absolută din care au apărut, dar pentru a realiza acest lucru trebuie să dezvolte toate perfecțiunile, germenul cărora este plantat în ele și dacă nu au îndeplinit această condiție în timpul unei vieți trebuie să înceapă o alta, a treia și așa mai departe, până când vor dobândi condiția care le potrivește pentru reunirea cu Dumnezeu. (din Zohar, text cabalist)

Care e adevărul? Este foarte important să știm adevărul despre ce și cum cu destinul? Cum putem avea certitudinea că este așa cum ne spun unii și alții?

Postarea înscrisă la Citate favorite, joc găzduit de Suzana.

Dacă ești convins că Dumnezeu este mai puternic decât destinul (care este determinat de karma), atunci El va face totul pentru tine. Graţia Sa străpunge împrejurarea neprevăzută, rigidă. (Mâ Ananda Moyî / Anandamayi Ma, n. 30 aprilie 1896 – d. 27 august 1982)

Coșuleț la Festival

De-a lungul timpului am tot lucrat coșulețe, mai mari sau mai mici, din materiale diverse, dar de data aceasta m-am cam împotmolit.

Am pornit la drum cu ideea unui coșuleț din plastic, dintr-un bidon de 10 litri, cred. L-am tăiat, i-am „netezit” marginile, să nu taie, am început să lipesc pe el romburi albe... Și tot lipind romburi plăcerea de-a lucra se diminua pentru că ceea ce-mi imaginasem nu se potrivea în practică – pe interior se vede „pata” de adeziv (nu se vede tare în cazul romburilor colorate, dar se vede și-mi pare inestetică - nu știu cum să acopăr „petele”). L-am lăsat și am trecut la un coșuleț făcut din fâșii de denim, iar când a fost gata... am revenit la coșulețul din plastic! Și-am tot lipit romburi albe și colorate. Pe-o latură am lipit și-o floare, făcută tot din romburi, și centrul de echilibru al coșului s-a stricat – nu se răstoarnă când stă pe o suprafață plană, dar se cam înclină când îl țin de toartă. Ce să fac?! Am mai făcut o floare, s-o lipesc pe latura opusă. Pentru a fi toarta mobilă am prins-o cu șuruburi mici și piulițe. Coșulețul e adânc de 10 cm și larg de 14.

E rezistent, dar mititel – pot aduna în el fragi, mure și alte fructe de pădure.

Pentru jocul Festivalul fructelor de vară am pregătit coșul. Niko a sugerat câteva idei, dar am ales coșul de mai sus deoarece mi-am imaginat că va fi cel mai ușor de făcut. Ușor de făcut a fost, dar nu a fost foarte mare plăcerea, de acea m-am răzgândit și-am ales un coș sugerat de gazda provocărilor.

Am avut dorința de a lucra unul cum nu am mai încercat: împletit din fâșîi de denim – din blugi, adică. Zis și făcut! Sunt „fan” denim, deci am o mulțime de vechituri din care am făcut ba genți, ba curele, portofele, traiste etc.

Instrucțiuni pentru coș la adresa de mai jos:

https://www.ohohdeco.com/diy-recycled-denim-basket/

Dă-i și împletește! Citind instrucțiunile pare ușor. A fost ușor să împletesc pe suport dar când am scos coșul de pe suport... Fleoșc! S-a pleoștit la nivel de bască.

Dacă-l agăț se lungește și arată (aproape) ca un cuib de viespi.

Cred că n-am lucrat suficient de strâns împletitura; sau am greșit alegând ca suport un vas rotunjit și nu unul drept, ca-n instrucțiuni. Habar n-am.

Acolo spune că „steaua” în care se aranjează fâșiile are 20 de „fire” – am lucrat numai cu 10, dar fiind număr cu soț nu prea se împletește cum trebuie (mie nu mi-a ieșit „împletirea” fâșiei lungi - se repeta "pe dos" la un moment dat, pe aceeași fâșie). 

Nu mai contează, am renunțat la el.

Îmi imaginam că după ce-l împletesc îl dichisesc, îi adaug ceva ornamente și va fi o frumusețe. Îhî.

A rămas plasticul de înscris în tabel la Festivalul fructelor de vară.

Porumbelul bătăuș

M-am supărat marți pe-un porumbel de nu-mi vine a crede! Oare există specie de vietăți în care să nu fie măcar un exemplar recalcitrant și care să se creadă buricul Pământului?!

Gașca de porumbei mănâncă „în schimburi” cu doi (uneori trei) guguștiuci. Până de curând porumbeii au înțeles că trebuie să stea pe crengile teiului (sau pe unde vor ei) și să aștepte să termine de mâncat guguștiucii, apoi vine rândul lor la masă. Este armonie, de regulă.

Zilele trecute am dat de un porumbel încăpățânat, care se împingea în guguștiuci și nu se lăsa impresionat de „pămătuful” din hârtie confecționat pentru a „alunga” porumbeii care nu vor să lase guguștiucii la mâncare – porumbelul acesta ținea contră chiar și degetului pe care-l foloseam să-l împung ușor gen „dă-te mai încolo” și nici când l-am luat, efectiv în palmă nu s-a sinchisit să zboare – întindea ciocul după boabele de grâu de pe pervaz! Până la urmă ne-am înțeles. Dar marți a apărut altul! Unul mare și foarte hotărât să revendice teritoriul. Ei, și porumbelul acesta a lovit unul dintre guguștiuci. Erau pe-o creangă în tei, nici măcar nu se „băteau” pe mâncare și guguștiucul n-avea nimic cu el. Erau acolo mai mulți porumbei și guguștiucul. Și ce face porumbelul?! Îl lovește pe guguștiuc cu o aripă. Guguștiucul „s-a făcut mic” și privea spre porumbel cumva la modul: „de ce m-ai lovit?” Porumbelul îl mai lovește o dată cu aripa deschisă – ca și cum i-ar fi tras o palmă. Guguștiucul a zburat și nici n-a mai revenit marți. M-am întristat.

Porumbelul în cauză a continuat să-și bată semenii, pe pervaz... Ce era să fac? Să alung toți porumbeii care au venit să mănânce? Să „pedepsesc” grupul pentru că un individ nu vrea să înțeleagă mersul lucrurilor: „pervazul meu, regulile mele”? Ceilalți cum de-au reușit să priceapă?! Hm. Sper să priceapă și acesta.

În fotografia de mai jos e un porumbel (nu bătăușul!) care se avânta la mâncare după ce guguștiucul al cărui „bust” se vede (sau nu) în spate a terminat de mâncat.

Cred că porumbeii sunt cam țăcăniți. Înțeleg să fie disperați pentru mâncare iarna, de exemplu, dar ei par mereu flămânzi! Uneori stau călare unul peste altul și așa ciugulesc: cel „călărit” ciugulește, iar cel care stă în picioare pe spinarea acestuia ciugulește peste capul „călăritului”. Cum să nu mă amuze țăcăneala lor?! Fac asta de parcă ar fi cel mai natural lucru din lumea porumbeilor! O fi!

Nu mai rețin în care zi din luna mai, la momentul „hrănirii păsăretului”, mă zgâiam la cer. Norii păreau că formează un puzzle – în sensul că arătau ca niște „bucățele” mici alburii conturate cu gri, lipite unele de celelalte. 

Nu prea am reușit fotografiile dar ceva-ceva sper că se vede.

Tot zilele trecute, am început să fotografiez liliacul (încă) „pitic” care a făcut flori – parfumul este foarte puternic (sunt ceva ani de când nu s-a mai simțit atât de puternic parfumul încât să ajungă în casă "valuri-valuri") Sper că anul acesta nu vor fura florile.

și câteva dintre florile castanului care crește văzând cu ochii.

(pozele postate în care apar mai puține frunze sunt făcute în primele zile ale lunii mai)

Mă tem pentru tei; i-au crescut o mulțime de lujeri pe tulpină, aproape de rădăcină, și lujerii de acest gen am înțeles de la specialiști că trebuie tăiați deoarece secătuiesc pomul. În iunie, mi-a spus cineva, e o perioadă bună pentru tăierea lujerilor. Nu cred că m-aș obișnui fără acest paravan verde din dreptul balconului.

Junii din Brașov. Portul tradițional

În Duminica Tomii (1 mai) a avut loc una dintre cele mai cunoscute activități ale Junilor: Parada călare sau „Ziua de Călări”, cum o numesc ei.

În Vinerea din Săptămâna Luminată a fost „Aruncarea în țol”:

Fotografiile le-am preluat de pe pagina Fb Brașov, orașul sufletului meu. Am uitat de Juni.

În fiecare a doua duminică din luna mai este Ziua Națională a Portului Tradițional din România.

Nu eram o pasionată a „tradiționalului” dar de când există acest „curent” ciudat prin care pare că se tinde spre „desființarea” tradițiilor și chiar a istoriei, ca și cum trecutul n-ar mai avea valoare, ca și cum „adepții” acestui curent vor să fie ei „primii oameni”, făuritorii istoriei omenirii, încerc să aflu mai multe. Sigur, exagerez un pic ceea ce se întâmplă.

E cert, nu mă pricep la costumele populare mai mult decât la tradiții, în general, dar încerc să-mi lămuresc unele chestiuni și, pe măsura posibilităților, să le mențin vii.

Eram așa de sigură că sunt destui oamenii care păstrează vii tradițiile încât mi-am zis că n-are rost să mă bag în seamă și eu, o neofită care poate doar să creadă pe cuvânt pe cei care au făcut cercetări în materie.

Ziua Națională a Portului Tradițional din România a fost instituită în aprilie 2015; în decembrie 2014 Senatul respinsese propunerea legislativă cu privire la marcarea acestei zile, dar s-a votat în Camera Deputaților, for decizional.

Portul popular românesc datează din secolele IX – X, dar mai multe mărturii există din secolul al XIV, consemnate în Cronica Pictată de la Viena, 1358, care descrie bătălia de la Posada, între regele Carol Robert de Anjou și voievodul muntean Basarab I – este reprezentat portul autentic al bărbaților: cămăși lungi, strânse la mijloc cu brâu sau centură, ițari, opinci și căciuli din bucăți de piele de oaie. (scrie pe doxologia)

Pe întreg teritoriul țării se observă ușor că albul este culoarea dominantă în costumele tradiționale. Cromatica și ornamentele, cusăturile etc. diferă de la o zonă la alta, de perioadele în care sunt purtate ș.a.m.d.

Cum scriam mai sus: nu-s o pricepută, dar am extras câteva idei despre portul popular al Junilor din Brașov. Sar peste istoria Junilor pentru că obiceiul se pierde în negura timpului. Cercetatorii au păreri diferite în ceea ce privește obiceiul Junilor. Unii aderă la teoria conform căreia acest obicei are origini ancestrale indoeuropene, iar alți istorici atribuie unora dintre ritualurile existente în obiceiul junilor origine traco-dacică sau chiar pelasgică. Mai sunt și cei care afirmă că originile acestui obicei și ritualurilor care-l însoțesc trebuie căutate în sfera de simboluri și ritualuri specifice frățiilor sau confreriilor organizate paramilitar.

Cert este că obiceiul Junilor s-a schimbat și adaptat de-a lungul a sute de ani și, în ciuda vitregiilor istoriei, obiceiul este păstrat și continuă, Junii având același loc de „retragere”: Pietrele lui Solomon, o poiană înconjurată de cinci stânci imense și o grotă atribuită legendarului rege Solomon.

Cuvântul „june” se identifică aici cu „bărbat”; s-a alăturat atributul „tânăr” pentru a se face deosebirea între cei necăsătoriți și cei căsătoriți care erau obligați să iasă din rândurile companiei în momentul căsătoriei. June (tânăr) – bătrân este o nepotrivire, dar are sens pentru că – explică istoricii – trebuiau îngroșate rândurile celor care luptau pentru apărarea ținutului (ceata Junilor Bătrâni este formată din bărbații căsătoriți).

foto din luna mai 2013

În Brașov sunt șapte cete de Juni: șase din Șcheii Brașovului: Junii Tineri, Junii Bătrâni, Junii Naționali Albi (Albiori), Junii Curcani, Junii Dorobanți – și o ceată din cetate (oraș): Junii Brașovecheni, formată din șcheienii care s-au stabilit în cetate.

Într-o broșură publicată în 1890, etnograful și folcloristul brașovean George I. Pitiș, originar din Șchei, scria despre portul Junilor: "A doua zi de Paști, adică în Lunea Paștilor, Junii se îmbracă frumos, că au să meargă pe la fete după ouă. Altădată se îmbrăcau după cum era portul pe atunci de umblau unii și cu opinci; dar acum umblă cu cizma ori și cu papuci (ghete) și cu cioareci (ițari) și cu cămașă albă și călcată, scoasă peste cioareci și cu șpențăle, pe piept cu ceaprazuri și cei cu dare de mână cu nasturi de argint, la unii suflați cu aur. Acum șpențălele sunt răscroite nemțește, dar mai înainte vreme erau făcute „sadea” adică croite dintr-una. În cap sunt Junii cu pălării și mai ales cu pălării de mătase și păroase” (fetrul era materialul preferat). (...) Cam ceva mai înainte de 1848, Junii au început să se gătească la pălării cu panglicuțe înguste, prinse cu bongoșe ori cu ață, iar vătaful și armașii purtau câte o „ruje” (cocardă). De la 1848 încoace au început Junii să poarte pe pălării câte trei panglici în trei fețe: roșu, galben și vânăt, de le coseau una lângă alta și lăsau vârfurile să atârne îndărăt. (...) De câțiva ani ungurii i-au oprit să mai poarte panglici în trei fețe împreunate pe pălărie, așa că acum îi vezi purtând care roșu, care galben, care vânăt, care și câte două feluri și așa umblă toată săptămâna cât sunt în petrecere.”

Junii Tineri

Pe baza unei reproduceri din 1832 Al. Surdu arată că în trecut Junii Tineri purtau haine obișnuite românești: cămașă albă, lungă până mai sus de genunchi, fără guler, cu mâneci lungi și largi; la vreme rea aveau cojoace și sarici; la brâu erau încinși cu șerpare late „ghintuite”, în care, pe vremuri, purtau pistoale; aveau cioareci albi, strânși pe picior și erau încălțați unii cu opinci, alții cu cizme. Purtau pălării cu borul larg și calotă rotundă. Cei mai mulți purtau mustăți mari, răsucite în sus și pletele lungi până la umeri.

Astăzi poartă cămașă albă cu crețuri, lungă până la genunchi, peste care pun un „flanel” cu mâneci, acoperit de un „laibăr” și de un șpențel (haină și jachetă) de culoare vânat-închis, cu nasturi de argint sau suflați cu aur. Cioarecii sunt albi, de dimie fină și poartă cizme indiferent de anotimp. Pălăriile sunt de catifea, împodobite cu panglici tricolore.

Ion Mușlea preciza că pentru ieșirea călări la Pietrele lui Solomon, Junii purtau doar „laibărul” fără șpențele, indiferent de vreme (obicei păstrat și azi).

Junii Bătrâni

Aceștia poartă costum identic cu cel al Junilor Tineri – fiind și aceasta o dovadă a originii comune a celor două grupuri - dar fără panglici la pălărie. În ultimul timp, exceptând șergile, membrii companiei poartă tricolorul ca panglică în bandulieră; pe piept au lentă tricolor. În vechime, „bătrânii” – adică cei căsătoriți – însoțeau alaiul așezându-se în urma grupurilor de juni, iar ca grup sub numele de „Juni Bătrâni” s-au constituit după 1877.

Junii Naționali Albi (Albiori)

În vechime se numeau „ăi albi”, deoarece costumul lor era alcătuit din veșminte albe. Junii Albiori s-au constituit în anul 1860, în contextul înființării Asociațiunii Transilvănene pentru Cultura și Literatura Poporului Român (ASTRA); cei mai mulți membri făceau parte din breslele măcelarilor și negustorilor din Șchei.

În ceea ce privește costumul, Junii Albiori au cămăși de pânză albă, scoase în afară, lungi până la genunchi și largi, în 12 clini, împodobite cu fluturi aurii și broderii în motive românești. Poartă cizme, iar pe cap o căciulă de blană albă. Inițial purtau căciulă neagră, dar pentru a se distinge de celelalte grupuri și-au confecționat căciuli albe cu „țoc”, ca la Curcani, susținute sub bărbie cu o curea, modelul ei amintind de căciula lui Mihai Viteazul care, în condițiile celor trei popasuri brașovene, a avut bune legături cu românii din Șchei.

La brâu au un chimir lat cusut cu motive naționale și numai vătaful poartă o lăibărică (vestă) albă cu găitane negre și pe margini cu cusături, țesute cu „troaca” (un „război de țesut arhaic, cu ciocănele, care a dat șcheienilor porecla de „trocari”).

Junii Curcani

Compania s-a format în anul 1879 din rândul bărbaților care locuiau „Pe Coastă”. „Curcani” corespunde companiei omonimice acoperită de glorie în războiul pentru Independența României (1877) – au luat acest nume deoarece românii din Ardeal nu puteau participa la acest război. Arătau prin aceasta că erau cu sufletul alături de ceilalți români.

Costumul Junilor Curcani seamănă cu cel al Junilor Tineri, doar că în loc de pălării Curcanii au căciuli negre cu „țoc” împodobite cu pene de curcan și susținute sub bărbie cu o curea fină.

Junii Roșiori

foto din mai 2022

Compania e fondată în 1908, prin desprindere din rândul Junilor Albiori și care, prin costum și onomastică, amintește războiul de Independență din 1877. În procesiunea festivă la Pietrele lui Solomon au costumul cel mai pitoresc: cămașă bogat brodată cu motive populare și sute (și chiar mii) de paiete din argint aurit, încinsă cu un șerpar (brâu) cusut cu mărgele și fluturi aurii. Laibărele sunt de dimie albă, cusute cu ibrișin negru sau împodobite cu găitane, pe care vătaful îl poartă pe umărul stâng, iar ceilalți Juni pe umărul drept. Portcapul de roșior cu „pampon roșu” este caracteristică lor. Unii bătrâni spun că actualele pampoane sunt date de model de Nicolae Iorga, care le procurase de la armata română cu prilejul popasului Junilor Brașoveni la București, în cadrul serbărilor din 1906.

Junii Dorobanți

În 1924 se desprind din grupul „Curcanilor”. Costumul seamănă cu cel al Curcanilor, dar Dorobanții poartă căciulă sură, ca a lui Mihai Viteazul, pe care apare stema Țării Românești.

Junii Brașovecheni

Grupul s-a constituit în anul 1922 (obținând statut juridic în 1929), din rândul românilor din Șchei stabiliți în Brașovul-Vechi, ca semn al trăirii istorice comune cu românii din Șchei. Aceștia sunt asemănători Junilor Bătrâni atât ca organizare cât și în port, doar că în loc de pălărie poartă căciulă simplă țurcană cu „țugui”.

Surse info: „Junii brașoveni și troițele lor din Șcheii Brașovului”, de pr. dr. Vasile Oltean, Editura Semne, București, 2000 și „Sărbătoarea Junilor la Paști. Obicei particular al Românilor din Șchei (Brașov)”, de G. I. Pitiș, Brașov, 1890, Reeditare Pastel, 2010.

Legenda primelor căpșuni

Singura cale de a scapă de ispită este să-i cedezi, scria Oscar Wilde (în „Portretul lui Dorian Gray”). Lucrând florile de căpșun pentru Calendarul ReCreativ mi s-a făcut poftă de scris legende. Și cum nu-mi place să tânjesc... am cedat ispitei și-am repovestit mai jos o legendă Cherokee despre căpșuni.

În zorii timpului, primul bărbat și prima femeie locuiau pe malul unui mare râu, unde aveau tot ce le trebuie pentru un trai fără lipsuri: carne, fructe, apă dulce, lemn pentru foc. Au trăit fericiți până la prima lor ceartă. Bărbatul a întrebat-o într-o zi: „De ce nu ai gătit azi?” „De ce n-ai adus lemne pentru foc?” În altă zi bărbatul a întrebat-o: „De ce nu ai făcut ordine?” „De ce ești așa de dezordonat?” a venit replica ei. Încet, reproșurile au început să se înmulțească. Prima femeie s-a supărat atât de tare încât a hotărât să-l părăsească pe primul bărbat. În zorii unei zile a ieșit din casă și s-a îndreptat spre răsărit. Mergea hotărâtă, fără să privească în jurul ei, fără să privească în urmă. Când primul bărbat s-a trezit și a văzut că prima femeie nu e acolo a înțeles ce s-a întâmplat și-a plecat după ea; a găsit repede urmele ei, dar distanța era mare, era greu s-o ajungă.

Privindu-l din înalt și văzându-l atât de trist, Soarelui – care știa totul și-i vedea pe amândoi - i s-a făcut milă de primul bărbat și l-a întrebat dacă mai e supărat pe partenera lui. „Nu sunt supărat și o vreau înapoi”.

Soarele a binecuvântat pământul cu razele lui și în fața femeii au apărut tufe de afine coapte, dar femeia nu s-a arătat interesată și nu s-a oprit. Soarele a făcut atunci să apară în jurul ei tufe de mure, dar nici acestea n-au interesat-o, ea mergând înainte cu pas grăbit. Văzând așa Soarele s-a gândit că trebuie să facă ceva deosebit, și atunci au răsărit pentru prima dată căpșunii, cu fructele lor roșii și parfumate. Parfumul fructelor a atras atenția femeii și aceasta a privit în jurul ei. Văzând boabele roșii și strălucitoare ascunzându-se sub frunze s-a aplecat și a luat una. A gustat-o și dulceața ei i-a readus liniștea în suflet; când a privit la jumătatea de fruct din care mușcase a văzut că are formă de inimă și și-a amintit cât de frumoasă a fost viața lângă primul bărbat și dorința de a-l părăsi a început să se stingă. S-a așezat pe pământ întrebându-se ce-ar trebui să facă. Stând ea și mâncând căpșuni primul bărbat a reușit s-o ajungă din urmă; s-a așezat lângă ea fără a rosti vreun cuvânt și a zâmbit. Ea i-a dat să mănânce o căpșună. Atunci au înțeles cât de mult își doresc să fie împreună și au plecat spre casă, luând cu ei și câteva plante, să le planteze, să nu uite această lecție.

(http://www.northerncherokeenation.com)

Imagine de Oli Hale de la Pixabay