Suntem cel puțin trei oameni?

Se zice că în mulți dintre oameni sunt... cel puțin trei oameni:  cum îi văd ceilalți, cum se văd ei și cum sunt de fapt. În sensul de personalitate multiplă? Poate da, poate nu, dar nu în sens clinic. 😊 Poate e valabil pentru toți oamenii?

Unul dintre citatele scrise de Zina într-un articol de pe blogul Povestiri pe scurt de lecturi școlare mi-a amintit această idee a "personalității multiple"... La un moment dat, citind romanul Confesionalul, de Jack Higgins (Editura Humanitas, București, 1992, traducere: Sanda Aronescu), am notat un citat referitor la "trei oameni in unul". Nu e ca și cum conceptul îmi e străin, dar mi-a plăcut să-l descopăr într-un roman cu referiri la IRA, KGB, MI6 și alte organizații de gen.

Antrenat de KGB, asasinul cunoscut sub numele de Cuchulain face ravagii în Irlanda de Nord - scopul lui e de a tulbura orice eventuală înțelegere dintre Irlanda de Nord și Anglia, între catolici și protestanți, inclusiv prin asasinate - ucide, însă căutând să nu existe victime colaterale sau să fie cât mai puține.

În drumul lui spre ultima țintă e deviat din drum de câteva ori, de fiecare dată salvând pe cineva - inclusiv o puștoaică, Morag, care, ajutându-l să scape de urmăritori, ajunge ca știre în ziar pe aceeași pagină cu spionul rus ale cărei fapte sunt descrise.

Dialogul de mai jos e între Morag și spionul-asasin:

- Este adevărat tot ce scrie aici despre dumneavoastră și IRA? (...)

- Tu ce părere ai? (...) Știi cum se spune: dacă scrie în ziar, trebuie să fie adevărat. Dar de ce? Te îngrijorează că ești în compania unui personaj atât de periculos?

Ea clătină din cap.

- L-ați salvat pe Donal la pârâu, deși nu aveați nicio obligație. M-ați ajutat și pe mine - m-ați salvat de Murray. Împături ziarul și îl aruncă pe bancheta din spate a jeepului, încruntându-se ușor, mirată. Omul din ziar și dumneavoastră, parcă ați fi doi oameni diferiți.

- Cei mai mulți dintre noi suntem cel puțin trei oameni, spuse el. Persoana care cred eu că sunt și mai e persoana care crezi tu că sunt.

- Deci mai rămâne persoana care sunteți cu adevărat, interveni ea.

- Adevărat, numai că anumiți oameni nu pot supraviețui decât dacă se adaptează permanent. Aceștia devin mai mulți oameni, dar ca să funcționeze acest mecanism, ei trebuie să-și trăiască fiecare rol.

- Ca un actor? întrebă ea.

- Exact, numai că asemenea oricărui bun actor, ei trebuie să creadă în rolul pe care îl joacă în acel moment.

Am ales acest fragment pentru jocul Citate Favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț. E invitat să se alăture oricine dorește.

Notă. Tulburarea de identitate disociativă apare atunci când o persoană are două (cel puțin) sau mai multe personalități sau identități distincte - nu aceasta e chestiunea la care mă refer in text. Chiar dacă mulți oameni se comportă diferit în diferite contexte, cu diferiți oameni, nu înseamnă că suferă de tulburare de identitate disociativă, ci doar că, să zicem, "se adaptează mediului" - ceea ce nu-i face nesinceri, dar îi poate deturna de la cine sunt ei.

Al cincilea cavaler. Citate favorite

Contemplând imensitatea deşertului, gândea că lumea aceasta e o lume crudă şi nemiloasă. Dar e, de asemenea, o lume simplă in care opţiunea şi consecinţele sale sunt clare. O lume in care mergi drept spre fântână. Găseşti fântâna, supravieţuieşti. N-o găseşti, mori. Simplu.

*

Cum lumina ce se naşte alungă tenebrele nopţii, pustiul acelor locuri reducea la esenţial nevoile vieţii. Aici, totul era subordonat inexorabilei lupte pentru supravieţuire.

Din vremurile imemorabile, ameţitoarea singurătate a orizonturilor infinite făcuseră din deşert incubatorul prin excelenţă al unei spiritualităţi care împingea omul să aspire la Absolut: Moise, in Deşertul Sinaiului, Isus pe Muntele Carantaniei, Mahomed in Hegira sa oferiseră umanităţii viziunile născute din solitudinea existenţei lor in deşert. Un întreg şir de mistici şi de iluminişti, de fanatici şi de vizionari apăruseră din aceste imensităţi pentru a se opune obişnuinţei cu plăcerile şi cu liberul arbitru al contemporanilor săi.

*

Dacă Dumnezeu ar trebui să pedepsească oamenii după faptele lor, n-ar mai lăsa pe pământ nici măcar o fiinţă.

(din romanul Al cincilea cavaler - The Fifth Horseman, 1980 - de Dominique Lapierre şi Larry Collins, Ed. Grafoart şi RAI, Bucureşti, 1993, traducere: Gheorghe C. Constantin)

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. 

₪₪₪

Al cincilea cavaler, un roman despre partea mai puţin cunoscută a lumii in care trăim. Când citesc astfel de romane mă întreb: s-a întâmplat aşa ceva? s-ar putea întâmpla aşa ceva? Am tendinţa să răspund “da” şi la prima întrebare.

Timpul in care se desfăşoară acţiunea romanului este sfârşitul anilor 1970; locul: oraşul New York, in special, cu acţiuni şi in Franţa, Israel, Uniunea Sovietică, Germania ş.a.. Sunt multe date despre evenimente care au avut loc cândva, autorii consultând o mulţime de dosare, discutând cu oficiali diferiţi, cu poliţişti, cu spioni şi agenţi de contraspionaj, cu specialişti in fizică nucleară, istorici ş.a.m.d. Romanul are o excelentă tentă de autenticitate. E un roman lung, pentru că sunt accentuate şi aspecte din viaţa celor implicaţi in descoperirea şi anihilarea teroriştilor, nu doar procedurile urmate in situaţii de criză, dar se citeşte uşor.

Subiectul. Trei tineri de origine palestiniană, sub îndrumarea şi cu banii colonelului Gaddafi, au ascuns o bomba undeva in New York şi au somat autorităţile americane – pe preşedinte – să ceară alungarea evreilor din Cisiordania. Liderul libian a luat ostatici toţi locuitorii oraşului New York. Totul trebuie să fie facut in cel mai mare secret, liderul libian ameninţând că va detona bomba înainte de împlinirea termenului iniţial acordat pentru eliberarea teritoriilor numite dacă va afla de vreo manevră de evacuare a populaţiei din New York.

Pentru a descoperi bomba şi a prinde teroriştii se pune in mişcare un imens mecanism, la nivelul marilor puteri şi la nivelul fiecărui stat implicat, existând o colaborare strânsă între diversele agenţii – caracterul uman, însă, nu e de neglijat. Cei mai buni agenţi sunt însărcinaţi cu găsirea bombei şi a teroriştilor. Toţi cei care cunosc potenţialul pericol sunt obligaţi să păstreze secretul chiar şi faţă de familii…

Atentatorii sunt cunoscuţi de la început.

Cartea ridică întrebări despre terorism, despre războaiele religioase, despre realţiile diplomatice, despre mijloacele folosite pentru a înţelege mecanismele şi despre a găsi metodele potrivite pentru a proteja populaţia. Autorii au avut nevoie de mai mult de patru ani de cercetare pentru a oferi ciitorilor realism in discuţii şi in mecanismele diplomatice.

Autorii, Larry Collins și Dominique Lapierre, au fost jurnaliști - Collins a scris pentru Newsweek și Lapierre pentru Paris Match. La apariţia cărtii, in 1980, au fost voci care au considerat că povestea din roman ar putea fi pericuolasă. Charles George Bluhdorn, un industriaş american de origine austriacă (a cumpărat in 1966 Paramount Pictures) devenise obsedat de ideea că povestea s-ar putea întâmpla in realitate şi a insistat să se facă un film după roman, dar l-au convins că ideea era una falimentară. Fără a fi specialist, consider că acest roman nu poate fi ecranizat fără a se pierde esenţa.