Lovitura castanei

Mă trezesc dimineață, ridic jaluzelele purtând încă noaptea pe mine și dau cu privirea de nori în culoarea cenușii, scuturând-și de zor apa. Mă întristez, pentru că într-o oră trebuia să plec. Am rugat norii, în gând, să facă o pauză măcar până revin acasă, să nu stau de planton în ploaie. Apoi, brusc, zâmbesc spre nori și-mi spun în gând: „E toamnă!” Mi-a trecut tristețea și m-am mișcat în pas vioi. Când am ieșit din bloc ploaia s-a oprit. Le mulțumesc norilor – tot în gând! (Am obiceiul să vorbesc cu norii, copacii, păsările, animalele... în gând; sper să nu încep să vorbesc cu voce tare! Cine m-ar auzi m-ar compătimi: „Sărmana; e încă tânăra și vorbește singură”. În fond, nimeni nu vorbește singur, mai ales azi: vorbește la telefon, folosind casca.)

- Vai, ce vreme urâtă – îmi spune persoana care m-a rugat să o însoțesc la medicul de familie pentru rețeta trimestrială. Luăm un taxi.

Nu mă puteam împotrivi așa că plimbarea de o jumătate de oră s-a transformat în una de cinci minute.

Am rămas în fața policlinicii, deși era rece și umezeală foarte. Patrulam încolo și încoace ocolind băltoace – nu-i doar pentru rimă: chiar erau multe băltoace imediat în fața policlinicii pentru că aleea, asfaltată cândva, părea roasă de cari uriași. Am sărit peste o băltoacă mai mare pe o alee ce ducea spre un părculeț. Erau ude băncile așa că am patrulat pe aleea cu dale mărunte. Când m-am oprit o clipă am simțit o lovitură destul de puternică în umăr. Privesc în jos și dau cu ochii de-o castană. Ridic capul și dau cu ochii de-un castan uriaș – era așa de mare că nici nu l-am văzut! Imens! Am zâmbit din nou – de nu mă lovea castana nu știam că acolo e un castan. Ce face un om care patrulează în fața unei policlinici? Adună castane! Nu erau foarte multe – dar mari și lucioase - și erau risipite prin iarba udă și pământul jilav. Cu grijă, am pornit la cules – le-am pus în geantă, după ce le-am șters cu un șervețel. Până am ajuns la castane, până le-am șters... a trebuit să plec. Când am ajuns acasă am văzut că n-am avut spor la cules: doar șapte castane! Apa din cer reîncepuse să curgă – din nou am zâmbit.

Bune și șapte castane! Le-am fotografiat în mai multe ipostaze.

Pe tăviță nu prea se văd,

dar nici în roaba umplută cândva cu trandafiri uscați...

Vor rămâne, totuși, în roabă – mi se pare mai potrivit. Deocamdată, e singura decorațiune de toamnă din casă.