Pe lȃngă bloc, pe loc, pe loc

Ce să faci când stai prea mult în casă? Mai citești o jumătate dintr-o carte (uneori cea de la sfârșit), mai vezi o jumătate de film, mai una, mai alta, și timpul trece. Dar când stai prea mult în casă nu prea se mai oxigenează creierul și începi să nu mai înțelegi una-alta. De exemplu, în plină stare de urgență masca medicală nu e obligatorie, dar după ieșirea din starea de urgență va fi, în spațiile publice ȋnchise, în mijloacele de transport în comun. Să fie atunci riscul mai mare de contaminare prin expiratie-inspirație? Nu-i la fel de mare și acum, în aglomerație? Hoții, de exemplu, vor fi atunci in elementul lor.

Particulele de praf pot conține agenți patogeni. Cu creierul neoxigenat nu mai pricepi de ce, atunci, se mătură străzile (cu utilaje speciale) ziua și nu noaptea (cu sau fără umezire în prealabil) - poate pentru că cei mai mulți au masca din pânză și e clar bună pentru protecție împotriva prafului?

Vezi pe cineva cu masca pe figură și-ți zici: “determinat omul, se protejează” și imediat vezi că împinge masca sub bărbie și aprinde o țigară; femeia tușește serios - tabacic - la trecerea de pietoni când semaforul e verde pentru mașini; oamenii se îndepărtează din reflex, fumătorului nici că-i pasă, fumează și vorbește la telefon: “Auzi, nenorocitul de președinte, c-o să purtăm masca până în 31 decembrie. Mai bine mască decât fular”. Nu te mai întrebi unde-i logica, pentru că n-ai creierul oxigenat și poate-ți joacă feste.

Te mai învârți în jurul blocului și-ți cad ochii pe o puzderie de șervețele foste umede presărate în zona-fostă verde de lângă intrarea pentru aprovizionare a unui magazin. Cu chiștoacele de țigări ești, deja, familiarizat. Ridici din umeri: or fi floricele și nu-ți mai dai seama. Ceva mai încolo, două mănuși din “plastic” aruncate la întâmplare… Coșul de gunoi la câțiva metri distanță… Clar! Cât să poată căra un om după el două mănuși considerate potențial contaminate?

Arbori ȋnfrunziți sunt mai peste tot:

Și un arbore ȋnflorit (floricelele albe nu se văd, pentru că fotografu-i amator rău de tot, dar se văd “nodurile” rezultate din “cosmetizările” succesive):

Un rest de lemn rămas din februarie, de la ultima ciuntire:

Și cȃteva timide păpădii la o margine de parcare:

La intrarea in scara blocului un anunț pentru vȃrstnici (pe un geam alăturat au lipit unul și cei de la primărie):

Cu creierul un pic mai oxigenat acum, cu praf și mirosuri de la țeava de eșapament a dubei frigorifice din care fusese descărcată marfă, ajungi în casă și, înainte de a închide fereastra, să nu se polueze și mai mult aerul din casă, fotografiezi o crenguță de tei care parcă-ți bate în geam încercând să-ți distragă atenția că ai creierul prea puțin oxigenat și pricepi nimic din nimic.

Nici bine n-ai fotografiat și vezi un cuplu de oameni ȋncă tineri care se mișcă alene spre bara de bătut covoare; liniștea care abia se instalase spre ora 13 e tulburată acum de oameni harnici ȋnarmați cu bătătoare. Ȋnchizi fereastra și ridici din umeri… E tot ce poți face, și ȋnțelegi că mai nimic nu se va schimba in bine prea curȃnd.