Ce e viața, in viziunea cavalerului Pardaillan senior

Din romanul Cavalerii Pardaillan, (recitit de curând, după vreo 30 de ani de la prima lectură) de Michel Zevaco, vol II, Editura Octopodium, București, 1992, am copiat un fragment despre... farmecul vieții în sărăcie. E posibil ca pentru cavaleri aventurieri sărăcia să fi avut farmec pe la sfârșitul secolului al XV-lea, in vremea domniei lui Carol al IX-lea, al cincilea copil din zece, al Caterinei de Medici cu Henric al II-lea al Franței. Doar in romanele de aventuri sărăcia poate fi pitorească... Poate avea farmec și pentru sihaștri, pentru "călugării cerșetori" (cred că membrii din ordinele călugărești mendicante - din lat. mendicare = a cerși - nu mai sunt văzuți la cerșit așa des ca în Evul Mediu).

Revin la roman. Pardaillan tatăl și Pardaillan fiul - doi spadasini extraordinari - erau, din nou, fără arginți in pungă și bântuiau prin Paris în căutarea unui adăpost pentru noapte. Pardaillan fiul era posomorât și... râdea plângând - era îndrăgostit de fiica unui nobil foarte bogat și visa că aceasta va fi soția lui, gândind, în același timp, că o astfel de mezalianță e imposibilă. Pardaillan tatăl a înțeles greșit tristețea fiului și i-a ținut un discurs:

- Curaj, cavalere! Curaj, pe Pilat și pe Barabas! Înțeleg eu bine ce te preocupă și de ce; râzând să-ți rupi fălcile, ai ochii plini de lacrimi... Suntem foarte săraci, așa-i? Ehei, cavalere, pentru noi, pentru cei zămisliți dintr-un asemenea aluat, mizeria este cea mai bună tovărășie, o amantă veselă, ea este cea căreia îi datorăm ochiul cutezător, picioarele puternice și mâna de neînvins! Ascultă-mă, cavalere, cu atenție: nu mi-au plăcut niciodată câinii grași care, atașați de blidul de mâncare cu un lanț zdravăn, trăiesc și mor sclavi cum s-au născut! Simpatia și admirația mea le-am dăruit întotdeauna (...) lupului care, slab și cu ochii strălucitori, străbate in goană pădurile îmbătat de frumusețea libertății. Privește-mă, cavalere: eu însumi sunt (...) un asemenea lup. La dracu! când am spada în mână mă simt egalul regelui! În șaizeci de ani de mizerie am trăit mai mult decât o oarecare familie de burghezi sau de gentilomi într-o viață întreagă, ba chiar de-a lungul mai multor generații! Ce e viața, dragul meu? Vântul care bate, ploaia ce cade, câmpiile in care se înfige mușcător plugul, dealurile pe care mă avânt călare, întreg pământul, văzduhul pe care-l respir, bucuria de a pleca și de a reveni, de a fi un stăpân efemer al clipei care trece, al tuturor lucrurilor atât de minunat de frumoase pe care ni le oferă în dărnicia ei Natura... asta-i viața, cavalere, asta-i adevărata fericire! Tot restul nu este decât nenorocita și nedemna legătură care îl ține pe câine în apropierea blidului său amărât! Orașul, Parisul, viața printre oameni care urăsc, printre femei care zâmbesc, viața lipsită de orizont și prostească, cu munca ei chinuitoare de zi cu zi, destinată numai să-ți asigure blidul pentru mâine, vai, cavalere, asta nu e viață, ci e moartea în fiecare clipă! (...)

Postarea e pentru Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Poate că Pardaillan tatăl greșește în privința sărăciei, dar cred că e aproape de adevăr descriind viața.