Ajutor pentru Zolty

Zolty are nevoie de ajutor pentru a cumpăra un scaun cu rotile electric, cu „opțiuni” care îi sunt absolut necesare. S-a străduit, și se străduiește, să îi ajute pe alții și acum are și el, din nou, nevoie de ajutor.

A reușit să adune banii necesari dar anul trecut au fost interzise toate transporturile „neesențiale” în viziunea decidenților politici și, între altele, economia a început să se prăbușească iar prețurile – cum era de așteptat - au explodat, el ajungând să aibă nevoie acum de încă 5000 de euro – cei 7000 pe care îi are nu mai sunt suficienți.

Pe blogul lui Zolty sunt amănunte despre cum putem ajuta, despre cărucior, despre situație și despre cum se poate dona:

http://zoltybogata.ro/cu-ajutorul-vostru-visul-meu-poate-deveni-realitate/

Actualizare 26 ianuarie

Zolty a reușit să strângă suma necesară - și ceva in plus. L-a ajutat mult și faptul că a scris despre strângerea de fonduri și Lucian Mândruță. 

http://zoltybogata.ro/multumesc-domnului-si-dumneavoastra-toti-care-ati-contribuit-la-aceasta-strangere/

Divergent. Film

Divergent este un film american științifico-fantastic și de acțiune regizat de Neil Burger în 2014, scenariul fiind bazat pe romanul omonim scris de Veronica Roth în 2011. Actorii din rolurile importante sunt Shailene Woodley, Theo James, Ashley Judd, Maggi Q, Kate Winslet, Ray Stevenson, Zoe Kravitz, Miles Teller, Tony Goldwyn, Ansel Elgort, Jai Courtney.

Povestea se desfășoară în orașul Chicago, într-o versiune distopică postapocaliptică, unde oamenii sunt împărțiți în facțiuni („grupuri” sau „categorii”, cred ca ar fi termeni mai corecți în context) care reprezintă trăsături ale naturii umane: Altruiști, Pacifiști, Cinstiți, Neînfricați și Erudiți. Societatea e condusă de Altruiști și armonia este perfectă, mai ales că cei care nu se potrivesc în nicio facțiune sunt izolați de ceilalți și sunt considerați „divergenți”, în sensul că nu se potrivesc în nicio facțiune sau se potrivesc în toate, dar ideea e că aceștia nu pot fi controlați, deci sunt un pericol pentru armonia societății în care fiecare „știe unde îi este locul” și în care numai facțiunea/grupul contează, individul deloc. Cei care nu fac parte dintr-o facțiune – divergenți sau nu - nu au niciun rol în societate, niciun privilegiu, niciun drept – sunt lăsați să se descurce singuri într-un oraș aproape distrus, dincolo de gardurile orașului unde trăiesc oamenii organizați în facțiuni. Neînfricații sunt cei care mențin ordinea în societatea distopică și îi apară pe ceilalți de orice eventual atac venit de oriunde.

Când copiii ajung la vârsta de 16 ani sunt supuși unui test de aptitudine psihologică – un fel de „îndrumare profesională”, dar folosind-se un ser care indică facțiunea cea mai potrivită. Totuși, tinerilor li se permite să aleagă orice facțiune din care vor să facă parte permanent - la „ceremonia de alegere”. O dată aleasă facțiunea nu mai e loc de răzgândire.

Beatrice Prior, eroina, s-a născut în facțiunea Altruiștilor; tatăl ei face parte din consiliul de guvernământ. Testul tinerei arată atribute pentru trei facțiuni: Altruiștii, Erudiții și Neînfricații, ceea ce înseamnă că este divergentă, dar cea care se ocupă de testul ei o include la Altruiști și o avertizează să păstreze secretul pentru că divergenții pot gândi independent și sunt conștienți indiferent ce ser ar fi injectat în ei – adică, gândirea lor nu poate fi manipulată nici chimic, ceea ce se consideră a fi o amenințare pentru ordinea socială. La ceremonia de alegere Beatrice se îndreaptă către Neînfricați. Unul dintre cei care conduc facțiunea Neînfricaților îi informează că cine nu reușește să treacă toate probele dificile va ajunge între cei fără facțiune. Ultima probă constă în introducerea unui ser care să provoace halucinații și la acest test nimeni nu poate rezista dacă ascunde ceva. Totuși, Tris (numele ales de Beatrice) trece testul. A doua zi li se spune Neînfricaților că vor avea de făcut un exercițiu de luptă și pentru asta vor fi injectați cu un ser care va permite urmărirea lor clipă de clipă în timpul exercițiului. În fapt, serul pregătit de Erudiți este unul pentru controlul minții (ser care la divergenți nu funcționează) și le este injectat pentru a nu opune rezistență când vor primi ordinul să asasineze toți Altruiștii pentru că Erudiții vor să preia controlul societății pe motiv că Altruiștii se gândesc prea mult la oameni (inclusiv la cei fără facțiune) și insistă ca trăsăturile psihologice umane să fie păstrate și dezvoltate, deci trebuie reduși la tăcere. Erudiții doresc să înfrângă natura umană pentru că, afirmă ei, natura umană e cauza minciunilor, hoțiilor, revoltelor etc. - cauza dezordinii sociale, pe scurt.

Ce se întâmplă în continuare nu povestesc, în caz că e cineva care ar vrea să vadă filmul. Ideea filmului e interesantă, filmul e acțiune și cam atât. Nu e un film prost, dar nici unul foarte bun (deși l-am văzut de curând, pentru a doua oară).

După „Divergent’ (2014) urmează „Insurgent” (2015), „Allegiant” (2016). Am văzut doar „Divergent”.

Amatorii genului, dar și unii critici, afirmă că „Jocurile foamei” (The Hunger Games) e mai tare ca „Divergent”. Nu știu ce să zic... Poate că „The Hunger games” generează emoții mai puternice și multe controverse și de aceea seria e considerată „mai bună”. În fond, „Divergent” și „The Hunger Games” pot fi considerate că ilustrează o realitate posibilă la un moment dat în viitor (unii spun probabilă).

Seria „Jocurile Foamei”: Jocurile foamei (2012), Sfidarea (2013), Revolta, partea 1 (2014), Revolta, partea 2 (2015) este ecranizată după romanele Suzannei Collins (patru romane - trilogie și încă unul).

Filmul „Jocurile foamei” este despre foame în cel mai strict sens al termenului, nu despre foamea metaforică de libertate politică, ascensiune socială, împlinire personală și altele de gen. Singurul scop al eroinei este să-și hrănească familia. Poate cu intenție, poate fără intenție, Katniss, eroina, ajunge să pornească o rebeliune împotriva districtului unde trăiesc bogătașii care controlează toate celelalte districte și-i supun pe oamenii care trăiesc în sărăcie și care pot mânca pe săturate dacă au șansa să fie învingător copilul care e „tras la sorți” (televizat) să lupte până la moarte împotriva altor copii (din celelalte districte).

Foto: wikipedia. Faire use.

Restaurantul Bethlen din Peștera Călugăriței

Corect este: fostul restaurant Bethlen de pe Tâmpa, numit așa după ministrul maghiar al agriculturii și președinte de onoare al Asociației Carpatine din Transilvania, fost prefect - András Bethlen - care a vizitat Brașovul în 1891. Localul (restaurant și berărie) a fost amenajat prin anii 1890 în Peștera Călugăriței – la început era mai mult un fel de chișoc în peșteră, un punct de popas pentru turiști, apoi s-a dezvoltat. 

Cota UqD: BV-F-00690-101

sursa foto: http://cautare-bv.arhivelenationale.ro/cautare-Bv/detail.aspx?ID=100473

Terasa care se întinde deasupra hăului a fost construită în 1905, ca o prelungire a localului (aceasta a rămas – de aici se poate vedea o mare parte din oraș). Între 1920 și 1928 Rafail Mihail a ținut restaurantul Bethlen.

foto: https://orasulmemorabil.com/rafail-si-restaurantul-bethlen/

După 1948 localul s-a numit „Cabana-restaurant Tâmpa”. 

Din martie 1977... a devenit fosta cabană de pe Tâmpa: a fost distrusă de un incendiu izbucnit de la o butelie cu gaz lichefiat. A mai rămas din ea doar terasa și urme ale căzilor din piatră în care erau ținute la răcit sticlele.

Îmi amintesc vag acest restaurant... Cea mai vie amintire sunt crengile de brad care erau așternute, pe zăpada, la intrarea în local. În negura amintirilor mai e forfota oamenilor...

sursa foto terasa restaurant „Tâmpa” în anii 1970: http://sanuuitam.blogspot.com/ via Brașov, orașul sufletului meu

Restaurantul era aprovizionat cu telecabina când eu am fost pe acolo dar până când să fie pusă în funcțiune aceasta aprovizionarea se făcea cu ajutorul unui măgăruș, pe traseul cel mai ușor (și cel mai cunoscut), cu 25 de serpentine tăiate în 1837 de cei de la "Ocolul Silvic" al Brașovului. Traseele (mai sunt trei – unul fiind Treptele lui Gabony) ar fi fost amenajate în jurul anului 1870 de cluburile de turism montan și gândite pentru promenadă deasupra orașului. Din punctul unde se termină serpentinele se poate ajunge fie la stația telecabinei (și restaurantul „Panoramic”) fie la terasa care a mai rămas din cabana Bethlen (în zona literelor care formează numele orașului) - Belvedere. Traseul acestor serpentine e marcat și pe Planul orașului din 1886 (am citit pe metropolabrasov.ro); pe același document sunt marcate și ruinele Cetății Brassovia, sub denumirea „Burg Ruinen”.

Telecabina a fost construită datorită festivalului Cerbul de Aur, evenimentul care reunea artiști din toată lumea. Conducerea județeană din perioada respectivă a decis că orașul are nevoie de teleferic. Ar fi trebuit să fie gata în anul 1967 (prima ediție a festivalului internațional având loc în 1968), dar a fost dată în folosință abia în 1971. Stația de sus a telecabinei este sub releu. Pentru amenajările legate de construcția telefericului și a restaurantului „Panoramic”, s-a făcut un nou drum de acces și a fost demolată o parte din Bastionul Porții principale a legendarei Cetăți Brassovia. (metropolabrasov.ro)

Incendiul ar fi fost un accident provocat de angajați neatenți, dar „gurile rele” spuneau - la vremea când nu mai eram copil – că ar fi fost distrusă intenționat pentru că în 1971 se montase releul de pe Tâmpa și se construise restaurantul „Panoramic”, o realizare socialistă, iar cabana era... reminiscență a burgheziei. Mde, „vorbe”!

Peștera Călugăriței are, evident, câteva legende – trei, cel puțin, sunt legate de balaur. Despre una am amintit în postarea despre legendele Bisericii Negre, legată de statuia calfei. Probabil că versiunile legendei despre balaur sunt date și de forma muntelui care, privit de la distanță, seamănă (oarecum) cu un dragon adormit. Acest balaur, se spune, ar fi terorizat orașul medieval pentru că atunci când îi era foame zbura în cetate și vâna animale și oameni.

Într-o versiune este vorba despre o călugăriță care ar fi trăit pe vârful muntelui într-o peșteră. Într-o zi a găsit prin pădure un pui de balaur pe care l-a luat cu ea și l-a crescut. Dragonul s-a făcut tot mai mare și... a mâncat-o pe călugăriță. Peștera unde a crescut dragonul – și își avea sălașul - a fost numită Peștera Călugăriței.

Altă versiune amintește despre un balaur care se hrănea cu copii mici. Un măcelar curajos a luat o piele de vițel și a introdus în ea piatră de var, ducând-o lângă grota balaurului. Balaurul a înghițit pielea plină cu var apoi a băut apă și a explodat.

În a treia versiune pe care am citit-o se spune că fiul unui jude s-a așezat într-o zi lângă zidul cetății pentru a avea liniște când își învăța o predică. Balaurul i-a auzit glasul, a coborât de pe munte și l-a înghițit. Un viteaz a văzut scena și repede a umplut o piele de vițel cu var stins, momindu-l pe balaur imitând sunetele vițeilor. Fiara s-a repezit și a înhățat capcana, apoi s-a dus să-și potolească setea la izvor. Varul a început să se încingă și balaurul a fost învins. Tânărul fiu al judelui încă mai trăia și a fost salvat.

Legenda spune că atunci când balaurul a murit au apărut o mulțime de șopârle (care pot fi întâlnite și azi în rezervația care e muntele Tâmpa): șopârla de munte, salamandra sau tritonul carpatic. Cine vede o șopârlă va avea noroc timp de un an, dar cine face rău vreuneia va avea ghinion trei ani.

**

În restaurantul „Panoramic” am intrat o singură dată, pe la sfârșitul anilor 1980 – am avut sentimentul că intru într-o cantină cu ferestre de unde se putea vedea orașul (era singura parte bună a acelui local, din punctul meu de vedere). Mai apoi a funcționat, și-l mai dichisiseră (n-am mai intrat), apoi l-au închis de tot și de prin 2014-2015 vor să-l vândă, dar nu se înțeleg la preț și prețul tot scade, construcția deteriorându-se.

La începutul anului trecut – prin februarie – se gândeau să reabiliteze restaurantul. Probabil că, în final, îl va „netezi” vremea.

Frunze glazurate. Natura joi

Fotografie pentru Der Natur Donnerstag (DND), joc găzduit de Jutta – tabelul este deschis de miercuri, ora 18:00, până vineri la ora 23:00.

Sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu. (6 ianuarie 2021)

Fotografia este și la Garden Affair (tabelul e deschis de sâmbătă, ora 9:30, pâna sâmbătă la ora 9:30):

http://jaipurgardening.blogspot.com/2021/01/garden-affair-asiatic-lilies-blooms.html

Dimineață. Miercurea fără cuvinte

Fotografie pentru Miercurea fără cuvinte, joc preluat de Zina de la Carmen.

sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu. (6 ianuarie 2021)

HAPPY WW!

Pozele sunt și pe următoarele bloguri:

https://natashamusing.com/2021/01/aligned-wordoftheyear-woty2021-mondaymusings/

*

http://myworldthrumycameralens.blogspot.com/2021/01/my-corner-of-world.html

*

https://allatseawithme.blogspot.com/2021/01/wordless-wednesday.html

*

https://comedy-plus.com/wordless-wednesday-181/

*

http://image-in-ing.blogspot.com/2021/01/classic.html

Contele negru. Dumas

Romanele lui Alexandre Dumas (n. 24.07.1802 – d. 05.12.1870) am început să le citesc din copilărie, și unele le-am tot recitit de-a lungul timpului. Am citit și biografia lui, în cărțile unde era scrisă, dar abia anul trecut am aflat că bunicul sau a fost mulatru. Că a fost și general în armata franceză „revoluționară” înainte de a împlini vârsta de 31 de ani, îmi aminteam ceva-ceva, dar prea puțin, spre deloc. Napoleon (I) l-a întâlnit de câteva ori pe acest general înalt (1,85 m – "mult" pentru vremea aceea nu numai în Franța) și bine făcut – probabil că nasul viitorului dictator ajungea undeva pe la talia generalului și, probabil, asta nu-i plăcea deloc lui Bonaparte, dar nu acesta a fost motivul pentru care generalul Dumas a fost ignorat mai ales după ce n-a mai putut lupta, și din această cauza familia a trăit în sărăcie aproape lucie după moartea lui, la vârsta de 44 de ani.

Am citit biografia primului Alexandre Dumas (n. 25.03.1762 – d. 26.02.1806) în cartea lui Tom Reiss: „Dumas, contele negru. Glorie, revoluție, trădare. Povestea adevăratului Monte-Cristo”, apărută pentru prima dată în anul 2012; în 2013, Tom Reiss a primit Premiul Pulitzer pentru Biografie și Autobiografie și Premiul PEN/Jacqueline Bograd Weld pentru Biografie. Din punctul meu de vedere merită premiile! Cartea e astfel scrisă încât nu are nimic plictisitor – cumva, e ca un roman de aventuri pe care nu-ți vine să-l mai lași după ce l-ai început.

Citez din carte:

Primul Alexandre Dumas s-a născut în 1762, fiind fiul lui „Antoine Alexandre de l’Isle”, în colonia franceză Saint-Domingo (azi Haiti), unde se cultiva trestie de zahăr. Antoine era un nobil care se ascundea de familie și de lege și care făcuse băiatul cu o sclavă de culoare (Marie Cessette Dumas). Ulterior, Antoine a renunțat la numele de împrumut, revendicându-și numele real și titlul – Alexandre Antoine Davy, marchiz de la Pailleterie – și l-a dus pe fiul sau mulatru peste ocean, pentru ca acesta să se bucure de lux și onoruri, în apropierea Parisului. Însă băiatul a respins (la un moment dat) numele și titlul tatălui. S-a înrolat în armata franceză, cu gradul cel mai modest, iar la întocmirea documentelor de încorporare și-a declarat numele „Dumas”, după mamă. După ce, prin merite deosebite, a fost promovat în grad, nici măcar nu a mai folosit numele de „Alexandre”, preferând forma simplă și prescurtată de „Alex Dumas”.

Alex Dumas a fost un războinic desăvârșit și un bărbat cu convingeri puternice, dovedind curaj moral. Era renumit pentru forța sa, pentru talentul în mânuirea sabiei, pentru curaj și priceperea de a smulge victoria chiar și în cele mai dificile situații. Era, de asemenea, cunoscut pentru vulgaritatea limbajului și pentru problemele cu autoritățile. A fost un general al soldaților, temut de dușmani și iubit de oamenii săi, un erou într-o lume în care acest cuvânt nu se folosea în orice împrejurare. (...) În timpul vieții, generalul Dumas a fost o figură legendară. (...) În vreme ce steaua lui se înălța, Alex Dumas nu era omul care să dea ordine, ca apoi să stea în starea de siguranță din spatele liniilor, în vreme ce subordonații lui înfruntau primejdia: și-a condus mereu soldații mergând în fruntea lor. (...)

Când Napoleon a decis invadarea Egiptului, Dumas a participat la campanie în calitate de comandant al cavaleriei, dar acolo, cei doi militari au ajuns să se deteste. Confruntarea a fost ideologică – Dumas se considera luptător pentru eliberarea lumii, nu pentru dominarea ei – dar și personală. „Musulmanii, indiferent de clasa socială, care reușeau să-l vadă pe generalul Bonaparte, erau șocați cât de scund și de slab era”, scria ofițerul care era medic-șef al expediției. „Dintre generalii noștri, i-a uimit înfățișarea generalului de cavalerie Dumas. Bărbat de culoare, cu o siluetă ca de centaur, când l-au văzut sărind cu calul peste tranșee sau mergând să răscumpere prizonieri, au crezut cu toții că era conducătorul expediției”.

Viața generalului Alex Dumas este extraordinară din atât de multe puncte de vedere, încât este lesne să uităm cel mai neobișnuit aspect al ei: acela că a fost o viață de mulatru, într-o lume a albilor, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Alex Dumas nu a fost singurul negru sau metis care a cunoscut ascensiunea, respectul, bogăția, pentru că odată cu Revoluția din 1789 visul egalității a părut a nu cunoaște limite în Franța (până la „ridicarea” lui Napoleon dictatorul). Alex Dumas era republican cu toată ființa, dar a refuzat să comită atrocități în numele unor idealuri și nu s-a ferit să apere victimele, indiferent de trecutul lor sau de orientarea ideologică. El și-a riscat cariera opunându-se vărsărilor de sânge care aveau loc pretutindeni în jurul său. Ulterior, un scriitor cu vederi regaliste avea să scrie despre acest „republican generos” că a fost unul dintre puținii generali care au fost întotdeauna „gata să-și dea viața cu vitejie pe câmpul de luptă, dar au ales să-și frângă mai bine săbiile decât să-și asume rolul de călăi”.

**

Numele generalului Thomas-Alexandre Dumas este scris în partea sudică a Arcului de Triumf. În 2009, după multe insistențe ale oamenilor care apreciază adevărul istoric, a fost inaugurat un monument în cinstea generalului: niște enorme cătușe de sclav desfăcute. Unul dintre critici afirmă că nu e deloc reprezentativ monumentul deoarece generalul Dumas n-a fost niciodată sclav – totuși, documentele arată că tatăl său îl vânduse ca sclav la un moment dat, „cu drept de răscumpărare”. Biograful Tom Reiss e de părere că nu există un monument dedicat exclusiv generalului. În politica rasială a Franței din secolul XXI, statuia generalului Dumas s-a metamorfozat într-un monument simbolic pentru toate victimele sclaviei coloniale franceze... În Franța nu există încă niciun monument care să comemoreze viața generalului Alexandre Dumas.

În 1912, în locul numit la un moment dat „Piața celor trei Dumas” (pe malul stâng al Senei) a fost instalată o statuie a generalului, realizată de un sculptor care a trăit la sfârșitul secolului al XIX-lea, Alfred de Moncel. Comanda a fost încredințată în anii 1890 și banii nu au provenit de la stat sau de la vreo organizație militară, ci au fost adunați din inițiativa unui mic grup de pasionați ai moștenirii lăsate de romancierul Dumas, care a încercat zadarnic să vadă ridicându-se o statuie a tatălui sau. La inițierea strângerii de fonduri au participat Anatole France și Sarah Bernhardt, între alții. În 1913, statuia era tot acoperită – n-a fost niciodată inaugurată oficial. În iarna anului 1941-1942 statuia a fost distrusă de naziști. Ocupanții germani au topit sute de statui franceze, acordând atenție mai curând semnificației lor decât cantității de metal: le-a venit ușor să topească o reprezentare a unui metis care a luptat pentru libertate, egalitate, fraternitate.

Se mai fac, încă, demersuri (începute în 2008), pentru ca generalul Dumas să primească post-mortem distincția "Legiunea de Onoare".

(„Dumas, contele negru. Glorie, revoluție, trădare. Povestea adevăratului Monte-Cristo”, de Tom Reiss, Editura Litera, București, 2020).

sursa foto statuie: wikipedia (domeniu public)

Floarea vieții. Citate favorite

...viitorul este mult mai grandios, mai măreț misterios decât trecutul...

Într-o înaintare înceată și imperceptibilă, învățătorii oamenilor își sorb viața din izvoare tot mai pure și își iau mesajul mai direct din sufletul existenței.

Viața are în ea mai mult decât poate concepe închipuirea oamenilor. Floarea reală a vieții crește peste statura omului și bulbul ei bea adânc din râul vieții. În inima acestei flori omul va putea citi secretele forțelor care conduc planul fizic; acolo va găsi scrisă știința tăriei mistice. Va învăța cum să expună adevărurile spirituale și cum să pătrundă în viața Eului său superior, precum și să păstreze în sine gloria acestuia. Eul superior, continuând totuși să trăiască pe această planetă, dacă trebuie, atât cât ea va exista, să-și mențină viața în toată vigoarea, până când rostul său va fi fost în întregime împlinit și până va fi învățat aceste trei adevăruri pe toți cei ce caută lumina:

Sufletul omului e nemuritor și viitorul său e acela al unui lucru ale cărui dezvoltare și splendoare nu au limite.

Principiul care dă viață locuiește în noi și în afară de noi; el nu moare niciodată, este etern binefăcător; el nu poate fi auzit, nici văzut, nici simțit, dar este perceput de omul care dorește cu adevărat să-l perceapă.

Fiecare om este în mod absolut propriul sau dătător de lege, distribuitorul gloriei sau al obscurității sale; arbitrul vieții sale, al recompensei sale, al pedepsei sale.

Aceste adevăruri, mari ca viața însăși, sunt tot așa de simple ca spiritul omenesc cel mai simplu. Fie astfel încât cunoașterea să fie dată tuturor acelora care au sete de ea.

(adaptarea ultimelor paragrafe din „Idila Lotusului alb”; citat din cartea „Dublul eteric și Fenomenele conexe”, de Arthur E. Powell, Editura Recif, București, 1992).

„Idila Lotusului alb”, o carte de Mabel Collins (09.09.1851 – 31.03.1927).

Suzana a preluat de la Zina ștafeta jocului Citate favorite pornit in colaborare cu Ella. In fiecare zi de luni din săptămâna in care incepe luna calendaristică.

Image by Enrique Meseguer from Pixabay