Frac şi muci

Pe stradă, în peisajul cotidian, bărbaţii îmbrăcaţi elegant sunt specie pe cale de dispariţie şi când e vreunul privirea-mi fuge spre el.

Când scriu elegant nu mă gândesc la costum şi cravata! Nu! Eleganţa e ceva mai mult. Dacă omul nu ştie să-şi poarte hainele poate pune pe el orice dar elegant nu va fi.

Citind textul publicat de pandhoraa, Un accesoriu potrivit barbatilor - esarfa, mi-am amintit (un fel de a spune) două scene cu bărbaţi îmbrăcaţi frumos. Cui nu-i plac oamenii îmbrăcaţi frumos?!

Pe unul l-am văzut pe un peron. Abia trecusem de adolescenţă şi - la vederea lui - ochii mi se învârteau în cap ca girofarul. Era primăvară şi în mulţime se evidenţia un bărbat înalt, brunet, care purta balonzaid lung, culoarea oului de raţă. Sunt fan balonzaid şi îmi place să văd oamenii îmbrăcaţi cu astfel de haine. Tipul acesta era bine îmbracat, cu gust, proaspăt tuns la frizer – se vedea că o mână de profesionist a avut grija de podoaba lui capilară.

Se plimba omul pe acel peron, calm… Şi cum îl priveam cu atenţie – dar numai cu coada ochiului – doar ce-l văd că-şi suflă nasul în degete, direcţionând mucoasele spre dalele peronului. Apoi îşi bagă mâna în buzunar, să se şteargă. Mi-a trecut brusc de eleganţa lui!

Pe un bulevard, iarna, din direcţie inversă venea agale un domn vârstnic, înalt, cu trup zvelt, îmbrăcat cu palton negru lung, o pălărie cochetă şi fular albastru înnodat cu eleganţă între reverele paltonului. Mi-am spus în gând că e înviorător să ştiu că există bărbaţi de vârsta a treia care se dichisesc. Acum ştiu că sunt mai mulţi doar că nu-i văd pe toate drumurile. Nici bine nu mi-am terminat gândul când omul şi-a suflat nasul în degete, şi-a scuturat mâna apoi a şters-o de un capăt al fularului, capăt pe care l-a folosit şi să-şi şteargă nasul de eventuale urme, cu gesturi pline de eleganţă, desigur.

Şi, uite-aşa, încet-încet, am înţeles ce voiau să-mi transmită părinţii atunci când - copil fiind - îmi spuneau că, uneori, aparenţele înşeală.

Crăciun, de Hannes Stein

Crăciunul este ca un autobuz care soseşte năvalnic în staţie, în vreme ce semaforul arată roşu; dar traversezi şi te miri că te loveşte o maşină. Decembrie vine în fiecare an. Şi în fiecare an, în decembrie, se apropie ameninţător data de 24. Şi în fiecare an te arăţi uluit: cum aşa, din nou sărbătorile? Aşa că începi cu doar două zile înainte, să spargi cardul de credit şi să cumperi, panicat şi angro, cadouri pentru tanti Frida, pentru noul prieten al surorii şi pentru cei mici şi dragi. […] Noul joc de computer pe care şi-l doreşte Max (trei ani) pentru moment nu mai există în stoc, din păcate. N-ai habar dacă potenţialul cumnat s-ar simţi stânjenit de un exemplar ilustrat din Kamasutra, lăsat pentru el pe măsuţa de cadouri. Dar să nu zică nimeni că n-a fost prevenit la timp, şirurile de Moş Crăciuni din ciocolată păzesc încă din august rafturile supermarketurilor, ca un avertisment mut. Vitrinele sunt împodobite de pe la mijlocul lui septembrie cu ghirlande argintii şi ramuri de brad din plastic. […] Iar semaforul arată roşu, cât se poate de limpede. De vină eşti doar tu! Moşul stă la volanul autobuzului de Crăciun şi râde – şi are dreptate când opreşte exact în dreptul zebrei pline de pietoni.

Însă în centrul sacru al terorii, dacă îmi este îngăduit oximoronul, se află sărbătoarea propriu-zisă de Crăciun, când obligatoriu se adună grupuri de oameni altfel străini şi plini de aversiune unii faţă de alţii, dar cu legături de rudenie, ca să stea alături sub brazii împodobiţi şi să sărbătorească, în armonie. Iar evenimentul ia o turnură cât se poate de neplăcută în Germania. Pentru că, spre deosebire de Anglia, unde scopul principal este să te ghiftuieşti, spre deosebire de America Latină sau de creştinii arabi, unde Crăciunul rămâne o sărbătoare populară şi zgomotoasă, multicoloră şi veselă, germanii aşteaptă sa fie dominaţi de pace şi de sentimente profunde; o reţetă sigură pentru crime cu toporul şi alte asemenea tragedii domestice. Cele mai mari catastrofe au loc când 24 decembrie cade joia şi trebuie să petreci patru zile la rând în sânul familiei, un adevărat dezastru programat, care poate fi ţinut în frâu doar cu multă mâncare grea. Procesele complicate de digestie astfel puse în acţiune aduc membrii familiei într-un soi de narcoză culinară, împiedicându-i să se năpustească unii asupra celorlalţi. Fiţi înţelepţi, rezistaţi oricăror tentaţii, pregătiţi pentru Crăciun doar crap umplut, gâşte grase cu găluşte de cartofi şi cârnaţi de Franconia! Şi evitaţi orice plimbare în scopuri digestive!

(din volumul Enciclopedia lucrurilor care mă sâcâie zilnic. Mic tratat pentru intelectuali agasaţi, Ed Nemira, 2007)

v. despre computere, din acelasi volum.

Reflexii in oglinda

Sursa foto: https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_stream?ref=page_internal

Fotografie pentru Reflexii in oglinda, la SoriN

Guvernele nu mai deţin controlul

Guvernele de azi nu mai au asupra corporaţiilor puterea şi controlul pe care le aveau cu vreo cincizeci de ani în urmă.

Corporaţiile se află azi pe poziţii mai centrale decât naţiunile, ca partenere în afacerile globale. Le numim multinaţionale, dar mult mai adecvat ar fi să spunem că sunt transnaţionale sau postnaţionale, ori chiar antinaţionale; căci ele resping însăşi ideea de naţiune sau orice alt parohialism care le limitează în timp şi în spaţiu. Clienţii lor nu sunt cetăţeni ai unei anumite naţiuni sau membri ai unui clan parohial: ei aparţin tribului universal al consumatorilor definiţi după necesităţi şi dorinţe omniprezente, dobândite dacă nu de la natură, atunci prin manipulare publicitară abilă. Consumatorul e un consumator care e un consumator. (Benjamin R. Barber, Jihad versus McWorld, ed Incitatus, 1995).

Vrei să vinzi prozac? Nimic mai simplu: în filme în care joaca actori celebri personajele îşi recomandă unele altora prozac. Generaţia prozac s-a încheiat!? Urmează generaţia xanax; valabil pentru orice altceva, nu doar pentru medicamente. Detergentul cutărică e mai parfumat şi spală mai bine decât icsulică. Eu vreau un detergent fără parfum puternic; vreau ca rufele să miroasă a curat şi parfumul pe care-l folosesc să nu interfereze cu parfumul hainelor. Bate-mă la cap să cumpăr detergentul cutărică şi în mod sigur nu-l voi cumpăra.

Multe state-naţiune moderne au generat politici industriale naţionale destinate coordonării strategice a politicii economice şi dominării pieţelor internaţionale de către corporaţiile lor de afaceri, pornind de la teoria că cetăţenii ţării respective vor avea cumva de câştigat de pe urma faptului că sprijină corporaţiile, chiar dacă acestea refuză să le returneze favoarea. Totuşi, deşi ocuparea totală a forţei de muncă este un bine public, ea nu este şi un bine corporatist. Eficienţa afacerilor dictează reducerea personalului, care înseamnă o producţie intensă la nivelul capitalului, iar producţia intensivă de la nivelul capitalului înseamnă o politică de cadre cu reducerea la minimum a forţei de muncă. Altfel spus: se urmăreşte concedierea cât mai multor muncitori posibil şi eliminarea beneficiilor lor costisitoare şi a pachetelor de pensii. În locul lor apar maşini, roboţi şi înmulţirea posturilor (aşa-numite) temporare, care de fapt sunt funcţii pe termen lung fără contract pe termen lung. Şomajul poate slăbi în cele din urmă piaţa, handicapând potenţialii consumatori (nu poţi cumpăra dacă nu câştigi), dar corporaţiile luate una câte una sunt în mod necesar concurente turbate, cu un orizont al câştigurilor trimestrial (cel mult). Ca să reuşească, ele trebuie să fie "slabe şi meschine". "Grăsimea" constă în muncitori, iar o dietă corporatistă înseamnă şomaj "structural" permanent pentru un număr tot mai mare de muncitori. (v. mai sus, Benjamin R. Barber).

O asemenea realitate ar răspunde şi la întrebarea: de ce nu se deranjează guvernanţii să creeze locuri de muncă, aşa cum care mai de care promite în fel şi fel de campanii electorale de aici şi de aiurea. Se răspunde şi la întrebarea de ce sunt permise contractele pe o perioadă determinată şi reînoirea contractului tot pe o perioadă determinată, de câteva ori - excepţie făcând muncile sezoniere.

Sunt părinţi care nu înţeleg acest proces şi îşi presează copiii deveniţi adulţi, cu diplome în sertar, să-şi găsească un loc de muncă. Dar unde?! În străinătate, eventual. Şi aici nu mă refer numai la români pentru că tineri din Italia, Franţa, Germania au ajuns până în Australia pentru a-şi găsi un loc de muncă. Interesul corporaţiilor este un număr cât mai mare de şomeri, adică cetăţeni plătiţi din taxele şi impozitele suportate de alţi cetăţeni, care au venituri asigurate pentru un timp (mai lung sau mai scurt, în funcţie de stat) pentru a putea continua să consume - corporaţiile ar pierde dacă şomajul n-ar mai exista.

Pentru a avea cheltuieli mici cu salariile corporaţiile îşi mută sediul uşor din stat în stat, şi rămân numai cât timp e profitabil, apoi se mută unde salariile, la nivel naţional, sunt mai mici. E unul dintre avantajele globalizării.

Exista şi firme care se bucură de atenţiile unui guvern intervenţionist. Companii precum Chrysler sau Amtrak, ori industria economiilor şi a împrumuturilor - au cerut (prin anii 1990) socializarea propriilor riscuri, adică au cerut (între altele) anularea unor datorii, astfel încât contribuabilii să fie cei care achită costurile eşecurilor lor în afaceri. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Romania, de prea mulţi ani, şi se întâmplă şi în alte state nu doar în S.U.A..

Guvernele nu sunt numai intervenţioniste, uneori, ci sunt şi protecţioniste.General Motors, de exemplu, companie americană, îşi produce peste 40% din maşini în afara graniţelor americane. Un abţibild protecţionist poate fi văzut (azi mai rar) pe barele multor autovehicule americane: "Americanii adevăraţi cumpără americăneşte". Dar pentru că nu se mai ştie cine ce pe unde produce autorii Acordului pentru Comerţ Liber Nord-American (N.A.F.T.A.) au hotărât că maşinile fabricate în America vor trebui să aibă 50% din piese (ca valoare), precum şi 50% din manoperă de origine internă (la fel şi în cazul altor produse) - dar cine stă să eticheteze - şi să verifice etichetarea - piesă cu piesă, după originea materialului, naţionalitatea forţei de muncă şi identitatea culturală a proiectantului?

Campanii asemănătoare celor din America anilor 1990 se desfăşoară azi în România: suntem îndemnaţi să "cumpărăm româneşte", să susţinem producţia româneasca - dar mă întreb, legitim: cât din aceste produse este românesc, fabricat de români? În plus, de ce să dau o căruţă de bani pe un produs românesc dacă am de ales între altele, străine, de aceeaşi calitate şi la un preţ mai bun pentru buzunarul meu?

Din păcate, unul dintre cele mai profitabile acte de comerţ este cel de armament. Când războiul devine profitabil numai război vom avea. Armamentul şi petrolul se întâlnesc la un moment dat: corporaţiile vor să foreze pentru petrol chiar şi în zona arctică, vor să foreze pentru petrol în Sahara - şi dacă guvernanţii statelor din zonă nu înţeleg sensul negocierilor paşnice sau al mitei atunci se găseşte un motiv (niciodată dorinţa de a fora după petrol sau exploatarea altor bogăţii ale unui sol sau subsol) şi se aduc armele, deoarece corporaţiile caută să ia resursele altor ţări şi conflictele sunt inerente. Se presupune că prin anul 2015 se va atinge maximul de petrol, după care preţul va urca fulgerător.

Orice sistem care pune banii şi profitul mai presus de orice are un călcâi al lui Ahile: profitul net. Profitul net e generat de consumator. Consumatorul devine, astfel, atotputernic; modul în care consumatorul înţelege să-şi cheltuiască banii poate schimba totul. Cum ar arăta băncile la care nu mai vine nimeni pentru credit?! Cum ar arăta toate instituţiile financiare nebancare la care nu mai vine nimeni pentru credite?! ş.a.m.d. Nicio companie nu va mai oferi un serviciu pe care consumatorul nu-l mai cumpără. Consumatorii care refuză un produs sau un serviciu al unei companii care nu-şi respectă anagajaţii, îi exploatează, nu oferă nimic înapoi societăţii (burse de studii, sponsorizări la spitale etc.) pot scoate de pe piaţă o astfel de companie. A se înţelege aceasta conferă consumatorilor puterea de a schimba în bine ceva în lumea în care-şi cresc copiii. Companiile sunt sensibile la achiziţionarea produsleor / serviciilor lor pentru că de nu le cumpără nimeni ajung în faliment. Comapaniile nu-şi doresc aşa ceva. Când consumatorii îşi cheltuiesc banii în mod responsabil e probabil că şi companiile vor deveni responsabile. Dacă o companie poluează mediul sau are practici oneroase de afaceri dacă nimeni nu cumpără produsele aceste companii îşi vor schimba atitudinea. Bineînţeles, nu este cazul acelor firme "de carton" ai căror proprietari încheie contracte numai cu statul – acestora te poţi împotrivi mai greu. Poţi să strigi că e revoltător (dar o faci cam degeaba) să achite comunitatea milioane de euro pentru panseluţe sau borduri de care nu e neapărată nevoie pentru că cei care au contractat cu statul - de obicei pe termen lung, de 5-10 ani - îşi iau banii, ori pentru panseluţe şi borduri ori din penalizări dacă cineva s-a găsit să rezilieze un contract sau altul considerat nefast pentru bugetul unei comunităţi.

Cine nu doreşte alimente cu chimicale nu trebuie decât să le lase pe raft - nici nu trebuie plătite sume enorme pentru campanii de conştientizare a răului produs de alimentele care au "gust de…", ca exemplu. La fel şi în cazul alimentelor modificate genetic: nu le dorim nu le cumpărăm. Când nimeni nu mai cumpără mâncare fast-food sau litri de detergenţi casnici când un săpun biodegradabil face acelaşi lucru poate fi salvat - într-o mai mică sau mare măsură - mediul înconjurător (ca tot se dau foarte mulți ecologişti).

Cumpărătorul are puterea de a falimenta o companie care foloseşte prea multe chimicale în produsele pe care le produce.

Când consumatorii îşi vor cheltui banii cu înţelepciune orice politician, orice corporatist, orice lider al lumii va înţelege că oamenii s-au trezit. Toate abuzurile unui sistem se întâmplă doar pentru că cei mai mulţi fac sluj şi le acceptă. Când, însă, cetăţenii se implică şi iau decizii juste totul se poate schimba.

Consumatorii au puterea de a bloca profiturile corporaţiilor necinstite şi de a le susţine pe cele care se comportă corect.

Infractori prin asociere

Pe la sfârşitul lunii octombrie 2014 ministra finanţelor din RO a semnat la Berlin (alături de alţii) Declaraţia de conformare cu prevederile Acordului multilateral pentru schimbul automat de informaţii financiare, acord ce va permite autorităţilor din RO să facă schimb de informaţii la nivelul standardului convenit de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), acord care prevede schimbul automat de informaţii financiare între ţări şi jurisdicţii, în scopul identificării persoanelor fizice sau firmelor care eludează fiscul prin transferul banilor în conturi din străinătate. În baza acestui act ANAF ar putea să verifice conturile bancare din străinătate ale rezidenţilor în RO.

La prima citire sună bine, doar că, mai departe, au venit cu o propunere în stil românesc: mai bine pedepsim 100 de nevinovaţi decât să scape un singur vinovat (în statele emancipate fiind invers); au propus un proiect de ordonanţă de guvern prin care să modifice codul de procedura fiscala în sensul că băncile ar putea fi obligate să comunice, automat, lunar, organelor fiscale toate rulajele şi / sau soldurile conturilor deschise la acestea.

Cu alte cuvinte, fiecare va fi controlat la cont chiar dacă nu e sub control fiscal sau supraveghere fiscală în urma unor cercetări anterioare. Şi asta mă duce cu gândul la unele dispoziţii dintr-o lege americană (Patriot Act) prin care autorităţile au dreptul să ceară informaţii despre oricine, despre orice de la oricare instituţie, fără ca persoana în cauză să fie înştiinţată, fără o cauză probabilă serioasă şi fără mandat (în caz de suspiciune pentru acte sau colaborarea la acte considerate – şi definite prin lege – ca fiind acte de terorism şi nu doar în cazul persoanei suspectate ci şi pentru cei din anturaj).

Vor, zic funcţionarii români, această modificare pentru combaterea – cu succes – a evaziunii fiscale. Citez din nota de fundamentare:

- necesitatea constituirii unei baze de date la nivelul administraţiei fiscale în scopul combaterii evaziunii fiscale; eficientizarea activităţii de executare silită (poprire) […]

Azi, conform dispoziţiilor din codul de procedură fiscală, este reglementată obligaţia băncilor de a comunica, în cazuri particulare, numai la cererea organelor fiscale, rulajele şi soldurile conturilor deschise. Scopul fiind acela de a stabili situaţia fiscală reala a persoanei respective, astfel de cereri făcându-se, de regulă, în caz de control fiscal a persoanei – fizice sau juridice – în legătură cu impozitul pe venit.

Conform eventualei modificări prezumţia de nevinovăţie (garantată prin Constituţie şi prin tratatele internaţionale semnate de RO) devine… desuetă. Pe lângă faptul că se încalcă dreptul la confidenţialitate (secretul bancar) - funcţionarii vor şti (între altele) tot ce-şi cumpără cineva utilizând un card.

Cine e curios poate citi proiectul de ordonanţă şi nota de fundamentare pe siteul Ministerului de Finanţe (fiind supus dezbaterii publice) sub titlul: Proiect de ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul procedural fiscal, precum şi pentru reglementarea unor măsuri fiscale - publicat în data de 03.12.2014 (fişiere .doc). 

http://www.mfinante.ro/transparent.html?method=transparenta&pagina=acasa&locale=ro 

Haide! Miercurea fara cuvinte!

HAPPY WW!

Fotografii pentru Miercurea fara cuvinte! (50), la Carmen.

Sursa foto: https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_stream?ref=page_internal 

Buna dimineata soare! Primul rasarit de soare

La începutul Timpului pe Pământ era foarte frig şi foarte întuneric. Nori uriaşi, groşi, cenuşii opreau lumina şi căldura să ajungă pe Pământ. Cerul era atât de jos încât animalele abia se puteau mişca, ţinându-şi picioarele şi gâturile îndoite, păsările zburau la înălţimi foarte-foarte mici, pe distanţe scurte; doar şerpii erau fericiţi pentru că trăiau târându-se.

Animalele dădeau ocol pamantului pentru a găsi ceva hrana şi dura foarte mult până reuşeau să-şi potolească foamea cu ceva fructe de pădure sau frunze. Ursul a obosit atât de tare de la atâta umblătură încât şi-a săpat o vizuină şi a învăţat să doarmă lungi perioade de timp.

La un moment dat păsările au decis că s-au săturat. Au organizat o adunare a tuturor vietăţilor şi toate s-au hotărât să îşi unească forţele şi să adune prăjini cu care să împingă cerul cu nori cât mai sus. Cu mic cu mare au pornit să adune prăjini şi când au găsit suficiente păsările au început să împingă cerul. Foloseau prăjinile sprijinindu-le în cate un bolovan mic la început, apoi în dealuri mici. Tot împingând şi strecurându-se au ajuns în vârful unui munte mic. Era încă foarte întuneric dar măcar elefantul putea să-şi ridice trompa iar cangurul se putea deplasa şi el. Şi tot împingând au ajuns pe cel mai înalt munte unde, cu mare efort, au dat cerului un ultim impuls spre înălţimi. Cerul a ţâşnit în sus şi tot ridicându-se norii s-au împrăştiat şi un potop de lumină şi căldură s-a pogorât asupra Pământului.Cerul s-a colorat în lumini roşii şi galbene. Acesta a fost primul răsărit.

De fericire privighetoarea a început să cânte zburând spre lumină. Lumina caldă a început să crească încet, devenind tot mai mare, arzând ca o torţă şi luminând Pământul, alunecand spre vest, stingându-se încetişor şi revenind în fiecare dimineaţă.

(prescurtare după o poveste aborigenă – Australia)

Sursa foto: https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_stream?ref=page_internal

Postare in jocul Iulisei: Buna dimineata soare!