Soricelul Bo. Mascota de Advent

Am cumpărat „șoricelul Bo” pe la mijlocul anilor 1990 dintr-un butic aflat în nu mai știu ce stație de metrou – în București, nu în New York City. L-am văzut în ziua când tocmai plecam din București și după ce ne-am cumpărat biletele de tren nu ne-au mai rămas prin buzunare decât monede. Prețul șoricelului nu mi-l amintesc, dar știu că nu aveam suficiente monede pentru a-l achiziționa. Asta a fost. Am ajuns la Brașov și în ziua următoare am luat la pas cât de multe buticuri am aflat pe unde sunt. Nicăieri n-am găsit un așa șoricel! Ce-a rămas de făcut? Să urc în tren, să cumpăr șoricelul, și să revin la Brașov cu următorul tren. Zis și făcut – am plecat singură, cu un tren mai de dimineață, am găsit gaura de metrou și buticul, am cumpărat șoricelul – era ultimul rămas și codița era cam ciudată, dar l-am luat; l-am prins pe rucsac și m-am refugiat în gară, în așteptarea trenului care urma să mă ducă acasă.

Am ajuns acasă obosită dar fericită că de rucsacul meu atârna șoricelul mult dorit (hamster negru, vreau să zic - ce dacă al meu are coada lungă?). 😊

Bonny, cățelușa pe care o aveam atunci, m-a întâmpinat așa cum știa ea: a alergat din ultima cameră, adunând covoare, și a sărit cu lăbuțele din față pe mine, dând din tot corpul ca și cum ar fi fost toată o coadă. La un moment dat se oprește – ținându-mă cu labele din față ca într-o îmbrățișare - și tot adulmeca spre spate, unde era rucsacul. Își pierde interesul pentru mine, trece la spate și agață șoricelul cu colții ei – voia șoricelul la fel de mult ca mine! Daaar! Când a strâns de el s-a auzit un sunet ascuțit, foarte puternic. Bonny a sărit într-o parte și a început să latre ca la intruși; eu am sărit în cealaltă parte, aruncând rucsacul din spate. Și eu, și Bonny, ne-am apropiat ușor de șoricel – l-am apăsat pe burtă și iar a țipat! Bonny lătra, eu râdeam în hohote și nu puteam explică asistenței care se ivise de ce facem atâta gălăgie – așa că am mai apăsat o dată burta șoricelului. Bonny a început să latre, asistența s-a dat câte un pas în spate, iar eu, în genunchi lângă rucsac, râdeam cu lacrimi, gândindu-mă (nu mă întrebați cu ce!) cum de nu mi-am dat seama că șoarecele are în el o „pompiță” care-l face să chițăie la apăsare?! Dacă apăsam pe el, din greșeală, în compartimentul în care eram când am venit? Aș fi sărit de fund în sus și cred că nu doar eu.

Din acea zi Bonny a vrut ca șoricelul să fie al ei. Cum să-i refuz cățelușei această plăcere?A devenit jucăria ei preferată. Ea, care făcea bucățele mici-mici (toca, efectiv) orice prindea în dinți cu șoricelul acesta s-a jucat finuț. Sigur că i-a ciufulit blănița, și-l spălăm aproape zilnic, da-i plăcea să-l chițăie de numa’! Îl strângea între fălci, șoarecele chițăia strident, ea-l arunca, alerga în jurul lui lătrând, apoi iar îl lua și-l chițăia. Evident că nu-i lăsăm șoarecele tot timpul – aveam vecini și pe atunci! Oriunde ar fi fost, orice ar fi făcut, când apăsam șoarecele pe burtă Bonny alerga de nebună prin casă, deschizând toate ușile care-i stăteau închise (știa să apese clanțele) și se înființa lângă mine. Lua cu bucurie jucăria și-și găsea un colțișor în care să o molfăie – renunțase, la un moment dat, să apese prea tare și șoricelul nu mai țipa disperat, ci doar sunete slabe scotea. Nu, nu se stricase – la fel de tare chițăie și azi, dar nu l-am mai apăsat pe burtă din anul 2000, când a murit Bonny. L-am apăsat zilele acestea, când m-am hotărât să fie mascota pentru Adventul fotografic (cine vrea să se joace trebuie să acceseze link-ul, pentru indicații).

Mai este un concurs-joc: Ornamente de brad.

Vi-l prezint pe Bo, șoricelul-breloc-mascotă, în ziua Sfântului Andrei.

Așa s-a nimerit, pentru că nu am vrut să-l prezint fix în prima zi din calendarul de Advent, când el trebuie să prezinte tricolorul.

Sănătate și bucurii celor care poartă prenumele Sfântului Andrei!