Steaua pe zapada. Advent ziua 8

În drumul lui la întâmplare i-a ieșit o steluță în cale; șoricelul Bo o privea cu mirare cum lucea pe cărare. El știa – chiar foarte bine – că stelele sunt pe cer nu pe drumuri, prin păduri. S-a gândit așa-ntr-o doară: „poate asta-i steaua mea și-a venit să ne cunoaștem”. 

În naivitatea lui, nu știa micuțul Bo că stelele nu se prezintă celor pe care-i călăuzesc. Ele doar se-arată, poate, dar pe cer, la înălțime, și cine le știe bine le urmează – poate da sau poate ba. Stelele nu stau de vorbă, ele doar sclipesc pe cer, dar mai este câte una, curioasă-n felul ei, și coboară pe pământ ca să simtă una-alta dinspre vietăți ca noi.

Bo privește cu mirare și gândește-n sinea lui cum s-ajute mica stea să ajungă iar pe cer. Totuși, s-a gândit mai bine – cu mintea lui de șoricel – că steluța s-ar putea afla acolo din voia sa, cu scop sau ba. I-a chițăit îndelung, dar n-a primit un răspuns. A rămas un timp cu ea, poate, poate o afla ce o fi cu mica stea... Brusc, șoricelul-și amintește că există un brăduț care așteaptă să fie împodobit! Deci așa treaba cu steaua! Ea venise pe pământ să fie steaua magică în bradul de Crăciun!

În Adventul fotografic ziua 8 este cu stea și-am adus-o pe a mea – cam târziu, ce-i drept. (text publicat în 12 decembrie).