Restaurantul Bethlen din Peștera Călugăriței

Corect este: fostul restaurant Bethlen de pe Tâmpa, numit așa după ministrul maghiar al agriculturii și președinte de onoare al Asociației Carpatine din Transilvania, fost prefect - András Bethlen - care a vizitat Brașovul în 1891. Localul (restaurant și berărie) a fost amenajat prin anii 1890 în Peștera Călugăriței – la început era mai mult un fel de chișoc în peșteră, un punct de popas pentru turiști, apoi s-a dezvoltat. 

Cota UD: BV-F-00690-101

sursa foto: http://cautare-bv.arhivelenationale.ro/cautare-Bv/detail.aspx?ID=100473

Terasa care se întinde deasupra hăului a fost construită în 1905, ca o prelungire a localului (aceasta a rămas – de aici se poate vedea o mare parte din oraș). Între 1920 și 1928 Rafail Mihail a ținut restaurantul Bethlen.

foto: https://orasulmemorabil.com/rafail-si-restaurantul-bethlen/

După 1948 localul s-a numit „Cabana-restaurant Tâmpa”. 

Din martie 1977... a devenit fosta cabană de pe Tâmpa: a fost distrusă de un incendiu izbucnit de la o butelie cu gaz lichefiat. A mai rămas din ea doar terasa și urme ale căzilor din piatră în care erau ținute la răcit sticlele.

Îmi amintesc vag acest restaurant... Cea mai vie amintire sunt crengile de brad care erau așternute, pe zăpada, la intrarea în local. În negura amintirilor mai e forfota oamenilor...

sursa foto terasa restaurant „Tâmpa” în anii 1970: http://sanuuitam.blogspot.com/ via Brașov, orașul sufletului meu

Restaurantul era aprovizionat cu telecabina când eu am fost pe acolo dar până când să fie pusă în funcțiune aceasta aprovizionarea se făcea cu ajutorul unui măgăruș, pe traseul cel mai ușor (și cel mai cunoscut), cu 25 de serpentine tăiate în 1837 de cei de la "Ocolul Silvic" al Brașovului. Traseele (mai sunt trei – unul fiind Treptele lui Gabony) ar fi fost amenajate în jurul anului 1870 de cluburile de turism montan și gândite pentru promenadă deasupra orașului. Din punctul unde se termină serpentinele se poate ajunge fie la stația telecabinei (și restaurantul „Panoramic”) fie la terasa care a mai rămas din cabana Bethlen (în zona literelor care formează numele orașului) - Belvedere. Traseul acestor serpentine e marcat și pe Planul orașului din 1886 (am citit pe metropolabrasov.ro); pe același document sunt marcate și ruinele Cetății Brassovia, sub denumirea „Burg Ruinen”.

Telecabina a fost construită datorită festivalului Cerbul de Aur, evenimentul care reunea artiști din toată lumea. Conducerea județeană din perioada respectivă a decis că orașul are nevoie de teleferic. Ar fi trebuit să fie gata în anul 1967 (prima ediție a festivalului internațional având loc în 1968), dar a fost dată în folosință abia în 1971. Stația de sus a telecabinei este sub releu. Pentru amenajările legate de construcția telefericului și a restaurantului „Panoramic”, s-a făcut un nou drum de acces și a fost demolată o parte din Bastionul Porții principale a legendarei Cetăți Brassovia. (metropolabrasov.ro)

Incendiul ar fi fost un accident provocat de angajați neatenți, dar „gurile rele” spuneau - la vremea când nu mai eram copil – că ar fi fost distrusă intenționat pentru că în 1971 se montase releul de pe Tâmpa și se construise restaurantul „Panoramic”, o realizare socialistă, iar cabana era... reminiscență a burgheziei. Mde, „vorbe”!

Peștera Călugăriței are, evident, câteva legende – trei, cel puțin, sunt legate de balaur. Despre una am amintit în postarea despre legendele Bisericii Negre, legată de statuia calfei. Probabil că versiunile legendei despre balaur sunt date și de forma muntelui care, privit de la distanță, seamănă (oarecum) cu un dragon adormit. Acest balaur, se spune, ar fi terorizat orașul medieval pentru că atunci când îi era foame zbura în cetate și vâna animale și oameni.

Într-o versiune este vorba despre o călugăriță care ar fi trăit pe vârful muntelui într-o peșteră. Într-o zi a găsit prin pădure un pui de balaur pe care l-a luat cu ea și l-a crescut. Dragonul s-a făcut tot mai mare și... a mâncat-o pe călugăriță. Peștera unde a crescut dragonul – și își avea sălașul - a fost numită Peștera Călugăriței.

Altă versiune amintește despre un balaur care se hrănea cu copii mici. Un măcelar curajos a luat o piele de vițel și a introdus în ea piatră de var, ducând-o lângă grota balaurului. Balaurul a înghițit pielea plină cu var apoi a băut apă și a explodat.

În a treia versiune pe care am citit-o se spune că fiul unui jude s-a așezat într-o zi lângă zidul cetății pentru a avea liniște când își învăța o predică. Balaurul i-a auzit glasul, a coborât de pe munte și l-a înghițit. Un viteaz a văzut scena și repede a umplut o piele de vițel cu var stins, momindu-l pe balaur imitând sunetele vițeilor. Fiara s-a repezit și a înhățat capcana, apoi s-a dus să-și potolească setea la izvor. Varul a început să se încingă și balaurul a fost învins. Tânărul fiu al judelui încă mai trăia și a fost salvat.

Legenda spune că atunci când balaurul a murit au apărut o mulțime de șopârle (care pot fi întâlnite și azi în rezervația care e muntele Tâmpa): șopârla de munte, salamandra sau tritonul carpatic. Cine vede o șopârlă va avea noroc timp de un an, dar cine face rău vreuneia va avea ghinion trei ani.

**

În restaurantul „Panoramic” am intrat o singură dată, pe la sfârșitul anilor 1980 – am avut sentimentul că intru într-o cantină cu ferestre de unde se putea vedea orașul (era singura parte bună a acelui local, din punctul meu de vedere). Mai apoi a funcționat, și-l mai dichisiseră (n-am mai intrat), apoi l-au închis de tot și de prin 2014-2015 vor să-l vândă, dar nu se înțeleg la preț și prețul tot scade, construcția deteriorându-se.

La începutul anului trecut – prin februarie – se gândeau să reabiliteze restaurantul. Probabil că, în final, îl va „netezi” vremea.

Biserica Neagră sau Sfânta Maria - legende

Coroana lui Solomon

În Biserica Neagră ar fi ascunsă coroana regelui Solomon care, urmărit fiind, și-a ascuns coroana la rădăcina unui arbore. În Geografia comitatului Brașov (de Ion Dariu, 1910) scrie ca un ţăran, ducându-se în pădure după lemne, află coroana lui Solomon şi o dete primarului din sat. Iar coroana lui Solomon s-a depus în Biserica Neagră spre păstrare.

Numele acestui rege Solomon este legat și de ceea ce numim Pietrele lui Solomon, unde este azi loc de picnic și locul unde se întâlnesc Junii Brașovului la serbările câmpenești.

Pe această temă circulă cel puțin trei legende. Una vorbește despre un rege ungur numit Solomon care ar fi fost alungat de mama sa pentru că şi-a omorât fratele, succesorul de drept la tron. Ea l-a blestemat pe Solomon să moară în clipa când va fi văzut de un om de rând. Solomon s-a refugiat la valahii din Şchei, unde a stat ascuns dar, până la urmă, un şcheian i-a zărit chipul şi i-a anunţat pe localnici. Atunci blestemul s-a împlinit şi Solomon a murit, iar coroana i-a căzut de pe cap la rădăcina unui copac bătrân. Dar există și varianta că și-ar fi ascuns el coroana, încercând să treacă drept om de rând și să scape de urmăritori. De aceea, se zice, vechea emblemă a Braşovului este coroana cu 32 de rădăcini, simbolizând cele 32 de sate subordonate Braşovului. În a doua legendă se zice că Pietrele lui Solomon sunt cei doi munţi peste care un rege ungur a încercat să sară călare. A scăpat cu viaţă, dar duşmanii lui au căzut în hău. Înainte de cădere coroana lui a ajuns la rădăcina unui copac. A treia versiune le îmbină pe primele două: pe un munte, Solomon a văzut un cioban care-şi păştea oile. De frică să nu-i vadă chipul, regele a tras brusc frâiele calului; animalul s-a speriat şi, nechezând, a atras privirea ciobanului. Un fulger a lovit stânca pe care se afla regele, despicând-o în două. Hăul l-a înghiţit pe Solomon cu cal cu tot, dar a mai apucat să îşi aşeze coroana la rădăcinile unui copac.

Incizii in blocurile bisericii

Incizii adânci în blocurile de calcar sau gresie ale paramentelor sau soclurilor bisericilor medievale.

Cel mai adesea sunt întâlnite în apropierea portalurilor de la intrări; pot fi observate și pe zidurile Bisericii Negre. Cercetătorii nu au ajuns la o concluzie definitivă (cel puțin nu am aflat să fi ajuns) pentru aceste aparente gesturi de vandalism, dar au făcut speculații. Speculația care pare a fi acceptată mai des este aceea conform căreia soldații care plecau la război, după ce primeau dezlegarea de păcate, își încercau armele pe zidurile bisericii - probabil într-un fel de ritual (sau doar superstiție). Mai rar sunt pe socluri sau pe zidurile simple, dar întotdeauna în exterior. Unii au zis că soldații își ascuțeau armele pe pietrele sfințite, alții că doar le frecau de pietre pentru a conferi lamelor sau vârfurilor armelor o parte de sfințenie. Totuși, astfel de incizii apar nu numai la biserici, ci şi în cetăţi ori construcţii civile contemporane - afirmă alții. Au fost definite neutru drept caneluri de şlefuire.

Poarta Spovedaniei

La Biserica Neagră sunt întâlnite pe ambele laturii ale așa-numitei Porți a Spovedaniei aflată pe latura de sud-vest a bisericii (dinspre curtea liceului Honterus).

La Poarta Spovedaniei, în vreme de război, preotul ieșea și citea din cartea sfântă în special pentru cei care urmau să apere zidurile cetății. Spovedania, se zice, este o poartă spre Rai. Botezul este calea de intrare în creștinism și marchează momentul când păcatul strămoșesc precum și greșelile și păcatele săvârșite de cel ce urmează a fi botezat sunt iertate, dar această inimă curățită nu se păstrează indefinit și de aceea a fost rânduită spovedania, iar cei care plecau la luptă își doreau cu atât mai mult să-și mărturisească păcatele și să obțină iertarea pentru că era probabil să piară. Credincioșii nu se pot mântui, nu pot intra în Rai, dacă nu se spovedesc și nu se împărtășesc după cum a poruncit Isus Hristos: Dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sangele Lui, nu veți avea viața în voi (Ioan 6, 53).

Statuia calfei 

Pe latura de nord a edificiului se află o statuie ce pare a fi a unui zidar, statuie despre care se știu și nu prea se știu multe, pentru că există diverse variante, mai ales că nu e caracteristică lăcașurilor de cult.

Legenda spune că acest tânar pietrar a lucrat la ridicarea bisericii și era cea mai talentată calfă și ceilalți începuseră să-i ceară sfatul, astfel încât și-a atras invidia meșterului care, temându-se ca acesta să nu-i ia locul, l-a împins de pe schelă.

În altă versiune se spune că la construirea bisericii meșterul şi-a pedepsit calfa care aparent era un copil şi nu măsurase adecvat peretele bisericii; l-a urcat pe acoperiş și i-a cerut să privească în jos, să-și vadă greșeala - copilul s-a dezechilibrat și a căzut. În altă variantă a fost împins de meşterul care era nervos pe incapacitatea lui de a-şi duce lucrurile la bun sfârşit.

Meșterul s-a căit mai apoi și a pus să fie ridicată acea statuie; alții spun că au ridicat statuia colegii calfei iar meșterul s-a autodenunțat și a fost condamnat la moarte. Se poate, totuși ca cineva să fi căzut de pe zidul bisericii (la astfel de construcții e puțin probabil să nu fi existat victime, dar aceasta să fi fost una mai deosebită și de aceea există statuia) - statuia reprezintă un copil care pare că măsoară înălţimea turnului cu o sfoară, metoda utilizată în construcţiile de mari dimensiuni.

O altă versiune despre statuia copilului de pe Biserica Neagră spune că a fost vorba de un accident: fiul unuia dintre muncitorii care lucrau la refacerea bisericii a venit în vizită la tatăl său, care lucra în acel moment pe acoperiş. Copilul a urcat şi el şi a mers până la marginea acoperişului, să vadă cât este până jos. S-a aplecat peste margine, şi a căzut. Plin de durere că unicul său fiu a murit, bărbatul a comandat o statuie care îl înfăţişa pe copil în poziţia în care l-a văzut ultima oară.

A patra versiune vorbeşte despre calfă ca fiind copilul unei călugăriţe, Barbara (fiica unui pălărier) , pe care au abuzat-o soldaţii care păzeau cetatea. Ea a născut un băiat, Thomas, care l-a vârsta de 15 ani a fost dat calfă la un meşter tâmplar, cel mai bun din zonă. Când un vânt puternic a distrus acoperişul bisericii Sfânta Maria (Biserica Neagră), tâmplarul a fost tocmit să îl repare. Meşterul punea laţii şi tânărul ucenic îi dădea tiglele. La un moment dat, Thomas a scăpat o ţiglă, s-a repezit să o prindă şi aşa a căzut de pe zid. Meşterului i-a părut tare rău pentru tânărul pe care îl îndrăgise şi a ridicat o statuie exact în locul de unde a căzut băiatul. Barbara a suferit mult după copil şi, pentru că necazul nu vine niciodată singur, tatăl ei a fost printre cei care s-au răsculat împotriva asupritorilor şi a fost executat. Tânăra a fugit pe Tâmpa şi s-a ascuns în peştera care, mai târziu, va fi numită Peştera Călugăriţei.

Pe lângă aceasta statuie, însă, pe contraforţii naosului se aflau odinioară şi alte statui - se pot observa urmele unor piloni pe care au fost postate; din cauza degradării au fost adăpostite în interiorul bisericii: o femeie îngenunchiată, un leu, un vultur şi un războinic cruciat. Statuia tînărului zidar este singura care a fost restaurată.

Sursa fotografii: Brașov, orașul sufletului meu

https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_albums

Surse info, intre altele:

http://www.medievistica.ro/pagini/monumente/texte/cercetarea/incizii/incizii.html

http://tarabarsei.eu/arhitectul-invidios/

http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpresp=mozaics_id=131906

Vezi si: Biserica Neagra - file de istorie; Biserica Neagra - mostenire culturala; Biserica Neagra - turnul cu clopote si ceas; Biserica Neagra - descoperiri recente

Băncile din piatră ale Muntelui Tâmpa

Muntele Tâmpa este simbolul natural al Brașovului, oraș cunoscut și ca “orașul de la poalele Tâmpei”. E situat în mijlocul orașului, fiind ca o graniță între partea medievală a orașului și cea modernă, dominată de blocurile din beton. Suprafața totală a ariei protejate prin lege este de 188,9 hectare.

Rezervația naturală Tâmpa e unica rezervație naturală din lume aflată în mijlocul unui oraș.

Pe aleea de la baza Tâmpei se poate observa printre băncile de lemn şi o bancă rustică din piatră. Povestea acesteia este consemnată în mai multe documente care vorbesc despre misterele masivului Tâmpa.

Se spune că pe cărarea din spatele Zidului Cetăţii se plimbau, îmbrățișați, doi îndrăgostiți. La un moment dat, o stâncă desprinsă din vârful Tâmpei s-a prăbușit și i-a ucis, îngropându-i sub ea. În memoria lor a fost cioplită banca.

Prăbuşirea bucăţii de stâncă si numele fetei – Ana Maria - au fost atestate documentar în anul 1817.

O altă bancă ce atrage atenția este banca lucrată în memoria senatorului Oskar Alesius. Banca din piatră se află la începutul ascensiunii spre vârful Tâmpei pe traseul Treptele lui Gabony (traseu numit și Drumul Stâncii sau Drumul Scărilor), care este considerat un obiectiv turistic interesant. Pe treptele săpate în calcar se urcă un versant abrupt, până la o mică platformă unde se deschide o frumoasă panoramă asupra orașului. În timpul iernii acest sector este dificil de străbătut dar vara, cam într-o oră, se ajunge în vârful muntelui.

În anul 2008, după aproape 80 de ani, traseul a fost reabilitat pentru prima dată și arată aproape ca în 1931, anul în care a fost amenajat. Treptele din beton au fost refăcute iar cele săpate în stâncă au fost curățate; o porțiune de potecă a fost acoperită cu piatră spartă, au fost refăcute balustradele și au fost amenajate șase popasuri de-a lungul traseului, cu mese și bănci din lemn. Fiind arie protejată nu au fost amenajate vetre pentru foc - focul fiind interzis pe Tâmpa.

Materialele, 103 tone, au fost cărate cu targa sau în raniță. Acolo unde a fost posibil s-a păstrat construcția originală.

din iunie 2020, de la un utilizator anonim al carui comentariu a fost indicat ca "link defect" si eliminat prin programul de "curatare":

https://www.facebook.com/MyNameBrasov/photos/banca-sculptata-in-memoria-senatorului-oskar-alesius-este-la-inceputul-urcarii-p/1227318370743385/

Statuia de pe muntele Tâmpa

Înălțimea muntelui este de 960 de metri (unele surse menționează 995 de metri), la circa 400 metri deasupra orașului Brașov. E un munte alcătuit în principal din formațiuni calcaroase și s-a format în urma procesului de încrețire a scoarței terestre. Este ultima creastă calcaroasă coborâtă din Muntele Postăvaru.

Din cauza culmii abrupte nemții i-au spus muntelui Zinne. Denumirea de Tâmpa, în explicația dată de N. Drăganu, arată că avem de a face cu sensul de stâncă abruptă - cum e cea din vârful muntelui. Cuvântul e de origine preromană și îl găsim și în dialecte meridionale italiene și la albanezii din Calabria.

În vârful muntelui, timp de șapte decenii, a putut fi văzută o statuie cunoscută sub denumirea Statuia lui Arpad, care numai statuia acestui conducător al maghiarilor de la 896 nu era. Arpad a fost un duce care a condus triburile maghiare în Pannonia, unde a primit jurământul de credință al conducătorilor celor șapte triburi maghiare și a pus bazele viitorului regat maghiar. Statuia e considerată a fi reprezentat, de fapt, pe Tuhutum (Teteny), unul dintre voievozii lui Arpad, cel care a cucerit ducatul lui Gelu Românul și a devenit primul voievod maghiar al Transilvaniei.

În preajma anului 904, oastea lui Gelu a fost înfrântă de o expediție a unui trib maghiar dizident față de stăpânirea lui Arpad, condus de Tuhutum, unul dintre membrii consiliului celor șapte (hetumoger). Gelu a fost ucis în luptă în timp ce încerca să se refugieze în cetatea sa de pe Someș, aflată undeva în regiunea Clujului, fie în zona Gilăului de azi, fie la Cluj sau chiar Cluj-Mănăștur.

Alte surse menționează simplu: statuia reprezintă un arcaș din timpul dinastiei arpadiene.

Aniversarea unui mileniu de la așezarea triburilor maghiare în Pannonia a fost un bun prilej de a ridica numeroase monumente care să marcheze evenimentul; între aceste statui se numără și cea ridicată pe Tâmpa, în anul 1896. Monumentul a fost finalizat în 15 Octombrie și inaugurarea a avut loc în 18 Octombrie, dar sărbătoarea nu a fost bine primită de români și de o mare parte dintre sași.

Pentru aducera pietrelor necesare s-a construit un funicular, care pornea din Valea Cetății. Mecanismul funicularului era pus în mișcare cu animale de povară. Statuia a fost dotată și cu paratrăznet. Costul final al monumetului a fost de 22.585 de florini – se arată în documente.

Sextil Pușcariu scrie, în lucrarea Brașovul de altădată:

În vârful muntelui era statuia lui Arpad, care, desigur, nici nu știa ca există acest încântător colț de țară. Din punct de vedere artistic nu mi se pare fericită ideea de a pune într-un vârf de munte o coloană înaltă de 7 metri (cu soclu de 20 metri) și pe ea o statuie destul de meschină, de trei metri și jumătate, dar ea e destul de caracteristică pentru sentimentele care stăpâneau autoritățile vremii.

Monumentul făcea parte dintr-un ansamblu statuar extins pe teritoriul mai multor state: Ungaria, Croația, Italia, Slovacia, România și Ucraina – ansamblu proiectat și realizat de Gyorgy Zala și Albert Schikedanz.

Statuia a suferit mai multe atacuri de-a lungul timpului: atacul din primăvara anului 1901, când un necunoscut a tras spre aceasta și a nimerit pana de șoim de pe căciula ostașului; cel din după amiaza zilei de 27 Septembrie 1913, când de pe Tâmpa s-a auzit o detunătură puternică ce a zguduit casele din cetate. S-a stabilit că monumentul a fost dinamitat de doi studenți: Ilie Cătărău și Timotei Kirilov.

Sextil Pușcariu scrie, în lucrarea amintită mai sus:

Peste vreo două decenii de la ridicarea statuiei, a făcut explozie o bombă, așezată la picioarele ei de unul Cătărău, ca un protest împotriva îngâmfării stăpânitorilor acestor ținuturi. Acest fel de a protesta cu fapta nu e prea în firea românului, dar a produs o mare satisfacție la cei umiliți. Același Cătărău a fost cel ce, după înființarea episcopiei ungurești greco-catolice de la Hajdudorog, cu scop de a maghiariza pe românii de la miazănoapte, a trimis noului episcop, cu poșta, un pachet în care era o bombă ce a explodat când a fost desfăcut.

Presa vremii l-a prezentat pe Ilie Cătărău ca “aventurier politic, bulgar de origine, care a stat câtva timp în Rusia, unde nu se știe din ce a trăit”. Unele izvoare îl menționează ca fiind student, altele ca fiind slugă la un moșier.

Anarho-comunistul basarabean Ilie Cătărău constituie o mare enigmă în istoria României

– scrie despre acesta Radu Petrescu, în revista Contrafort: http://www.contrafort.md/numere/enigma-ilie-c-t-r-u

Ceea ce a rămas din statuie, la puțin timp după atentat, a fost distrus de o furtună, în Decembrie 1913 – incident menționat în ziarul Brassoi Lapok din 31 Decembrie 1913.

În anul 1916, Septembrie, soclul a fost aruncat în aer de armata română. În Gazeta Transilvaniei s-a scris: 

acum zace în ruine, deplâns de cei care credeau că prin statui de piatră și alte artificii milenare se pot cuceri țări și subjuga popoare.

Ceea ce a rămas din monument a dăinuit circa o jumătate de veac, ruinele fiind loc de escalade și chiar folosite ca punct de observație militar; mai târziu elevii cercetași făceau excursii la edificiu, până când, în 1966, autoritățile au îndepărtat rămășițele monumentului – a mai ramas numai fundația soclului.

Capul acestei statui este păstrat azi în Casa Parohiei Reformate din Brașov.

Notă: informațiile sunt corecte în sensul că cele mai multe surse (la care am avut acces) menționeaza datele amintite.

Foto de pe wikipedia: statuie_arpadw

Lacul vrăjitoarelor

În timp, dovada existenței acestei zone (Țara Bârsei) merge până la 60 de mii de ani în urmă. Acest loc a fost martorul trecerii a numeroase civilizații străvechi care s-au și stabilit în regiune de-a lungul timpului – și fiecare a lăsat o urmă a existenței sale.

Fiind înconjurat din trei părți de munți, Brașovul a constituit locul ideal pentru construirea unei cetăți. Anul 1203 apare în unele documente și calendare ca fiind data începerii zidirii cetății Brașov, dar nu e o dată certă…

Membri Ordinului Cavalerilor Teutoni au primit permisiunea papei pentru a se stabili aici; acest ordin a luat ființă pentru a lupta împotriva cumanilor care amenințau să cucerească întreaga zonă. Teutonii au dorit să înființeze un stat propriu, dar papa s-a opus.

Lacul Vrăjitoarelor

La intersecția unde începe strada numită azi “Republicii” se afla Lacul Vrăjitoarelor. A fost numit astfel deoarece acolo erau supuse judecății divine femeile bănuite a fi vrăjitoare. Întunecimea evului mediu făcea din orice tămăduitoare – cunoscătoare a beneficiilor plantelor – o vrăjitoare. Vrăjitoare erau considerate chiar și femeile foarte frumoase care atrăgeau atenția majorității bărbaților și îi abăteau de la preocupările ce ar fi trebuit să le aibă în mod obișnuit. Se spunea că numai din cauză că slujesc diavolului pot subjuga bărbații prin puterea dragostei și îi pot tulbura atât de tare încât aceștia să ajungă a nu-și mai îndeplini nici datoriile față de urbe, nu doar față de familie.

Femeile bănuite de vrăjitorie erau aduse pe malul lacului – în gălagia mulțimii isterice – li se legau greutăți de picioare și erau aruncate în apa tulbure. Cele care nu se înecau erau considerate slujitoarele satanei. Oricine își poate imagina că nu există documente care să arate că a scăpat vreuna. Cele care se mențineau deasupra apei erau luate și arse pe rug.

Legenda mai spune că fetele nemăritate care vedeau o vrăjitoare plutind pe apă aveau ghinion tot anul. Locul era păzit, mai ales după miezul nopții, când nimeni nu avea voie să se apropie sau să înnopteze în apropierea lacului. Fetele care nu țineau cont de regulile impuse riscau să înnebunească sau din tinere, frumoase și cuminți să devină violente și ușuratice, ispite pentru păcătoșii de joasă speță.

Parcul Rudolf – numit astăzi “Nicolae Titulescu” – era o prelungire a acestui lac “al vrăjitoarelor”. La începutul secolului al XIX-lea lacul a fost asanat.

Există voci care afirmă că a fost construită o troiță pe acel loc, probabil din dorința de a proteja zona de duhurile rele. Astăzi, o troiță poate fi văzută în fața clădirii Prefecturii (cândva Palatul Justiției), din apropiere.

Dar, mai aproape de adevăr – cred – troița a fost ridicată acolo la mult timp după asanarea lacului deoarece locul a devenit intersecție de drumuri iar dupa obiceiul străbun al șcheienilor se ridicau la răspântii de drum cruci-troițe ca suport moral pentru călătorul creștin, pentru a fi apărat de puterea divină în drumul său.

Până în 1989 acel punct din oraș era “loc de întâlnire” pentru îndrăgostiții care se plimbau mai apoi în Centrul orașului, “loc de adunare” pentru “valutiști”, hoți de buzunare, proxeneți și alții de acest gen, dar și un loc unde se întâlneau non-conformiștii, tinerii cu preferințe muzicale aparte.

Bineînțeles că nu există documente care să ateste “vânătoarea de vrăjitoare” în această zonă. Această nebunie a început la sfârșitul secolului XV și a durat până în secolul XVII. În această neagră perioadă, în Europa mai ales, mii de persoane au fost torturate cu bestialitate și ucise sub acuzația de vrăjitorie – și există unele documente care dovedesc aceste atrocități. Conform inchizitorilor vrăjitoarele venerau diavolul și comiteau acte diabolice. Cei mai mulți cercetători consideră că aceste așa-numite vrăjitoare au fost doar victime ale isteriei în masă a diverselor comunități needucate sau a prejudecăților preoților. Totuși, în epoca victoriană s-ar fi format un curent minoritar care susținea că există cultul vrăjitoarelor – un cult pan-european și precreștin. Acest cult este wicca – o “religie” care s-a răspândit spectaculos în ultimul timp și se estimează că există – la nivel mondial – cel puțin un milion de adepți wicca. Este recunoscută ca religie în S.U.A. și U.K – în acest ultim stat, în anul 2004, a avut loc prima căsătorie în ritual wiccan.

Palatul de Justitie

 Ultimele victime ale inchiziției se pare că au fost în Transilvania: în anul 1752 o femeie a fost acuzată de vrăjitorie (fusese vazută transformată în gâscă) și arsă pe rug de consilierii de religie protestantă a orașului Târgu Mureș; aceiași consilieri au ars în anul următor un bărbat.

Sursa foto Modarom (public domain) http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Modarom.jpg

 

Modarom 2006

Prefectura