De dimineață - nu prea de dimineață!
- am fost pe afară. Plouase puțin peste noapte și aerul mirosea a
proaspăt. Răcoarea strângea, dar nu cât să ne înghețe
nasurile. Pe la prânz s-a arătat și soarele, vremea s-a mai
încălzit, dar noi eram deja în drum spre casă. Parcă nu eram în
largul nostru... Atmosfera părea apăsătoare, străzile aproape
pustii - circulau mai multe mașini decât oameni. Pe o margine de
zonă verde zăcea o cioară moartă; în altă zonă, lângă o gură
de aerisire a unui subsol, în iarbă,
zăcea o mierlă moartă și ceva mai încolo era trupul fără viață
al unui porumbel (avea aripile deschise, ca și cum ar fi căzut din
zbor). Când am ajuns în spatele blocului aveam senzația că și
iarba s-a oprit din creștere. În „grădinița” de lângă una
dintre intrările în bloc am văzut câteva fire de ghiocei și câteva de floricele mov-deschis - care par brândușe dar nu sunt. Le-am
fotografiat. Am fotografiat și o crenguță cu muguri.
Nu știu ce-are telefonul! M-am apropiat de flori cât am putut,
dar aveam senzația că le privesc prin telescop din capătul greșit:
erau „departe”!
În
casă, cum tot n-aveam chef de nimic, am văzut cutia cu mărțișoare
(pe care, încă, n-am pus-o la locul ei) și mi-am amintit că
Suzana și Ina amintiseră în unele comentarii despre
o altă „întrebuințare” dată mărțișoarelor. Așa că mi-am
găsit de lucru! Am căutat câteva mărțișoare care mi s-au părut
potrivite pentru a fi prinse de niște brățări roșii primite ca
mărțișor cu mai mulți ani în urmă și pe care obișnuiesc să
le port împreună. Le-am primit în aceeași zi, de la două
persoane diferite - motivul pentru care le port împreună. Îmi
place cum arată împreună: mai mult roșu la încheietura mâinii,
care nu zdrăngăne, nu încurcă la scris și alte cele.
Scotocind
prin cutie am dat și de mărțișorul pe care l-am primit de la un
coleg, în clasa a doua. Am reținut pentru că era singurul care
oferea mărțișoare tuturor colegelor (mama lui, am aflat mai
târziu, se „ocupa” de acest aspect și toate fetele din clasă
au primit mărțișor de la el până în clasa a IV-a); numele de
familie al colegului nu mi-l amintesc, și nici figura lui nu-mi e
prea clară în amintire. Oricum, mărțișorul mi-a plăcut tare
mult atunci și îmi place și acum - deși din metal (a oxidat pe
alocuri) îmi pare tare gingaș.
Pentru
că tot eram la cutia cu mărțișoare am ales și trei dintre cele
care-mi plac. În fapt, absolut toate îmi plac - altfel nu le-aș fi
păstrat - dar unele mă atrag în mod deosebit. Un pisoi din sticlă
vernil - pe care oricât m-am străduit nu am reușit să-l fac clar
vizibil în poză - un coșar din lemn, cu zâmbet de hâtru, și o
lebădă din sticlă mov.
M-am
gândit să cos mărțișoare (ancore și potcoave) pe brățări
pentru că azi e ziua bijuteriilor. Nu le-aș numi bijuterii
aceste brățări, dar intră în categoria podoabelor.
Potcoava
e simbol al norocului în mai toată lumea și apară împotriva
„ochiului rău” (deochi). Are unele semnificații la care
nu m-aș fi gândit, dar nu despre simboluri scriu aici.
Ancora
e un simbol al speranței - se spune că la început creștinii
foloseau (și) ancora ca un fel de cruce deghizată; e amintită și
în Biblie. Mai e simbol al statorniciei, echilibrului și nu numai
și e regăsită în aproape toate culturile lumii.
În
alegerea mărțișoarelor pentru brățară stă mai puțin ideea de
simbol cât faptul că se potrivesc destul de bine (în opinia mea)
pe aceste brățări împletite din ață roșie și fir lame
argintiu.
Pentru
a „prezenta” brățările am scotocit după o mână din cauciuc pe care o
foloseam cândva să „depozitez” inelele (stătea vertical la
acea vreme pentru că
îi făcusem o bază).
Am
primit-o de la un prieten, cu foarte mulți ani în urmă. Aveam
o întâlnire săptămânală (în anii de liceu) pe care o numisem
„ceaiul de la ora cinci”. În fiecare sâmbătă ne întâlneam -
pe rând - acasă la câte unul din grup, fiecare aducând câte ceva
de mâncat și de băut (nu va gândiți la alcool), și jucam cărți,
ascultam muzică, ne contraziceam pe diferite teme și puneam țara
la cale. La o astfel de reuniune, când a intrat în casă mi-a
întins mâna, i-am strâns-o și-am sărit un pas în spate, dând
din mâini și scoțând sunete ciudate!
Să strâng acea mână din
cauciuc
a fost teribil! Ceva inert, fără viață, la un om cât se poate de
viu! Au râs cu lacrimi de reacția mea. De atunci, un timp, și eu
și alți am făcut același lucru cunoscuților mai apropiați.
Distracția era maximă! Nu pot descrie imaginea chipurilor celor
care atingeau mâna! Nu eram răutăcioși, eram doar foarte tineri.
M-am
cam grăbit să fac pozele pentru că pe la ora 15 soarele s-a ascuns
în nori și cenușiul zilei se strecura pe fereastră, iar la lumina
artificială pozele mele arată și mai prăfuite!
Mai
aveam puțin și terminam cu editarea fotografiilor când, brusc, o
lumină puternică m-a determinat să mijesc pleoapele: spre apus se
arătase soarele, strecurându-și razele printre norii cenușii până
la ochii mei.
Strălucirea
soarelui n-am reușit s-o "prind" în fotografie; m-am mulțumit numai
cu cerul mai luminos.
Acum
e beznă, și se aude doar bâzâitul ventilatorului de la un magazin aflat la în apropiere. De multe luni, atmosfera îmi pare
teribil de sinistră chiar și ziua...














