vineri, 5 octombrie 2018

Creştinii in vremea Apostolului Petru

Zilele trecute am recitit Quo vadis, romanul scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz.
Autorul a declarat unui jurnalist francez că romanul este rezultatul iubirii lui pentru limba latină şi pentru istorie. A citit multe vechi lucrări de istorie in limba latină, iar dintre istorici cel mai mult îl atrăgea Tacit. A vizitat Roma şi împrejurimile şi, încet-încet, ideea romanului se maturizase. A vizitat catacombele, a admirat peisajul magnific care încojura oraşul, apeductele văzute in răsăritul sau apusul soarelui şi totul începuse să se lege pentru viitorul roman. Vizitând capela Quo vadis, Muntii Albani, Tre Fontane ideea s-a conturat si mai bine. La Varşovia a întreprins studii istorice apoi a oferit lumii romanul Quo vadis.
Romanii nu îi cunoşteau pe creştini; ştiau despre ei ceea ce li se spusese, credeau că sunt ucigaşi, hoţi de copii, corupători.
[…] Ai vrea să ne sugerezi că Pomponia (nobilă romană) şi împreună cu ea Ligia (fiică de rege) ar putea să aparţină tagmei duşmanilor neamului omenesc, celor care otrăvesc bazinele şi fântânile, care cinstesc capul de măgar, ucid copiii şi se dedau la cel mai deşănţat dezmăţ?
Când împăratul Nero a dat ordin sa fie incendiată Roma, vina a căzut mai apoi pe creştini, şi s-a început o adevarată vânătoare.
Cel care a executat ordinul lui Nero şi a incendiat Roma, se adresă împăratului, cerându-i să arunce vina pe creştini:
Poporul are nevoie de răzbunare şi victime, dar nu de una, ci de sute de mii. Oare tu ai auzit vreodată cine a fost Christos cel răstignit de către Pilat din Pont şi ştii oare cine sunt creştinii? Oare nu ţi-am vorbit de crimele lor şi de ritualurile lor dezmăţate, de prevestirea lor că focul va aduce sfârşitul lumii? […] Sunt duşmanii neamului omenesc, duşmanii oraşului şi ai tăi!
Cei care auzeau astfel de cuvinte credeau sau voiau să creadă. Numai cei care s-au apropiat de creştini şi au vrut să îi cunoască au aflat adevărul. Marcus Vinicius, un tânăr patrician s-a îndrăgostit de Ligia înainte de a afla că este creştină. Puritatea sufletului ei, seninătatea chipului l-au cucerit iremediabil. Pentru a-l ajuta, unchiul său, Petronius, i-a cunoscut şi el pe creştini, dar acesta nu credea, neapărat, in vreun zeu, fie acesta roman, grec sau de aiurea; voia doar să-şi ajute nepotul pentru că îl iubea.
In vremea când Apostolul Petru mai umbla pe Pământ totul era altfel. Pescarul Simon devenise pescarul de oameni Petru şi învăţa pe cei care doreau ceea ce Fiul Domnului i-a învăţat pe apostolii Lui: iubirea de oameni. Mielul venise cu învăţături noi, cu o Lege nouă, unul dintre motivele pentru care a fost prigonit de clericii iudei ai vremii - noua învăţătură le submina lor puterea pe care o aveau asupra oamenilor considerându-se intermediari între om şi Dumnezeu. Isus i-a învăţat altfel pe oameni: Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos (1 Timotei 2:5).
Creştinii, in vremea Apostolului Petru, îşi iubeau zeul, nu se închinau prin mijlocirea apostolului care îi învăţa, nici prin mijlocirea statuilor care reprezentau zeii.
Vinicius văzuse multe temple, cunoscuse diferite religii şi auzise o mulţime de cântece, însă abia aici (într-un cimitir vechi de lângă Roma), pentru prima oară, văzu oameni care nu invocau zeitatea prin cântec numai ca să îndeplinească un ritual stabilit, ci din inimă, dintr-un adevărat dor după ea, aşa cum pot simţi copiii dorul după tatăl lor sau după mama lor. Trebuia să fii orb ca să nu observi că oamenii aceia nu numai că-şi slăveau zeul, dar îl şi iubeau din tot sufletul şi acest lucru Vinicius nu-l mai întâlnise până acum in nici o ţară, in nici un ritual, in nici un templu, căci in Roma şi in Grecia, cei care mai cinsteau încă pe zei, o făceau fie să obţină un ajutor, fie de teamă, nimănui însă nu-i trecea prin minte să-i şi iubească.
Petru, in predica sa, la care Vinicius venise incognito, sperând s-o întâlnească pe Ligia, subiectul dorinţei lui, spunea, între altele, că virtutea şi adevărul trebuie iubite pentru ele înşile, fiindcă binele suprem, mai vechi decât veşnicia, este Dumnezeu. Cine le iubeşte, îl iubeşte pe Dumnezeu şi, iubindu-l, devine fiul lui iubit. […] Dumnezeu este de asemenea iubirea absolută şi cine-i iubeşte pe oameni, acela împlineşte suprema lui poruncă. Nu-i suficient să-i iubeşti pe oamenii din neamul tău, căci Dumnezeu-omul şi-a vărsat sângele pentru toţi. El şi-a găsit aleşi şi printre păgâni, ca de pildă centurionul Cornelius. Nu-i de ajuns să-i iubeşti pe cei care îţi fac bine, căci Christos i-a iertat şi pe evreii care l-au dus la moarte şi pe soldaţii romani care l-au ţintuit pe cruce. Trebuie să-i iubim şi pe cei care ne nedreptăţesc şi să le plătim cu bine pentru rău. Nu-i suficient să-i iubim pe cei buni, trebuie să-i iubim şi pe cei răi, căci numai prin dragoste poate fi alungată răutatea din ei.
Astfel îi învăţa Petru pe oameni şi astfel se străduiau ei să simtă şi să trăiască.
De dragul Ligiei, Vinicius îşi dorea să simtă ceea ce simţeau creştinii. Îi spunea unchiului său, Petronius:
Iată ce-am constatat: nu ştiu cum fac creştinii ca să-şi trăiască ideile, dar ştiu in schimb că acolo unde începe învăţătura lor, acolo se termină puterea romana, se termină Roma, se termină diferenţa între învins şi învingător, dintre bogat şi sărac, dintre stăpân şi sclav, se termină cu onorurile, cu Cezarul, şi cu rânduiala lumii. Pe toate le înlocuieşte Christos şi legea milei, contrară firii omeneşti şi simţurilor noastre romane. […] Pentru ei, pentru creştini, nu-i de ajuns să fii de acord in cuvinte, mai trebuie să şi simţi că aşa-i bine şi să nu ai in suflet nimic altceva decât credinţa. Iar eu, zeii îmi sunt martori, nu pot. […] Pavel din Tars înţelege asta şi o înţelege, in ciuda simplităţii şi obârşiei sale de jos, acel bătrân teurgus, cel mai mare printre ei, Petru, care a fost elevul lui Christos. Şi ştii oare ce fac? Se roagă pentru mine. Cer pentru mine ceva ce ei numesc har.
Cu toate acestea, printre creştini, Vinicius se schimbă. Încă nu-şi dădea seama că cea mai profundă schimbare in firea lui era asta: până acum aprecia oamenii şi lucrurile luându-se pe sine ca etalon, iar acum, încetul cu încetul, se obişnuia cu gândul că alţi ochi poate văd altfel, alte inimi simt poate altfel şi că adevărul nu-i întotdeauna acelaşi lucru cu propria-i părere.
La acea vreme creştinii spuneau “Aşa a zis Mântuitorul”. El a schimbat Legea, El a iertat femeia adulterină de la uciderea cu pietre, El îi învaţă pe oameni să se iubească, să se ierte…
Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?
Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte. (Matei 18: 21, 22) 

8 comentarii:

  1. Ce-mi place cum ai incheiat...ca mi-ai dat raspunsul!..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iertarea! Cred ca e o lectie care nu se invata prea usor. :)
      Multumesc, Mona.

      Ștergere
  2. Da.... Dumnezeu este iubire. Nu teama, ura, si alte cele.
    :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :) Nu cred ca voi reusi sa inteleg ideea "sa te temi de Dumnezeu".
      Pupici!

      Ștergere
  3. Un subiect delicat ai abordat !
    În acele timpuri credința în Dumnezeu, ridicată pe un alt plan spiritual, era exprimată altfel, cu cuvinte puține dar mult trăite !
    Pe acele timpuri se vorbea despre barbari... acum lumea se consideră civilizată ! Credința aceea atât de curată şi simplă - a unor timpuri destul de frământate de cruzimea luptelor-, de ce oare s-a pierdut ? M-ai făcut să-mi amintesc de parfumul timpurilor de demult - mi-a plăcut mult cartea !!! Nu am ştiut cât de mult s-a documentat scriitorul pentru a scrie romanul (dar mie mi-au plăcut enorm de mult toate scrierile lui !)
    Îți doresc o duminică minunată ! Pupic !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Credinta aceea, "de la inceput", e exact cum zici si tu: pura, si era traita, nu clamata. Credinta traita cred ca ne ajuta sa ramanem senini in cele mai grele clipe - suferim, plangem, dar ramane in noi o scanteie vie, de fericire.
      Cred ca s-a pierdut din cauza materialismului. Prea mult se pune pret pe ritualuri fel de fel, prea putini citesc Biblia - inainte vreme, cand putini oameni stiau sa citeasca, cei care vorbeau oamenilor erau sinceri si vorbeau din suflet (acum pare ca totul a devenit un ritual "din obisnuinta").
      Si mie mi-a placut foarte mult acest roman. Am mai citi scrise de el "Prin foc si sabie" si inca una (istorica) dar nu-mi vine in minte titlul...
      Multumesc. Saptamana linistita iti doresc! Pupici!

      Ștergere
  4. Asa ar trebui,sa ierti de fiecare data,merita sa incerci intotdeauna,vei reusi,pana la urma,asa cred.
    Multi oameni citesc,dar nu conteaza nici autorul,nici numarul performant de
    pagini citite,ci intelegerea celor citite,nu numai cu mintea,ci si cu sufletul.
    Dovada:Referendumul,(NU votul)ci ura care s-a propagat cu viteza fulgerului
    ,si care va continua sa ne dezbine...
    Felicitari pentru paginile extrase,sunt de esenta adevarate,draga Diana !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu mai stiu cine a zis (si pe unde am citit), dar imi place mult: "Sa ierti nu inseamna sa uiti, ci sa iti amintesti fara patima".

      Ai dreptate! (mereu ai dreptate) :) Degeaba citim daca mintea si sufletul ne sunt in alta parte.
      Oh! A fost surprinzatoare virulenta atacurilor unora... Dezinformarea naste monstri! Si ura a fost declansata impotriva unor oameni care nici nu au cerut asa ceva in Ro! E ceva ce nu se va intampla curand in Ro... Parteneriatul civil va deveni realitate, dar casatoria nu prea curand.
      Sa nu ne lasam dezbinati! :)
      Multumesc pentru apreciere, Natalia draga!
      Zile senine iti doresc!

      Ștergere