2021-03-13

Brățări cu mărțișoare

De dimineață - nu prea de dimineață! - am fost pe afară. Plouase puțin peste noapte și aerul mirosea a proaspăt. Răcoarea strângea, dar nu cât să ne înghețe nasurile. Pe la prânz s-a arătat și soarele, vremea s-a mai încălzit, dar noi eram deja în drum spre casă. Parcă nu eram în largul nostru... Atmosfera părea apăsătoare, străzile aproape pustii - circulau mai multe mașini decât oameni. Pe o margine de zonă verde zăcea o cioară moartă; în altă zonă, lângă o gură de aerisire a unui subsol, în iarbă, zăcea o mierlă moartă și ceva mai încolo era trupul fără viață al unui porumbel (avea aripile deschise, ca și cum ar fi căzut din zbor). Când am ajuns în spatele blocului aveam senzația că și iarba s-a oprit din creștere. În „grădinița” de lângă una dintre intrările în bloc am văzut câteva fire de ghiocei și câteva de floricele mov-deschis - care par brândușe dar nu sunt. Le-am fotografiat. Am fotografiat și o crenguță cu muguri.
Nu știu ce-are telefonul! M-am apropiat de flori cât am putut, dar aveam senzația că le privesc prin telescop din capătul greșit: erau „departe”!
În casă, cum tot n-aveam chef de nimic, am văzut cutia cu mărțișoare (pe care, încă, n-am pus-o la locul ei) și mi-am amintit că Suzana și Ina amintiseră în unele comentarii despre o altă „întrebuințare” dată mărțișoarelor. Așa că mi-am găsit de lucru! Am căutat câteva mărțișoare care mi s-au părut potrivite pentru a fi prinse de niște brățări roșii primite ca mărțișor cu mai mulți ani în urmă și pe care obișnuiesc să le port împreună. Le-am primit în aceeași zi, de la două persoane diferite - motivul pentru care le port împreună. Îmi place cum arată împreună: mai mult roșu la încheietura mâinii, care nu zdrăngăne, nu încurcă la scris și alte cele.
Scotocind prin cutie am dat și de mărțișorul pe care l-am primit de la un coleg, în clasa a doua. Am reținut pentru că era singurul care oferea mărțișoare tuturor colegelor (mama lui, am aflat mai târziu, se „ocupa” de acest aspect și toate fetele din clasă au primit mărțișor de la el până în clasa a IV-a); numele de familie al colegului nu mi-l amintesc, și nici figura lui nu-mi e prea clară în amintire. Oricum, mărțișorul mi-a plăcut tare mult atunci și îmi place și acum - deși din metal (a oxidat pe alocuri) îmi pare tare gingaș.
Pentru că tot eram la cutia cu mărțișoare am ales și trei dintre cele care-mi plac. În fapt, absolut toate îmi plac - altfel nu le-aș fi păstrat - dar unele mă atrag în mod deosebit. Un pisoi din sticlă vernil - pe care oricât m-am străduit nu am reușit să-l fac clar vizibil în poză - un coșar din lemn, cu zâmbet de hâtru, și o lebădă din sticlă mov.
M-am gândit să cos mărțișoare (ancore și potcoave) pe brățări pentru că azi e ziua bijuteriilor. Nu le-aș numi bijuterii aceste brățări, dar intră în categoria podoabelor.
Potcoava e simbol al norocului în mai toată lumea și apară împotriva „ochiului rău” (deochi). Are unele semnificații la care nu m-aș fi gândit, dar nu despre simboluri scriu aici.
Ancora e un simbol al speranței - se spune că la început creștinii foloseau (și) ancora ca un fel de cruce deghizată; e amintită și în Biblie. Mai e simbol al statorniciei, echilibrului și nu numai și e regăsită în aproape toate culturile lumii.
În alegerea mărțișoarelor pentru brățară stă mai puțin ideea de simbol cât faptul că se potrivesc destul de bine (în opinia mea) pe aceste brățări împletite din ață roșie și fir lame argintiu.
Pentru a „prezenta” brățările am scotocit după o mână din cauciuc pe care o foloseam cândva să „depozitez” inelele (stătea vertical la acea vreme pentru că îi făcusem o bază). 
Am primit-o de la un prieten, cu foarte mulți ani în urmă. Aveam o întâlnire săptămânală (în anii de liceu) pe care o numisem „ceaiul de la ora cinci”. În fiecare sâmbătă ne întâlneam - pe rând - acasă la câte unul din grup, fiecare aducând câte ceva de mâncat și de băut (nu va gândiți la alcool), și jucam cărți, ascultam muzică, ne contraziceam pe diferite teme și puneam țara la cale. La o astfel de reuniune, când a intrat în casă mi-a întins mâna, i-am strâns-o și-am sărit un pas în spate, dând din mâini și scoțând sunete ciudate! 
Să strâng acea mână din cauciuc a fost teribil! Ceva inert, fără viață, la un om cât se poate de viu! Au râs cu lacrimi de reacția mea. De atunci, un timp, și eu și alți am făcut același lucru cunoscuților mai apropiați.
Distracția era maximă! Nu pot descrie imaginea chipurilor celor care atingeau mâna! Nu eram răutăcioși, eram doar foarte tineri.
M-am cam grăbit să fac pozele pentru că pe la ora 15 soarele s-a ascuns în nori și cenușiul zilei se strecura pe fereastră, iar la lumina artificială pozele mele arată și mai prăfuite!
Mai aveam puțin și terminam cu editarea fotografiilor când, brusc, o lumină puternică m-a determinat să mijesc pleoapele: spre apus se arătase soarele, strecurându-și razele printre norii cenușii până la ochii mei.
Strălucirea soarelui n-am reușit s-o "prind" în fotografie; m-am mulțumit numai cu cerul mai luminos.
Acum e beznă, și se aude doar bâzâitul ventilatorului de la un magazin aflat la în apropiere. De multe luni, atmosfera îmi pare teribil de sinistră chiar și ziua...

2021-03-12

Vinerea verde. Să ne prefacem că ne pasă de mediu

Azi, ministrul mediului a lansat campania de Vineri verde din dorința de a diminua emisiile de carbon măcar în weekend. La o primă vedere mulți sar în sus și zic: Super! Apoi trec ideea prin filtrul gândirii și sunt atenți la declarațiile ministrului:
În afara măsurii voluntare de a impulsiona mobilitatea alternativă a angajaţilor din instituţiile publice şi private, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are în plan şi un program dedicat care prevede parcări pentru biciclete şi infrastructură de alimentare a maşinilor electrice pentru angajaţii acestor instituţii.
Ca de obicei, politicienii români au în plan, vor analiza, vor face și vor drege. Le e plină gură de intenții bune. Vor face și mai multe locuri de parcare, chiar dacă asta înseamnă să mai taie niște copaci, să mai asfalteze unele zone verzi. Ar putea păstra pădurile, zonele verzi. Ar putea să nu mai elibereze autorizații de construcție în zone verzi (prin păduri, pe dealuri și câmpii etc.) - se construiește o vilă în vârf de deal, hop și un drum asfaltat până acolo. Le-au rezolvat pe toate și-a mai rămas doar asta cu mașinile personale. Gunoaiele nu se ard aiurea, reciclarea deșeurilor e perfectă, pădurile nu se taie, uzinele și platformele de gunoi nu mai poluează, nu mai sunt deversări de toate felurile în râuri și pe-aiurea...
Am aflat despre Vinerea verde la Zina, la „Una pe zi”, și-am căutat amănunte..
Ministrul vrea ca angajații de la stat, în primul rând - dar îi încurajează pe toți ceilalți - să folosească în fiecare vineri mijloace de transport alternative când merg la muncă. Se gândește la biciclete, la mijloacele de transport în comun dar strecoară și o șopârlă: se poate deduce că cine-și cumpăra mașină electrică va avea bafta (în viitor, desigur) să aibă loc de parcare lângă instituție, să nu se înghesuie în mijloacele de transport în comun etc.. În curând vor fi schimbate și mașinile ministerului, ale întregului guvern, parlamentului și altor instituții de stat: vor fi achiziționate mașini electrice - investiție pentru viitorul verde, desigur, nicidecum pentru sifonarea banilor de la buget. Pe-asta el n-o zice, dar așa au făcut mereu: încep cu ceva ce dă bine - și cum să le mai zici apoi că fâsâie? Doar ne-au zis: vor verde. Și unora li s-a părut super.
Acțiunea e voluntară. Îi invită pe oameni la mișcare. Angajații ministerului în fruntea căruia este zice el că au apreciat ideea și i-au dat curs. Ministrul speră că, până la sfârșitul acestui an, cel puțin unu din patru angajați să meargă la muncă fără mașina personală măcar o zi pe săptămână.
Vrem să instaurăm, de asemenea, o nouă cultură, o nouă gândire spre o mobilitate zero, cu zero emisii (n.b. asta-i tare!!) sau cu emisii cât mai mici - zice ministrul. 
Ori l-a luat gura pe dinainte ori s-a scris aiurea ori s-a exprimat el aiurea: mobilitate zero? Gura păcătosului adevăr grăiește? Asta vor de fapt: mobilitate zero pentru mulțimea plătitorilor de taxe și impozite?
Verdele dorit de ministru pare să aibă mirosul algelor aruncate de mare pe plajă.

Image by Picography from Pixabay

Vila cavalerului în armură. Vila Beer din Brașov

Vila nu se numește cum am numit-o în titlu dar am ales să-i spun (și) așa pentru că are pe acoperiș un cavaler medieval în armură - fotografia cavalerului am publicat-o la Miercurea fără cuvinte și n-am putut s-o las fără explicații, pentru că - în opinia mea - merită unele explicații.
Casa pe care se află acest cavaler este pe str. Mihai Eminescu (Șirul Cetățuii pe atunci) și este una dintre multele clădiri interesante din Brașov. Pe str. Mihai Eminescu a locuit și Sextil Pușcariu, în Vila Tusculum (azi ruină), reședința de vară a familiei până atunci, unde s-a mutat cu părinții în 1888.

Pe Dealul Cetății a început să se construiască în secolul XIX, latura dinspre sud devenind curând un „cartier” de vile pentru cei bogați, reședințe care arată ca niște mici castele, fiind construcții mult mai vechi decât cele de pe str. Nicolae Iorga. 
Aici, în 1904 a început construcția vilei bancherului Ignaz Beer, după planurile făcute, în 1901, de arhitectul Andreas Frank - acestuia i-au fost încredințate și lucrările (finalizate in 1905). Proprietarul a cerut în mod repetat modificarea construcției pe parcursul lucrărilor, ceea ce a dus, probabil, la stilul eclectic al vilei. El a avut și ideea statuii metalice de pe acoperiș (un cavaler în armură, mărime naturală), pe care a comandat-o la Budapesta - steagul de pe lancea acestuia indica direcția vântului. Structura (statuia) metalică poate fi zărită și din parcul Nicolae Titulescu. Sub statuie se mai poate distinge stema familiei. La marginea balconului (în partea estică a clădirii) a fost plasată statuia unui urs, din piatră (i-a fost distrus capul, între timp, și azi arată ca un bolovan). E posibil ca ursul să fie o referire la numele de familie despre care unii etimologi susțin că ar proveni din cuvântul german Bär, care înseamnă urs (alții susțin că nu e așa). Casa are mai multe ornamente exterioare (care trebuie să fi arătat superb cândva): două capete de lei, efigii cu figuri de cavaleri. Un alt element mai altfel este și turla, care pare destul de fantezistă. În curte, în partea din spate, e o galerie sprijinită de zid, cu balustradă de piatră, la baza căreia se deschide gura (acum închisă) a unui tunel care corespunde cu d deealul Straja (Dealul Cetății de azi). Cu privire la tunel părerile sunt împărțite, dar ar putea foarte bine să fie real pentru că există destule tuneluri subterane prin Brașov. Tot în curte, zidul din stânga are o arcadă străjuită, de o parte și de cealaltă de două capete de lei (din Străzi, case, oameni din Brașov, de Steluța Pestrea Suciu, Editura Foton, Brașov, 2011) În cartea sa, autoarea scrie: Casa a fost proprietatea unui Beer, apoi a lui Sora Gheorghe (n-am găsit informații despre Sora Gheorghe).
Ignaz Beer a murit în anul 1923, casa moștenind-o fiul său, Hugo Beer, fost președinte al Băncii Naționale Săsești, care după pensionare a scris cărți despre vechiul Brașov (singura referință online despre Hugo Beer am găsit-o într-o lucrare despre concertele de orgă din Brașov, unde se face referire la el ca fiind „istoriograf” - și n-am idee dacă este același; poate că într-o zi voi reuși să lămuresc cât mai multe întrebări despre Brașov și oamenii lui și să completez informațiile, să corectez eventualele erori).

Se spune că familia lui Hugo Beer a fugit în Germania în anul 1945, dar el a rămas în Brașov. Bunurile i-au fost naționalizate în 1948, casa fiind împărțită în mai multe apartamente care au fost închiriate. Se povestește că, un timp, a fost văzut cerșind prin oraș; în 1952 s-ar fi mutat în Sighișoara unde, în 1957, a decedat. Astăzi, vila arată cam ca in poza de mai jos:
Cam la doi metri în dreapta - când privești spre poarta de la curtea vilei Beer - încep niște trepte care duc spre Cetățuie (locul e marcat de autorități cu o tăbliță indicatoare).

Într-o cameră cu acces la dependințe a stat cândva cu chirie și familia Petala: George și Elena. Autoarea cărții Străzi, case, oameni din Brașov scrie că a discutat cu doamna Elena Petala despre soțul ei. George Petala s-a născut în 1901, la Bârlad. Tatăl lui, Iorgu Petala, era căpitan de cavalerie, iar mama, Aristia, descendentă dintr-o bogată familie moldavă. George Petala a urmat Liceul Militar de la "Mănăstirea Dealu", dar spre finalul studiilor s-a îmbolnăvit de tbc și a fost internat. În timpul spitalizării a scos „foi literare” (care s-au pierdut) ai căror colaboratori au fost bolnavii. Când s-a înzdrăvenit a urmat Dreptul și Literele la București, iar după susținerea licenței în Drept avea două posibilități: avocatura sau administrația de stat. A ales administrația și, după un anumit periplu, să-i zic așa, a ajuns la Brașov unde a devenit subprefect (era cândva după 1934). În această calitate a reușit să înființeze o școală pentru copiii romilor din Gârcini. Deși s-au făcut presiuni asupra sa, de reprezentanții diferitelor partide, a refuzat implicarea politică. În perioada comunistă a fost anchetat deseori de securitate și în final i s-a luat pensia, acuzația reținută pentru acest om: „a slujit statul burghezo-moșieresc”. A murit la 1 decembrie 1975, după multe necazuri de care a avut parte, și este înhumat în cimitirul de pe str. Bisericii Române. Preocupările lui în ale scrisului s-au materializat, în primul rând, în articole de specialitate, tipărite în diverse articole, în care și-a expus experiența în administrația de stat.
Mircea Petala, alt fiu al căpitanului de cavalerie Iorgu și al Aristiei (n. Mancaș), s-a născut la Galați, în 1899. Urmează Școala Militară „Mănăstirea Dealu” și se dedică unei cariere militare, ca tatăl său și frații acestuia. A fost atașat militar în Polonia - și a scris un studiu despre situația acestei țări în timpul războiului. Ajuns la Brașov, e numit șeful militar al Regionalei CFR Brașov (zonele: Făgăraș, Târnava Mare, Harghita și Regiunea Trei Scaune: Târgu Secuiesc, Covasna, Sfântul Gheorghe). După 1944, cu mari sacrificii, punându-și viața în pericol, a susținut mișcarea de rezistență din munții Făgăraș. Și el are înclinații artistice; între altele, a scris „Frica în război” (Tipografia Alexandru A. Țerek, Iași, 1937), cu un cuvânt introductiv de Nicolae Iorga. Producțiile literare, poezie, proză, epigrame le-a semnat cu pseudonimul Mircea R. Rareș, și au fost publicate în diferite reviste. În Brașov, colonelul scriitor a locuit într-o garsonieră cu balcon la etajul doi al unei clădiri peste drum de biserica Sfântul Ioan, pe strada cu același nume: Sfântul Ioan. Mircea Petala a murit în 1945 și e înmormântat în cimitirul Bellu din București.

Notă. Datele biografice despre familia Beer - așa puține câte sunt - le-am aflat aici:
https://hu.wikipedia.org/wiki/Beer-villa
(de unde e și poza clădirii în 2017). Nu știu cât de exacte sunt informațiile, mai ales că în cazul lui George Petala scrie că a locuit în vilă din 1901 până în 1975, dar el s-a născut la Bârlad, in 1901, și mult mai târziu a ajuns în Brașov.
și pe https://orasulmemorabil.com/vila-beer/ de unde e și poza-carte poștală postată de Molnar Csaba.
Informațiile despre familia Petala sunt din cartea amintită in text.

2021-03-11

O zi primăvară, o zi iarnă. Natura joi

Fotografie pentru
Der Natur Donnerstag (DND), joc găzduit de Jutta - tabelul este deschis de miercuri, ora 18:00, până vineri la ora 23:00.
Sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu. (7 martie 2021)
A fost primăvară zilele trecute; azi, jumătate de zi a fost iarnă, jumătatea cealaltă a fost primăvară.
Postarea este și la Garden Affair (grădină, natură, păsări...)
http://jaipurgardening.blogspot.com/2021/03/garden-affair-spring-flower-snapdragon.html

2021-03-09

Săptămîna culturală a capitalei. 1982

Între cele câteva ziare vechi adunate de nu mai știu pe unde, este și revista „Săptămîna”, editată de Comitetul pentru Cultură și Educație Socialistă al Municipiului București, revistă de cultură, nr. 629, din 29 decembrie 1982, redactor șef Eugen Barbu.
Ce poate fi mai potrivit pe prima pagină a unei reviste de cultură dacă nu extrase din Raportul prezentat de Nicolae Ceaușescu la Conferința Națională a Partidului Comunist Român cu privire la stadiul actual al edificării socialismului, la realizarea planului național unic de dezvoltare economico-socială, la programele speciale și la măsurile pentru îndeplinirea cu succes a cincinalului, a hotărîrilor Congresului al XII-lea al Partidului.
Stimați tovarăși,
În întreaga opera de dezvoltare economico-socială și de construcție socialistă un rol de importanță deosebită revine activității teoretice, educative, muncii politice de formare a conștiinței socialiste a maselor populare, a omului nou. (și bate apa-n piuă pe tema e necesar să ajutăm oamenii muncii să înțeleagă evenimentele, sensul evoluției sociale, faptul că întreaga dezvoltare internă și internațională confirmă cu putere justețea concepției materialist-dialectice despre lume și viață...)
Cred că i-a reușit destul bine partea cu „oamenii muncii care trebuie să...” și „omul nou”. Unii îl plâng și azi pe minunatul președinte - ciudat tare este că-l plâng și cei care nu erau nici în proiect când acesta a fost ucis.
Revin la revista de cultură. Este, tot pe prima pagină, și o coloană de cuvinte elogioase sub care există o semnătură colectivă: „Săptămîna”. Citez începutul: Ne aflăm la ora marilor bilanțuri pe care sfîrșitul de an le impune întotdeauna. Strâns uniți în jurul partidului, în jurul secretarului sau general (tovarășul Nicolae Ceaușescu, desigur), suntem hotărîți să transpunem în faptă hotărîrile Conferinței Naționale. Și se încheie comentariul: Rostind tradiționala urare La mulți ani! Încheiem acest comentariu având conștiința că suntem contemporanii care trăiesc fapte istorice de importanță majoră, că la acest fine de an documentul vieții și muncii, care este Raportul la Conferința Națională a partidului, definește încă o dată justețea politicii Partidului Comunist Român.
În același mod se deschideau cam toate revistele și ziarele, iar portretul „preaiubitului fiu al poporului” era în mai toate manualele, nu doar în reviste și ziare - peste tot, propagandă de partid, folosindu-se cam aceleași cuvinte, în altă ordine, eventual. Se ridicau în slăvi partidul și secretarul sau general de la un moment dat îți venea să verși dacă nu erai pătruns de ideologia materialist-dialectică. Copiind aici rândurile de mai sus mai-mai că aș fi înghiți un emetiral.
E plină revista de elogii pentru Republică, în proză sau versuri. Sunt și articole interesante, instructive, cum ar fi Cronica limbii românești, construcții gramaticale, unde cineva face observații cuiva care a neglijat într-o lucrare științifică anumite reguli de ordin sintactic. E interesant nu pentru critică, ci pentru că astfel învățau și eventualii cititori. Se spune că revista a avut succes la vremea ei, deși unii suspectau „legături cu securitatea”. N-am idee, deci nu luați de bună afirmația privind „legăturile periculoase”. E a două oară când mă uit prin ea (nici nu știam, în anii 1980, că există)
Pentru a marca evenimentul: 35 de ani de Republică, sub sugestivul generic ziditori ai vremurilor noi cineva scrie despre cele mai bune formații artistice ale clubului Vitan care au prezentat în fața a peste 500 de spectatori, un aplaudat spectacol muzical-literal coregrafic. Spectacolul a fost antrenant și educativ, deopotrivă, fiind prezentate în scenă versul și cântecul pentru patrie, pentru partid, pentru popor, pentru conducătorul iubit al națiunii noastre - tovarășul Nicolae Ceaușescu. (bine că n-am emetiral în casă - aș lua o supradoză). Alt spectacol: ev comunist - așa s-a intitulat spectacolul prezentat zilele trecute sub egida Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist. Timp de aproape două ore am asistat la un vibrant angajament al tinerei generații de a urma neabătut politica partidului, de a lupta cu toate forțele pentru a păstra în liniște acest pămînt. Au fost cântece patriotice, dar și muzică folk, s-au recitat poezii ale lui Nichita Stănescu, dar din spectacol n-au lipsit poeți precum Corneliu Vadim Tudor...
Nu lipsește nici lista filmelor care rulau în cinematografele bucureștene la acel moment. Între multe rusești, românești, vietnameze, japoneze, am remarcat „Imperiul contraatacă” (S.U.A., din seria "Războiul stelelor"). Erau și filme de gen la vremea aceea, pentru că „tovarășul” voia să demonstreze ceva străinilor: tineretul din România socialistă nu se lasă corupt de producțiile imperialiste (mulți tineri nu se lăsau corupți, alegeau să fugă din țară dacă aveau ocazia).
Sunt prin revistă și chestiuni despre sport, modă, șah (pe ultima pagină). Și sunt multe poezii, dar nu le mai copiez și pe acelea.
Programul TV apare și acesta, pentru zilele de 29, 30, 31 decembrie 1982 și pentru 1 ianuarie 1983. Miercuri, 29 decembrie, programul I începe la ora 16, cu „Telex” și se încheie la ora 22, cu „Telejurnal”. Programul II începe la ora 20, cu „Telejurnal” și se încheie la ora 22, tot cu „Telejurnal”. Joi, programele I și II au același emisiuni, la aceleași ore: încep la ora 11, cu „Telex”, și se încheie la ora 22, cu „Telejurnal”, evident. În 31, vineri, programul începe la 20:30 și de la 21 începe „programul special de revelion” - care se întinde până spre dimineață (deși nu sunt foarte sigură, pentru că nu îmi amintesc să fi urmărit vreodată până la capăt, dar parcă așa era). Pe 1 ianuarie 1983, programele I și II încep la ora 11 și se încheie la ora 23 cu „dacă doriți să revedeți selecțiuni din programele de Revelion” (nu doresc, mulțumesc).
Generalități despre TVR din acea perioadă: În 23 august 1983 începe transmisiunea color. În 1985, din motive ideologice, Ceaușescu hotărăște ca televiziunea să emită numai două ore pe zi, de la 20 la 22, emisiunile fiind dedicate, în cea mai mare parte, cultului personalității soților Ceaușescu. El a vrut să desființeze și toate studiourile teritoriale dar a înțeles că asta ar putea pune în pericol siguranța națională și a permis un număr minim de lucrători operativi în acele studiouri. În 1986, un cutremur care a avut loc a fost anunțat abia a două zi. În 1988 programul de emisie ajunge la trei ore pe zi.
În 1971, la sugestia „multiubitului”, a fost înființat Consiliul Național al Radio-Televiziunii și nici un produs audio-video nu era difuzat până nu trecea pe la „ideologii de la cenzură”.
Produsele de strictă necesitate vândute pe cartelă, emisiuni plictisitoare la radio și la televizor... Nici pâine, nici circ... cam greu pentru mulți oameni.
Era indicat ca „oamenii muncii” să nu-și pervertească mintea cu scrierile lui Cioran, Noica sau Nietzsche, de exemplu, și era indicat să meargă devreme la somn, să aibă spor la muncă și - unde era cazul - să depășească producția prevăzută. Doar se știe: „omul nou” încheia cincinalul în patru ani.

2021-03-08

Din istoria zilei de 8 martie ca zi internațională a femeii

Pentru prima dată, Organizația Națiunilor Unite a hotărât sărbătorirea femeii în 8 martie 1975 în toată lumea - Anul internațional al femeii - și a fost adoptată rezoluția în 1977, declarându-se perioada 1976-1985 „Deceniul ONU pentru condiția femeii”. În România, pentru că - până în 2009 - n-a existat „Ziua Mamei” Ziua Femeii era și Ziua Mamei (din 2010, Ziua Mamei e sărbătorită în prima duminică din luna mai, Ziua tatălui în a doua duminică).
Ideea, însă, nu era nouă în 1975. În 28 februarie 1908, mii de femei au mărșăluit în New York cerând un program de lucru mai scurt, salarii mai bune și dreptul la vot. În 1909, conform unei declarații a Partidului Socialist din America, Ziua Internațională a Femeii a fost stabilită pe 28 februarie. În 1910, cu ocazia Internaționalei Socialiste reunită la Copenhaga, două activiste socialiste germane au propus ca această zi să fie sărbătorită pretutindeni la aceeași dată, dar nu au propus una anume (în 1911 Ziua a fost 19 martie). Începând cu anul 1913, femeile din Rusia au sărbătorit ziua femeii în ultima duminică din februarie; în 1917 această duminică a coincis cu ziua de 8 martie pe stil nou. După Revoluția din octombrie (în 1921), o comunistă și un comunist (V.I.Lenin) au declarat ziua de 8 martie ca sărbătoare oficială în Uniunea Sovietică (declarată zi nelucrătoare la 8 mai 1965) - în semn de stimă, probabil, pentru femeile care în 8 martie 1917 au declanșat o grevă cerând încheierea primului război mondial, sfârșitul raționalizării alimentelor și abolirea dinastiei țariste.
Sărbătoarea are rolul de „conștientizare civică” a rolului important pe care și femeia îl are în societate, a drepturilor egale care trebuie să existe între bărbați și femei. În timp, sărbătoarea și-a pierdut semnificația inițială, de eveniment social-politic (emanciparea femeii), devenind o zi de celebrare a femeii. În unele culturi se obișnuiește ca bărbații să le ofere femeilor flori în această zi, daruri și alte atenții. În lume, unele au zi liberă de la muncă, altele au numai după-amiaza liberă, iar altele muncesc ca-n fiecare zi sau primesc ca „atenție” vreo palmă (în cel mai bun caz) de la partenerul de viață - chiar și numai din stupiditatea „tradiției”: „o palmă, din când în când, nu-i strică; știe ea pentru ce”).

Tradițiile de 8 martie
nu diferă foarte mult de la țară la țară: în general, se oferă un buchet de flori sau o singură floare; în Italia, bărbații oferă femeilor mimoze galbene (nu mai știu unde am citit, dar nu mi se pare că e o „regulă”) - femeile din Rusia, Georgia și Albania primesc mimoze galbene și ciocolată; se mai oferă și fel și fel de cadouri. În Polonia, femeile primesc (primeau, tradițional) garoafe și ciorapi. În Columbia, femeile organizează mici vânzări de preparate alimentare pentru a obține fonduri să își sprijine anumite activități sociale în care sunt implicate.
Laleaua - am aflat de curând - ar fi „mascota” internațională a sărbătorii, ceea ce înseamnă, probabil, că lalele ar trebui să fie oferite femeilor în această zi. În România, tradiția spune că e bine ca femeile să poarte un mărțișor primit de 1 martie, pentru noroc (femeile care poartă mărțișor între 1 și 9 martie vor avea noroc tot anul).
Fapt divers. În anul 2000, papa Ioan Paul al II-lea a fixat ziua de 8 martie ca zi de „mea culpa” publică (zi de pocăință).
Image by Pezibear from Pixabay