2021-04-26

Luni. Săptămâna Patimilor

Fiecare zi din Săptămâna Patimilor (Săptămâna Mare) înseamnă un pas pe drumul lui Isus spre Răstignire și Înviere. Probabil că nu voi ține niciodată minte, pe de rost, toate cele pe care le scriu, dar acum știu de unde găsesc, rapid, informațiile - dacă voi avea nevoie de ele.
În ziua de luni, în biserică, este pomenit Patriarhul Iosif care a fost vândut de frații lui în Egipt - preînchipuire a lui Hristos vândut de Iuda. Iosif a fost al unsprezecelea fiu al lui Iacob și primul al Rahilei. Frații lui îl invidiau - de când le vestise niște vise în care el părea că e cineva important - și voiau să-l omoare. Într-o zi, bătrânul Iacob îl trimite pe Iosif să-i aducă vești de la frații lui care erau cu oile la câmp. Aceștia îl aruncă într-un puț, dar apoi îl scot de acolo și îl vând pe 30 de arginți unor negustori. Apoi taie un ied, rup haina lui Iosif și-o înmoaie în sângele animalului. Ajunși seara acasă îi spun lui Iacob că Iosif a fost mâncat de o fiară sălbatică.
În relatarea vieții lui Iosif este scris că acesta îi primește pe frații săi, care vin în Egipt după o foamete cumplită în țara sfânta, și le oferă hrană și bani. Iosif dăruiește întregului popor grâu și hrană, vestind că și Hristos Se va dărui pe Sine ca hrană, în cadrul Sfintei Liturghii, sub chipul pâinii și al vinului.

Tot în ziua de luni, este amintită parabola smochinului neroditor. Evanghelistul Marcu spune: Iar a doua zi ieșind ei din Betania, Domnul a flămânzit. Și văzând un smochin de departe, având frunze, a mers să vadă dacă va găsi ceva în el. Venind la el, n-a găsit nimic decât frunze, că nu era încă vremea smochinelor. Și a zis Isus smochinului: „Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac” (Marcu 11, 12-14).
Primul meu gând a fost, firește: de ce să-i dorească (parcă nu-mi vine a zice blestem) așa ceva smochinului dacă nu era vremea smochinelor? Există o explicație a parabolei (mai multe, de fapt, dar m-am oprit la una, a lui Nicolae Steinhardt): Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin și de smochine se face mențiune în parabola aceasta, ci de om (tot așa și în alte metafore din Noul Testament): care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiții, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răspunde numai cu “ Iată-mă” ori cu “Da, Doamne”. Motivările, fie ele omenești plauzibile, nu sunt luate în considerare: nu ne este îngăduit a ne eschiva nici măcar pentru a ne îngropa tatăl ori a ne rândui cele din gospodării; nici pentru a ne duce să vedem țarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cere boii de curând cumpărați; nici pentru a ne despărți de femeia de care abia ne-am însoțit prin nuntă.
Roadele smochinului - produse ale firii, ale naturii naturale - sunt subordonate ciclurilor de rodire, însă devotamentul oamenilor nu cunoaște soroace și pauze. Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul și el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemării cerești. (Adrian Cocoșilă, crestinortodox.ro)

Prin această pildă Isus se adresează atât poporului ales, cât şi tuturor oamenilor, care sunt avertizaţi astfel să folosească într-un mod cât mai roditor timpul vieţii lor dat de Dumnezeu.
***
Într-o zi de luni, 6 aprilie 2015, în Săptămâna Patimilor, a murit fratele cel mai mare al mamei, Gheorghe C., care mi-a fost ca un al doilea tată.


Image by Ben Kerckx from Pixabay

2021-04-25

Duminica aspiranților. Floriile

Această zi a fost numită și „duminica aspiranților” sau a „candidaților la botez” deoarece catehumenii (adulți care primesc învățătura religioasă în vederea botezului) mergeau la episcop și ii cereau permisiunea de a fi admiși la botez - cei acceptați primeau de la acesta „Simbolul credinței” spre învățătură. Ritualul catehumenatului se făcea cândva separat de botez (ca și azi, în cazul adulților care vor să îmbrățișeze religia creștină). Catehumenatul - treapta de tranziție dintre starea de necreștin și cea de creștin - dura mai mult sau mai puțin timp; cel care dorea să fie creștinat trebuia să învețe adevărurile fundamentale de credință și să se pregătească sufletește pentru intrarea în Biserică prin botez (doxologia). Pe scurt: candidatul la botez, înainte de a fi botezat este făcut catehumen. În cazul pruncilor ritualul catehumenatului se face, de regulă, împreună cu botezul (în funcție de religia cel puțin a unuia dintre părinți, presupunându-se că părintele creștin va învăța pe copil ceea ce trebuie să știe).
Ziua de Florii a fost numită și „Duminica grațierilor”, pentru că în cinstea acestei sărbători împărații acordau grațieri.

Superstiții de Florii

În această zi credincioșii obișnuiesc să ducă la biserică ramuri de salcie înmugurite, care vor fi sfințite de preot și peste an vor fi utile în unele ritualuri, conform credinței locului. Oamenii le puneau pe pomi fructiferi, să le ajute rodul - se spune că nu se plantau pomi înainte de Florii de teamă ca aceștia să nu rămână fără rod. Stupii erau împodobiți cu ramuri de salcie sfințite pentru ca albinele să se bucure de binecuvântarea divină. În unele zone mâțișorii erau aruncați în curte când începea să bată grindina.
Se spune că e ziua în care trebuie aerisite hainele. Cine își spală părul azi, fără apă descântată și sfințită riscă să albească înainte de vreme, iar cei care nu respectă ziua lui Lazăr se vor umple de pistrui. Ziua lui Lazăr e sâmbăta dinaintea Duminicii Floriilor (Moșii de Florii, Sâmbăta Morților) - în aceasta zi plantele de orice fel încep să-și dezvăluie proprietățile magice.
Vitele ar trebui să mănânce câteva ramuri de salcie, să rămână sănătoase.
Cum va fi vremea de Florii așa va fi și de Paști, se mai spune.
Există mai multe tradiții și superstiții de Florii, în funcție de zonă.
Gânduri de bine tuturor celor care azi își serbează onomastica!

Image by mohamed Hassan from Pixabay

2021-04-24

Mandala pe computer

Dacă m-ar întreba cineva ce-mi place cel mai mult să fac i-aș răspunde fără să ezit: să mă joc! Sunt fel și fel de jocuri: jocul cu mașinuțe, jocul cu focul (la figurat, evident)... 👀 
Zilele trecute Suzana mi-a sugerat un joc - o "carte" de desenat / colorat online. Am început să mă joc, aici: https://mandala.mandalagaba.com/#DUw1Vi
Mai am multe de învățat (nu doar în ceea ce privește jocul). Mă uitam ca mâța-n calendar când am accesat site-ul, dar ceva-ceva am învățat. Ce-a ieșit se vede mai jos, așezate în ordinea în care le-am făcut. Ultima imagine e ceea ce-am combinat editând în alt program (pixlr x) prima „mandală” - și arată a orice, mai puțin a mandală. Recunosc, fiind prima sesiune de desenat-colorat n-am prea stat să analizez ce și cum sa fac, ce culori să aleg.
Îmi place sa colorez și-mi place foarte mult să mă joc pe site-ul acela și sper sa găsesc timpul s-o mai fac (fără a deveni „dependentă”, cum mi s-a întâmplat în anii 1990 cu jocul - de cu totul alt gen! - „Need for Speed", de-a trebuit să-l dezinstalez pentru a fi sigură că nu-l mai accesez).

2021-04-23

Sfântul Mucenic Gheorghe. Tradiții și superstiții

Sănătate, energie, bucurie, veselie, liniște sufletească pentru toți cei care poartă prenumele sfântului și „derivatele”.
 🍀 🍀 🍀
Sfântul Gheorghe a trăit în timpul împăratului Dioclețian. A fost supus la chinuri pentru credința în Hristos și a fost decapitat în 23 aprilie 303, an în care împăratul a început persecuțiile împotriva creștinilor. Sfântul Gheorghe și-a mărturisit credința în Hristos chiar înaintea împăratului. Sfântul s-a arătat ca făcător de minuni și după moarte, venind în ajutor celor care îl cheamă în rugăciuni.
Sfântul Gheorghe este „străjer al timpului”; îi sunt încredințate cheile vremii - la porunca sa se închide și se deschide anotimpul cald. Dacă iarna mai e prezentă în 23 aprilie atunci sfântul o va alunga - trecând el călare peste lume pământul se va umple de verdeață și se va deschide, grânele și florile ieșind la lumină, pădurile îmbogățindu-se cu frunze verde crud. În această zi se adună de pe câmp plantele de leac ce vor fi păstrate peste an.
Și cu ocazia acestei sărbători (mai) sunt păstrate unele tradiții și superstiții (în general, sunt diferite de la o zonă la alta dar cred că acolo unde există credința în ceva zona contează mai puțin). Pentru ca omul să domine (să alunge) strigoii se efectuează unele ritualuri: cântatul din bucium, fumigații și stropire cu apă, producerea de zgomote, focuri rituale și altele. Focurile rituale au rol de purificare a spațiului - în cazul sărbătorilor care marchează începutul unui an nou - și de înlăturare a viețuitoarelor dăunătoare, a spiritelor malefice (mai ales a strigoilor de mâna câmpului sau mâna vacilor) la început de primăvară.
În această zi de sărbătoare la porțile caselor se pun crenguțe verzi, de fag (în Oltenia), gorun sau fag în Banat, crengi de tufan sau de păr în Muntenia, rug verde sau leuștean în Transilvania, iar la stâlpii de susținere ai porților se pun brazde sau smocuri de iarbă în ideea că, atunci când vine, Sfântul Gheorghe își leagă calul de un stâlp al porții și acesta paște iarba. Unii împodobesc porțile gospodăriei cu ramuri de salcie înmugurite - planta are în această zi puteri magice și-i apară pe oameni de boli și pagube - iar alții folosesc spinii și ciulinii care, așezați lângă case și holde, alungă strigoii. Oamenii se încing cu ramuri verzi pentru ca mijlocul să nu-i doară peste an (în zona Transilvaniei știu ca sunt folosite ramurile de salcie).
Crenguțele și iarba verde simbolizează și venirea primăverii - verdele reprezintă renașterea naturii. Despre crenguțele cu muguri se spune că au puteri de ocrotire a pășunilor și fânețelor împotriva duhurilor rele. Animalele pot fi ferite de farmece, vrăjitorii și boli așezând la intrarea în grajduri crenguțe de leuștean.
Pentru a proteja grajdurile împotriva duhurilor rele și strigoilor se pune peste noapte, în dreptul ușilor și ferestrelor, o greblă cu dinții în sus, iar în seara de ajun a zilei Sfântului Gheorghe ușile și ferestrele grajdurilor trebuie unse cu usturoi și vitele afumate cu tămâie. Oamenii ar trebui să mănânce usturoi, să se ungă și pe corp, pe frunte, pe spate, la încheieturi pentru a fi protejați de orice acțiuni nefaste. Pentru a fi protejați de junghiuri și boli necruțătoare trec prin fumul și flăcările unui foc.
Se spune că Sfântul Gheorghe este și protectorul păstorilor - în acest sens, în această zi se dau de pomană lapte, brânză și caș. Ca să apere oile de vrăji și de luatul manei, ciobanii se trezesc în zori de zi, de Sfântul Gheorghe, și buciumă - se crede că până unde ajunge buciumul până acolo merg vrăjile.
Este și patronul măcelarilor, agricultorilor, călăreților, fermierilor și al bolnavilor de lepră.
De Sfântul Gheorghe ard comorile pământului și cei care le caută le pot vedea, dar trebuie să păstreze secretul pentru ca duhul comorii să nu-i amuțească.
În noaptea din ajun forțele malefice se manifestă puternic și de aceea în ziua de Sfântul Gheorghe există obiceiul scăldatului sau stropitului ritual al oamenilor, animalelor, al obiectelor din gospodărie pentru a fi asigurată sănătatea și prosperitatea pe tot anul.
Dacă până în 23 aprilie nu plouă trebuie udată toată ograda; în unele zone băieții udau fetele să le apere de strigoaice sau să nu se transforme ele în strigoaice.
Cel care se spală cu rouă de pe busuioc semănat înainte de răsăritul soarelui în ziua de Sfântul Gheorghe va fi cinstit de toată lumea.
Cine doarme în această zi va lua somnul mieilor și va fi somnoros tot anul. Cine aleargă înainte de răsăritul soarelui în dimineața zilei de Sfântul Gheorghe va fi sprinten și sănătos tot anul. În Bucovina se practică obiceiul „urzicatului”: în zorii zilei tinerii își ating mâinile și picioarele cu urzici pentru a fi iuți, sănătoși și harnici tot anul. Va avea noroc tot anul cel care va merge pe malul unei ape, va sta pe burtă și va vedea un pește.
*
Mi-ar plăcea să aflu ce se înțelege prin „somnul mieilor”. Acolo unde e vorba despre „rug verde” mă gândesc că poate fi orice fel de ramură verde de arbust gen măceș, mur etc.

Pe aceeași temă, altfel:

Imagine de M Klisch de la Pixabay

2021-04-22

Păpădia. Legende și povești

Legenda păpădiei

S-a întâmplat cu mult timp în urmă, nimeni nu mai știe când. Pe cer trăiau cândva și mai multe steluțe strălucitoare, alături de părinții lor, Soarele și Luna. Mamei lor, Luna, îi plăcea să le dea strălucire imediat ce se întuneca și toate veneau când le chema, să strălucească pentru a lumina lumea. Într-o zi, un grup de steluțe n-a venit la chemarea mamei lor ci au continuat să se zbenguie, ascunzându-și fețele, puse pe șotii. Tot jucându-se, steluțele neascultătoare au alunecat, și-au alunecat până când au ajuns pe pământ, unde s-au simțit foarte singure și au început să plângă de dorul mamei și au plâns toată noaptea și le-a părut foarte rău că n-au ascultat. Dimineața, când tatăl lor, Soarele, a strălucit cu putere totul s-a trezit din somn, inclusiv micile steluțe - și-au început din nou să plângă când au văzut unde sunt. Soarele le-a strigat și când ele au privit spre el le-a zâmbit și steluțele au redevenit fericite. Apoi, Soarele le-a spus că de acum trebuie să strălucească pe pământ, nu pe cer, să facă pământul frumos.
De atunci, în fiecare dimineață când răsare soarele, păpădia se deschide și arată ca o stea galbenă care strălucește în iarbă. Păpădiile sunt fericite pentru că marginile de drum, câmpurile, grădinile - chiar și cele neîngrijite - sunt înfrumusețate cu lumina lor aurie.

Floarea copiilor

Cu mult, mult timp în urmă florile au avut o ceartă teribilă, care nu se mai termina, despre care este cea mai frumoasă, cea mai iubită de oameni și de zâne. În final, au căzut de acord să lase Zânele Florilor să decidă. Acestea au trimis pe cea mai bună și blândă zână să facă pace între flori și să aleagă pe aceea care va primi titlul de „floare perfectă”. Micuța zână a hotărât să supună florile unui test, adresându-le tuturor aceeași întrebare: „Unde ți-ar plăcea cel mai mult să trăiești?” Prima floare întrebată a fost Trandafirul. Trandafirul a răspuns că i-ar plăcea să crească pe lângă zidul castelului pentru ca reginele, regii, nobilii care treceau pe acolo zilnic să-i admire frumusețea și parfumul, petalele catifelate. Puțin încântată de răspunsul trandafirului, zâna a trecut mai departe și a întrebat Laleaua unde i-ar plăcea să trăiască. Mândră, înaltă, laleaua a răspuns: „Vreau să trăiesc într-o grădină publică unde oameni de toate condițiile ar veni să-mi admire culorile minunate, ținuta dreaptă și mândră.” Și de lângă lalea Zâna a plecat tristă, și-a tot mers până a ajuns într-o pădure, unde a întâlnit câteva Violete cărora le-a adresat aceeași întrebare. „Ne place în pădure, unde să nu ne vadă nimeni și unde copacii împiedică Soarele să ne strice frumoasa culoare.” Zâna a plecat mai departe, căutând alte flori pe care să le întrebe unde le-ar plăcea să trăiască. A vorbit cu Crinul Tigru, care i s-a părut mult prea sălbatic și mândru de culorile și parfumul său. Floarea Soarelui abia i-a răspuns la întrebare, fiind prea ocupată să se învârtă după Soare. Orhideele voiau să fie scoase la dans pe rochiile tinerelor. Narcisa era preocupată să-și admire reflexia în oglindă apei...
Dezamăgită, cu lacrimi în ochi, Zâna era pe cale să renunțe, când a ajuns pe un câmp cu flori galben-portocaliu, pufoase, strălucitoare, pe tulpini lungi și subțiri; aveau frunze lungi și zimțate foarte aproape de sol, ca niște raze verzi. Păreau atât de fericite și de vesele pe acel câmp încât Zâna le-a privit nedumerită, pentru că nu le cunoștea. Le-a întrebat cum se numesc și unde ar vrea să trăiască. „Suntem păpădii” - a răspuns o floricică. „Vrem să trăim acolo unde putem fi găsite cât mai repede, unde sunt copii - să fim primele flori pe care le culeg primăvara copiii și le duc mamei și, mai apoi, când ne suflă semințele și-și doresc ceva să le purtăm dorința pe aripi de vânt. Vrem să trăim pe lângă drumuri și pe pajișți, să răsărim prin crăpăturile asfaltului pentru ca toți cei care ne văd să zâmbească fericiți văzând culoarea noastră strălucitoare.”
Pe măsura ce păpădia glăsuia Zâna se însenina tot mai mult și zâmbetul ei era tot mai larg. Știa că a găsit floarea perfectă. A spus păpădiei: „Păpădie mică, ești floarea o specială, perfectă, și dorința ta va fi îndeplinită. Veți înflori peste tot, din primăvară până în toamnă și veți fi cunoscute cu numele de „floarea copiilor”.
De atunci, Păpădia apare primăvara devreme și e întâlnită până toamna târziu, răsărind în cele mai neașteptate locuri, cu putere și hotărâre.

Nehotărâta care obține ce-și dorește

La începutul Lumii, Creatorul a trimis un înger să întrebe toate plantele cum vor să arate. Cu excepția Păpădiei toate au știut. Păpădia a primit răgaz o zi, să se mai gândească. În acea zi, Păpădia a privit spre Soare și văzându-l așa de frumos și-a dorit să fie galbenă și frumoasă ca Soarele. Până să apară îngerul a venit seara și Păpădia a văzut cât de frumoase sunt Luna și stelele, așa că s-a răzgândit: voia să fie ca Luna și stelele. Când a sosit, îngerul a găsit-o nehotărâtă: voia să fie ca Soarele, ca Luna și ca stelele. Ce să facă îngerul? I-a îndeplinit toate dorințele: păpădia arată mai întâi ca Soarele, apoi e rotundă și argintie ca Luna și mai apoi se transformă în steluțe.

Vântul de Sud și Fata cu părul de aur

Vântul de Sud, mult mai blând - și mai leneș - decât frații săi din Est, Vest și Nord, avea o deosebită plăcere să se miște încetișor, să se bucure de frumusețea lumii sau să stea nemișcat pur și simplu. Era, de felul lui, și cam timid. Într-o zi de primăvară, privind pe pajiște, a văzut o minunată ființă îmbrăcată în verde, cu părul uimitor de galben - ca razele de soare. S-a îndrăgostit pe loc, dar n-a îndrăznit să se apropie și să-i vorbească, mulțumindu-se s-o admire de la distanță; s-a gândit că-i poate vorbi a doua zi. S-a dus la culcare oftând, hotărât ca în ziua următoare să-i vorbească. A văzut-o și a doua zi, dar iar a ezitat, crezând că nu trebuie să fie prea grăbit, pentru că voia să-i propună să se căsătorească. În fiecare zi ezita, și timpul trecea. Într-o dimineață abia dacă i-a mai zărit părul de aur și s-a gândit că și-a așezat pe cap șalul verde, fiind supărata din cine știe ce motiv și nu era momentul s-o deranjeze. În ziua următoare a constatat c-a așteptat prea mult: părul ei strălucitor devenise alb, ca al unei femei bătrâne. Vântul de Sud a oftat de durere și dezamăgire și atunci aerul s-a umplut de pufuri argintii care zburau care-ncotro, și când a privit din nou spre ea, dispăruse. Le-a povestit fraților săi ce i s-a întâmplat, întrebându-i dacă nu e vina lor pe undeva. Aceștia au râs cu lacrimi auzindu-l și i-au zis că s-a îndrăgostit de Păpădie.
(o legendă a nativilor americani)

Tânărul grădinar și păpădia 

Cândva, cu mult timp în urmă, un tânăr a plantat în grădina casei sale o mulțime de semințe de flori alese să fie una și una de frumoase. Când florile au crescut și s-au deschis tânărul a constatat că între toate cele plantate de el sunt o mulțime de păpădii. Nedorind buruieni în grădina pe care o dorea cea mai frumoasă a luat legătura cu maeștrii grădinari de pretutindeni și fiecare i-a oferit câte o soluție, dar niciuna n-a avut rezultatele scontate: păpădiile continuau să apară. În final, tânărul s-a hotărât să meargă la palatul șeicului și să ceară sfatul înțeleptului grădinar regal. Acesta a stat cu el în grădină mult timp, discutând cum să scape de buruieni; i-a dat toate sfaturile pe care le primise deja și n-au dat rezultatele dorite. Atunci, bătrânul grădinar l-a privit lung pe tânăr și i-a spus: „Singurul lucru pe care ți-l mai pot sugera este să înveți să iubești păpădiile”.
(poveste sufi)

2021-04-21

Marele incendiu din Brașov. 21 aprilie 1689

Aflat la „intersecție de drumuri comerciale”, datorită libertăților comerciale și privilegiilor fel de fel obținute de la regii Ungariei, de la domnii Moldovei și Ţării Românești, datorită rețelei comerciale pe care o aveau negustorii brașoveni în Peninsula Balcanică și chiar mai departe, atelierele meșteșugărești, puternicele bresle din Brașov au adus o bogăție foarte mare orașului. Brașov a fost cândva o cetate puternică și bogată. Apoi, într-o singură zi, aproape totul s-a prefăcut în scrum...

O zi de primăvară caldă, cu vânt puternic se pare că ar fi fost în acel 21 aprilie. Din motive niciodată elucidate, pe strada Fânarilor (numită azi Castelului) a izbucnit un incendiu care s-a întins cu repeziciune - mai ales din cauza vântului - și-a transformat aproape tot burgul în cenușă pentru că cele mai multe case erau construite din lemn (și cele care erau din piatră erau acoperite cu șindrilă din lemn) și au ars total. Partea dinspre Tâmpa a orașului era în flăcări.


Brasov, Orasul Vechi vazut de sus, cu Piata Sfatului central

Unele surse documentare atestă că circa 300 de oameni au murit arși sau asfixiați. În numai câteva ore ardea aproape tot orașul: magazinele, atelierele breslelor, locuințele erau mistuite de foc. Incendiul s-a extins pe Târgul Cailor (str. George Barițiu de azi), pe strada Porții (azi Republicii), pe străzile Spitalului (Postăvarului de azi), Vămii (azi Mureșenilor), și pe Târgul Grâului (partea estică a Pieței Sfatului) și s-a extins la Casa Sfatului, unde era păstrată arhiva orașului, documentele „de afaceri”, „socotelile orașului”, între altele. Casa Hirscher a fost puternic afectată. S-a dărâmat și turnul Casei Sfatului, fiind afectate și turnurile de apărare aflate în exteriorul cetății: Turnul Alb și Turnul Negru (numit astfel după incendiul care i-a înnegrit zidurile). Casa Sfatului și Bastionul Fierarilor au fost aproape ruină timp de doi ani, refăcute serios fiind abia după 20 de ani. Incendiul a cuprins și cartierul Șchei.

Tunurile de pe Cetățuie au început să bubuie, ca să anunțe pericolul, bubuiturile speriind și mai tare oamenii care oricum nu prea mai știau de capul lor.

Cel mai bogat oraș din sud-estul Europei (dintre Viena și Constantinopol, cum spune o sursă a vremii) ardea din temelii. Economic, orașul n-a mai ajuns la același statut niciodată. Cel mai bogat oraș al Transilvaniei, și unul dintre cele mai frumoase, a fost distrus.

Biserica Sfânta Maria a fost grav avariată - întâi a ars acoperișul, care s-a prăbușit, apoi mobilierul și toate materialele sensibile la foc din interiorul lăcașului de cult. Istoricul de artă Balint Agnes afirmă că în incendiu altarul și orga au ars și s-au topit clopotele (zdrobindu-se în cădere). De atunci, lăcașul a primit denumirea Biserica Neagră - zidurile erau de un cenușiu închis.

În cronica sa din anii 1689-1691, preotul Markus Fronius scria că e ciudat faptul că, în timp ce acoperișul bisericii ardea, focul nu cuprinsese și bolta, deși ardea și în biserica, unde nu doar lemnul ci și zidurile au fost distruse.

În marele incendiu din 21 aprilie 1689 au fost distruse toate manuscrisele și cărțile din vasta colecție a bibliotecii fondate de cărturarul Johannes Honterus.

Din cauza devastatorului incendiu puterea economică a Cetății a scăzut extrem de mult, spre faliment. Mulți ani mai apoi burgul a fost o ruină înnegrită. În urma calamității, autoritățile brașovene au interzis construirea caselor din lemn.

Lucrările de reconstrucție pentru Biserica Neagră au început aproape imediat și au durat 80-100 de ani (depinde pe cine întrebi). S-a extins acoperișul (de atunci are forma de azi) și deasupra galeriei, care înainte era descoperită - galeria e sculptată cu patru lobi ajurați și înconjura biserica la baza acoperișului.

Pentru a fi refăcută biserica au fost chemați meșteri din Gdańsk (Polonia), deoarece meșterii locali nu știau - se pare - să închidă bolți atât de mari și noile bolți sunt executate în stil baroc, lăcașul pierzându-și, în interior, mare parte din influențele gotice (bolțile gotice inițiale au fost înlocuite cu bolți semicilindrice). Pentru a mari capacitatea bisericii - enoriașii care asistau la slujbe fiind din ce în ce mai mulți - între anii 1710-1720 au fost construite în navele laterale galerii în stil baroc (care se integrează armonios în arhitectura gotică a lăcașului).

Amvonul s-a pierdut în marele incendiu; cel de azi datează din anul 1696 și a fost ridicat cu sprijinul financiar al maistrului măcelar Laurenz Bömches, iar monograma lui se află pe coroana ornamentală, pe una dintre laturile amvonului.

Cristelnița din bronz - donată de parohul Johannes Reudel în anul 1472 - nu a fost afectată de incendiul din 1689 și este una dintre cele mai de seamă lucrări ale meșterilor locali turnători în bronz. În anul 1716, fierarul Meensen Hannes a confecționat un grilaj din fier forjat frumos ornamentat, pentru împrejmuirea cristelniței.

Pictura murală din pridvorul sudic, realizată după anul 1476, care reprezintă figura Mariei cu pruncul, așezată între Sfânta Ecaterina (cu simbolurile ei, roata și paloșul) și Sfânta Varvara (țînând în mână un turn) am dedus că a fost ocolită de limbile de foc. În colțurile de jos ale picturii se află stemele regelui Matei Corvin și stemele soției sale Beatrice de Napoli-Aragon.

În anul 2019 s-au descoperit două tavane (în două clădiri din apropierea Bisericii Negre) de dinaintea „Marelui Incendiu”.

Lucrările la biserică au fost încheiate în 1722, odată cu noua inaugurare. Tot cam pe atunci a fost terminată și reconstrucția orașului.

Posibile cauze ale incendiului din 1689

S-a presupus că focul a fost pus de o mâna criminală - și adevărul nu va fi aflat niciodată. Se spune că trupele austriece nu au uitat refuzul brașovenilor de a ceda orașul și s-au răzbunat. Izvoarele timpului atestă o scrisoare a generalului austriac Caraffa, din anul 1688, în care îi avertiza pe brașoveni că de se vor opune instalării trupelor austriece orașul lor va fi făcut praf și cenușă. În anul următor a avut loc incendiul.

În 1688, s-ar fi semnat la Făgăraș un tratat prin care cetatea brașoveană trebuia să găzduiască o garnizoană austriacă și localnicii s-au revoltat. Austriecii ar fi asediat cetatea și lângă zidurile ei s-ar fi dus lupte grele. Judele orașului și mai mulți oameni de vază ar fi fost arestați de protestatari pentru că au cedat ușor, vânzând cetatea austriecilor. În final, capii revoltei au fost încercuiți și au predat cheile orașului.

După un an, la 21 aprilie 1689, are loc cel mai mare incendiu din istoria burgului brașovean.

A fost răzbunarea austriecilor? Nu ar fi avut vreun interes, din contră, ar fi dăunat și trupelor imperiale care socoteau orașul a fi punctul de plecare pentru campania de cucerire a Țării Românești. A fost răzbunarea protestatarilor? Puțin probabil să-și fi distrus singuri orașul, pentru că dintr-o cetatea foarte bogată a ajuns aproape un târg la margine de imperiu, în plin război. A fost un accident? Probabil că nici nu mai contează.

Sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu. (Orașul Vechi văzut de pe Tâmpa, 2013)

Referințe online:
http://www.honterusgemeinde.ro/ro/biserica-neagr259/
http://www.brasovultau.ro/articol/legende/-incendiul-care-a-distrus-brasovul.html
http://adevarulesubochiitai.blogspot.com/2018/09/brasov-incendiul-din-anul-1689.html

Publicitate. Miercurea fără cuvinte

Fotografi
e pentru Miercurea fără cuvinte, joc preluat de Zina de la Carmen.