Fragmente din romanul Pendulul lui Foucault,Umberto Eco

Romanul Pendulul lui Foucault a fost publicat de Umberto Eco în 1988; l-am citit in 1991, tradus de Ștefania Mincu și Marin Mincu pentru Editura Pontica din Constanța, 1991.

E un roman care m-a captivat, fiind o ironie cu privire la teoriile conspirației și a societăților secrete. E despre istorie, literatură și filosofie, dar prin modul în care a scris a estompat granițele dintre realitate și ficțiune.

Romanul e structurat în zece capitole numite după cei zece sefirot (sephirah) ai Arborelui Sephirot (Arborele Vieții cabalistic): Kether, Binah, Chockmah, Chesed, Geburah, Tipharet, Nezah, Hod, Jesod, Malkuth. Fiecare dintre aceste capitole are câteva subcapitole, să zic așa, numerotate începând cu primul capitol, și fiecare are un motto, un aforism, un citat care se potrivește mai mult sau mai puțin cu textul subcapitolului.

În romanul său, Umberto Eco ironizează și tendința umană de a vedea tipare acolo unde nu sunt, de a face conexiuni care nu există, in fapt.

Adaug și această postare în tabelul jocului Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Citez:

Cred că devenisem ceea ce tatăl fiecăruia dintre noi ne-a învățat în acei timpi morți, când nu se străduia să ne educe. Ne formăm din niște deșeuri de înțelepciune. Aveam zece ani și voiam ca ai mei să mă aboneze la un anumit săptămânal care publica sub formă de benzi desenate capodoperele literaturii. Nu din zgârcenie, ci poate din suspiciunea ce-o avea față de benzile desenate, tatăl meu încerca să scape de mine. Scopul acestei reviste, am decretat eu atunci, citind deviza seriei respective, pentru că eram un băiat isteț și convingător, este acela de a educa in mod plăcut. Tata, fără să-și ridice ochii din ziarul lui, zise: Scopul jurnalului tău e scopul tuturor jurnalelor, acela de a vinde cât mai multe exemplare.

In ziua aceea am început să devin incredul.

Adică, mi-a părut rău că fusesem credul. Mă lăsasem pradă unei patimi a minții. Asta e credulitatea.

Nu înseamnă că incredulul nu trebuie să creadă nimic. Nu crede orice. Crede câte un lucru o dată, iar pe al doilea numai dacă derivă în vreun fel din primul. Procedează ca un miop, metodic, nu cutează spre orizonturi. Când două lucruri nu se potrivesc, a le crede pe amândouă, și cu ideea că există pe undeva un al treilea, ascuns, care le unește, asta e credulitatea.

Incredulitatea nu exclude curiozitatea, o întărește. Neîncrezător in înlănțuirile de idei, iubeam polifonia ideilor. E de ajuns să nu crezi in ele, și două idei - ambele false - pot intra in coliziune creînd un bun interval sau un diabolus in musica. Nu respectam acele idei pentru care alții își puneau viața în joc, dar două-trei idei pe care nu le respectam puteau crea o melodie. Sau un ritm, eventual de jazz.

(...)

Conștient fiind că nu cred, mă simțeam vinovat printre cei care credeau. Deoarece simțeam că erau pe drumul cel bun, m-am hotărât să cred, așa cum ai lua o aspirină. Nu-ți face niciun rău, și pe deasupra devii mai bun.

M-am trezit în mijlocul Revoluției, sau cel puțin al celei mai uimitoare simulări a ei care a avut loc vreodată, căutând o credință onorabilă. Am considerat că e onorabil să participi la adunări și marșuri, am strigat împreună cu ceilalți: Fasciști, burghezi / multe zile nu aveți!, n-am aruncat cu pietre de pavaj sau cu bile de metal pentru că întotdeauna mi-a fost frică să nu-mi facă și mie alții ceea ce le făceam eu lor, dar simțeam un fel de ațâțare morală fugind de-a lungul străzilor din centru, când poliția își încărca armele. Mă întorceam acasă cu sentimentul că mi-am făcut o datorie. In adunări nu reușeam să mă înflăcărez de neînțelegerile care divizau între ele diferite grupuri: aveam bănuiala că era de ajuns să găsești citatul just pentru a trece de la un grup la altul. Mă amuzam găsind citate potrivite. Modulam. (...) Eu voiam să am numai curiozități. (...) Opțiunea mea politică a fost filologia.

(...)

Poate pentru că dimineața trăiam in plin entuziasm, după amiaza identificam știința cu neîncrederea. De aceea am dorit să studiez ceva care să-mi permită să spun ceea ce putea fi afirmat pe baza unor documente, ca să-l disting de ceea ce rămânea ca obiect de credință.

Fragmentele de mai sus le-am transcris din romanul Pendulul lui Foucault, volumul unu, capitolul Binah, subcapitolul șapte, cu motto:

Nu așteptați prea mult de la sfârșitul lumii. (din Aforisme, Stanislav J. Lec)