Pomul de Crăciun este, afirmă unii, o reminescență a cultului arborilor, întâlnit la europenii
păgâni și care a supravieţuit prin obiceiul împodobirii caselor şi a
şoproanelor cu plante veşnic verzi cu ocazia Anului Nou, pentru a alunga
spiritele rele şi de pregătire a unui pom pentru păsări în perioada
Crăciunului. (The New Encyclopedia
Britannica).
Se zice ca tradiţia bradului de Crăciun a fost instaurată
pentru prima dată în Germania, cu aproape o mie de ani în urmă, când Sfântul Bonifaciu, care a convertit germanii la
creştinism, a trecut pe lângă un grup de păgâni care venerau un stejar. Supărat
de gestul acestora, Sf. Boniface a tăiat stejarul, iar în locul acestuia s-a
înălţat un brăduţ. Uimit, Sfântul a luat micul pom ca un semn de credinţă în
puterea lui Dumnezeu.
O altă legendă plasează originea bradului de Crăciun înaintea erei creştine,
când copaci sau numai ramurile acestora erau folosite în ceremonii. Egiptenii,
de exemplu, îşi aduceau în casă ramuri de palmier, pentru a sărbători
solstiţiul de iarnă, considerat cea mai scurtă zi din an, văzându-le drept
simbol al triumfului vieţii asupra morţii. Se spune că primii locuitori ai
Peninsulei Scandinave obişnuiau de asemenea să omagieze bradul, în timp ce
druizii aveau în casele lor ramuri de plante perene, considerate sfinte şi care
simbolizau viaţa eternă. Se atârnau ramuri de plante deasupra uşilor, în scopul
de a le proteja casele de vrăjitoare, fantome sau spirite rele.
Alți cercetători sunt de părere că originea pomului se află în sărbătoarea
evreiască amintită în Vechiul Testament (Sărbătoarea Lumilor) şi Tu'bişvath
(Anul Nou al pomilor). Sunt 112 versete din cele 39 de cărți ale Vechiului
Testament care sprijină și formează temelia obiceiului de a sădi în curte pomi,
mai ales un "cedru plin cu roade pământești și cerești"; asemănător apare
și în cartea Iosua Navi.
Se spune că, la Castelul Chinon, în Franța, a apărut un
cavaler cruciat-renegat, un templier
de origine laponă, inginer de arme și mașini de asalt la curtea regelui
Norvegiei, care a donat Ordinului Teuton
anumite bunuri care să le fie de ajutor în activitatea lor. Acest om se numea
Joda Jorgken Wfolsn Claus și a rămas în istorie drept Santa Claus sau
Joulupukki (în finlandeză), Sammta în laponă. El a urmat un principiu biblic: Dragostea față de toți oamenii.
Se spune că primul brad de Crăciun împodobit a apărut, de
fapt, în anul 1510, în Lituania. În Franța apare în 1521, după ce prințesa
Helene de Mecklenburg s-a căsătorit cu ducele de Orleans, iar în Anglia în 1841. Însă, bradul de Crăciun, așa cum îl vedem
împodobit în zilele noastre, a apărut pentru prima dată la Breslau,
datorită ducesei Dorothea Sybille von Schlesian.
Bradul de Crăciun ajunge în Statele Unite în anul 1749, odată cu coloniștii
germani stabiliți în Pennsylvania
și cu mercenarii plătiți să lupte în Războiul de Secesiune. Dar împodobirea
bradului a fost legalizată pentru prima dată în 1836, în statul Alabama.
În secolul al XII-lea, oamenii obișnuiau să atârne brazii de
Crăciun în tavan, cu vârful în jos, ca simbol al creștinătății. În jurul anului
1500 au început să vadă în bradul de Crăciun un simbol al copacului din Paradis
și au atârnat în el mere roșii, simbol al păcatului originar. În secolul
al XVI-lea familiile creștine au început să decoreze brazii cu hârtie colorată,
fructe și dulciuri.
La începutul secolului al XVI-lea, Martin Luther a decorat
bradul cu lumânări, pentru a le sugera copiilor săi sclipirea stelelor de pe
cer.
Potrivit altor istorici, până în anul 1700, tradiţia bradului de Crăciun era
legată de districtul Râului Rin. Din 1700 încolo, când luminile au fost
acceptate drept decoraţii, bradul de Crăciun a devenit o parte şi din
tradiţiile Germaniei, apoi acest obiect a traversat Atlanticul.
Dintr-o legendă știm că Martin Luther, când se întorcea
acasă într-o noapte de iarnă, a văzut stelele sclipind pe cer printre ramurile
copacilor. A fost încântat de privelişte şi, când a ajuns acasă, era nerăbdător
să împărtăşească acest lucru cu familia sa. Pentru a-i ajuta să-şi închipuie
priveliştea s-a dus în pădure şi a tăiat un brăduţ, l-a adus în casă şi l-a
împodobit cu lumânări, care imaginau sclipirea stelelor pe cer. Copiii au fost
atât de încântaţi de acest pom, încât Martin a încurajat toate familiile din
sat să aducă brazi în casele lor şi să-i împodobească pentru a celebra sezonul
sărbătorilor.
Se mai spune că a fost ales bradul și pentru forma sa
asemănătoare cu cea a unui triunghi care ar reprezenta Sfânta Treime: Dumnezeu
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Curând bradul a ajuns să fie venerat ca Pomul lui Dumnezeu. Obiceiul s-a
răspândit în toată Germania și mai apoi în
toată lumea.
Tradiţia pomului de Crăciun a traversat Oceanul Atlantic şi
a ajuns în Statele Unite pe la sfârşitul anilor 1800, adusă de imigranţii din
Anglia şi Germania. Prima menţionare a pomului de Crăciun în America a fost în 1821, iar pe la
1901 a început cultivarea brazilor în vederea comercializării de Sărbători.
În Anglia, pomul de Crăciun şi-a făcut apariţia pentru prima
dată atunci când regina Victoria s-a căsătorit cu prinţul Albert,
care era de origine germană. În 1841, acesta a împodobit un pom de Crăciun în
Castelul Windsor
de lângă Londra, pentru a-i aminti de ţara sa de baştină.
Țările din spațiul mediteranean nu s-au arătat prea interesate
de brad, preferând scenele biblice așezate pe platforme triunghiulare (ceppo),
bogat ornamentate.
Brazii de exterior, din spaţii publice, luminaţi electric,
au apărut în Finlanda în 1906 şi în SUA (la New York) în 1912. În anul 1930,
brazi de foarte mari dimensiuni sunt amplasați în spații publice. Oameni de
toate confesiunile şi religiile se adună pe Oxford Street din Londra şi în
Times Square din New York pentru a admira pomul şi decoraţiunile de Crăciun şi,
de multă vreme, aprinderea luminilor din brad în aceste două oraşe a devenit o
tradiţie foarte îndrăgită. Pomul de Crăciun pare ca a devenit un simbol
universal al păcii şi bunei-credinţe.
În România, primul brad împodobit cu câteva zile înainte de
sărbătoarea Nașterii Domnului, a fost prezent în palatul principelui Carol I de
Hohenzollern, în anul 1866. Începând cu această dată, românii au preluat
obiceiul de a împodobi bradul în apropierea Crăciunului. Bradul era prezent la
români și înainte, în anumite momente importante ale vieții: naștere, căsătorie
și moarte, ca pom al vieții.
Fapt divers:
Germania era cel mai mare
producător și exportator al decorațiunilor de brad. După 1918, din cauza
problemelor de export, Germania nu mai este
principalul furnizor de decorațiunii. Locul său este luat de Japonia și SUA.
La mijlocul anilor ’60 sunt la mare modă brazii din aluminiu
(argintiu), care sunt importați din S.U.A. Aceștia necesitau ca decorații numai
surse de lumină colorată care se reflecta multiplu pe crengile argintii.
În anii '70 apar brazii artificiali cu aspect foarte
realist, iar spre sfârșitul anilor '90 tendințele în decorarea bradului revin
la ideile Victoriene, dar cu teme și concepte noi.
Despre bradul de Crăciun, Duminica, la povești, alături de Anastasia și de cei care au mai participat.
Surse: linkurile spre surse nu mai functioneaza:
http://www.agenda.ro/de-unde-vine-craciunul-de-unde-a-aparut-mos-craciun/235081
http://www.taifasuri.ro/taifasuri/mozaic/964-istoria-bradului-de-crciun.html
(actualizare in decembrie 2021)
