5 apr. 2012

Religie si toleranta



Ce stim despre religie? De ce mai mult dezbina decat uneste? Oare nu religia este izvorul… intolerantei de care multi oameni dau dovada uneori? Cand putem considera ca am ajuns la "limita tolerantei" si cand putem considera ca putem marginaliza toti membrii unei religii anume – incluzand aici si sectele?

Despre religie stim multe si… mai nimic. Am invatat, totusi, ca nu trebuie sa identificam religia cu credinta intr-o divinitate.
Nu scriu ceea ce au scris "inaintasii", ci scriu ceea ce cred, ceea ce am reusit sa inteleg din tot ceea ce inseamna religie… Asadar daca doriti sa ma ajutati pentru o mai buna intelegere e in regula, daca nu, va rog sa… nu aruncati cu pietre.
Religia poate fi definita ca un sistem bazat pe incercarile oamenilor de a explica universul si fenomenele lui naturale, adesea implicand una sau mai multe zeitati sau alte forte supranaturale, sau ca un sistem de cautare a scopului sau intelesului vietii.
Secta = termenul "secta" se refera la un grup disident in cadrul unei comunitati religioase sau la un grup care se desprinde dintr-o religie oficiala pentru a crea una noua.
Fundamentalism = o miscare in sanul protestantismului american (se afirma in The World Book Encyclopedia)
Nu prea am tentatia de a incepe de la "oul primordial", ci incerc sa ma rezum la ceea ce intalnim astazi, desi pentru a intelege de ce in prezent este ceea ce este ar trebui sa si inteleg – nu doar sa stiu – ceea ce a fost inainte de "religiile prezentului". Nici nu stiu daca e corect sa scriu "religiile" de azi sau doar… "religia" de azi – indiferent ce denumire ii este data.
Ca "mari" religii sunt considerate iudaismul, crestinismul, islamul, hinduismul si budhismul. Toate acestea sunt, insa "ramificate" in "multe si marunte sau mai putin marunte"… Toate au in comun credinta omului in divinitate… Si de aici incep primele diferente: care este numele acestei divinitati? Fiecare ii spune intr-un fel, o concepe intr-un fel, se inchina intr-un fel… Unii crestini isi fac semnul crucii "de la stanga la dreapta", altii "de la dreapta la stanga". Numai in ramura crestina sunt intalnite o multime de diferente! Si, astfel, pot gasi un raspuns satisfacator la a doua intrebare: de ce religia mai mult dezbina decat uneste? Pentru ca fiecare credincios – membru a unei congregatii – considera ca face parte dintre cei care au inteles corect Cuvantul.

1. Poate ca religia nu este "izvorul" intolerantei, dar tind sa cred ca este: cand o anume religie nu este tolerata se ajunge la a nu mai fi tolerati nici adeptii si astfel orice ar face acesti adepti va fi considerat mai putin bun, mai putin important, sau rau… Orice fapta rea – comisa din greseala (sau chiar in mod intentionat) – va fi considerata ca fiind mai grava sau mai putin grava in functie de religia celui in cauza…

Pot afirma ca ajung la limita tolerantei atunci cand direct si personal mi se pare ca cineva – prin faptele sale – a depasit puterea mea de intelegere. Ca un prim exemplu: casatoria (uniunea consensuala – in limbaj laic, sa zic asa), "consfintita" de un cleric, intre persoane de acelasi sex – si aceasta nu pentru ca pledez impotriva homosexualitatii (chiar nu prea imi pasa cine cu cine si pe unde – am, totusi, limite si aici), nici pentru ca ar scrie in "cartile sfinte" nu stiu ce impotriva unor asemenea "uniuni" si nu ma gandesc la "taina casatoriei", ci pur si simplu pentru ca gestul depaseste puterea mea de intelegere – o depaseste deoarece din punct de vedere legal exista legi care sa reglementeze "comunitatea de bunuri". 

As putea "blama" o "biserica" si pe toti membri acesteia numai pentru ca accepta celricii respectivi consfintirea unei uniuni care depaseste puterea mea de intelegere? Nu. Dar ma intreb: cum ar trebui sa reactionez daca as fi membru intr-o biserica ai carei clerici binecuvanteaza o uniune care… depaseste puterea mea de intelegere? Ar incerca acestia sa ma convinga ca e corect? Ce argumente ar putea gasi pentru a ma pastra in cadrul acelei biserici (si prin biserica inteleg, aici, religie)?

2. Incepe sa ma deranjeze faptul ca prea multi oameni – care se bat cu pumnul in piept ca sunt credinciosi si respecta perceptele "cartilor sfinte" (unii se cred si inteligenti peste medie) – dar care nu pierd nici o ocazie sa ii blameze pe aceia care nu au aceeasi credinta in materie de religie.
Toti adeptii unei religii sunt vinovati de faptele unor membri… Chestiune ce depaseste puterea mea de intelegere. Oamenii rai au credinte diverse – poate aceeasi credinta cu un "sfant" – dar nu sunt judecati (de opinia publica) ca indivizi izolati ci ca membri ai unei congregatii… aruncand o umbra asupra intregii comunitati. Poate e firesc (desi ma indoiesc) sa gandim astfel, dar atunci ar fi cazul sa extindem regula si la alt nivel, nu doar la cel religios: sa marginalizam familia celui care a comis fapte reprobabile. Ceea ce, insa, ar fi absurd! Cum ar fi sa marginalizam parintii unui raufacator? Poate ca ar fi potrivit, in ideea ca n-au stiut sa-si educe odrasla, nu s-au ingrijit de sanatatea acesteia etc… Dar nu facem aceasta. De ce, atunci, cei mai multi procedeaza la acest tip de "judecata" in cazul religiei?
E chiar atat de greu sa "judecam" faptele raportandu-le strict la cei care le savarsesc? Hm… In cazul faptelor bune laurii se rasfrang si asupra familiei celui care a infaptuit ceva bun…

3. Incepe sa ma deranjeze manifestarea credintei pe te miri unde: semnul crucii facut la trecerea pe langa orice bisericuta, troita etc, construirea bisericilor sub balcoanele blocurilor si altele de gen.
Am senzatia ca toate aceste "semne" nu fac decat sa incerce a-i convinge pe cei in cauza ca sunt cu adevarat credinciosi. Nu voi intelege de ce trebuie manifestata credinta in asemenea moduri! Semnul crucii in situatii precum cea mentionata mai sus, rugaciune – unde se nimereste – de cinci ori pe zi… Nu voi reusi sa inteleg de ce trebuie manifestata credinta in divinitate cu atata ostentatie…

4. Incepe sa ma plictiseasca sintagma "credinta mea este cea adevarata"… Acela care va descoperi "credinta adevarata" va deveni cel mai fericit om, va fi… inteleptul inteleptilor – cred… Sprijinul divinitatii – pentru cei care cred – este mai presus de sprijinul pe care il poate oferi o fiinta umana. Credinta ca divinitatea il ajuta in tot face ar trebui sa faca din credincios o fiinta cu un chip senin si cu un vesnic zambet in ochi – nu doar pe buze. Suferintele fizice, saracia nu pot afecta o fiinta care a descoperit… "adevarata credinta" – pentru ca o asemenea fiinta stie ca tot ceea ce i se intampla vine – cu un scop – de la divinitatea in care afirma ca are credinta. Asa ceva nu se intampla decat in cazuri exceptionale si de aceea am tendinta de a numi ipocrizie manifestarea unora care-si lovesc pieptul afirmandu-si credinta – numai prin vorbe si, ocazional, prin fapte… Cand scriu "ocazional" ma refer la momente gen "sa fim mai buni" de Craciun, de Pasti… Pentru exactitatea ideii ar trebui sa se spuna "sa fim buni macar de…" Apoi, ipocrizia celor care se inchina in biserica si isi chema in judecata fratii sau isi bat semenii, sau se imbata de nu mai stiu de ei, preacurvesc, sunt cartofori etc s.a.m.d.

Acestea fiind scrise, intreb: sunt aproape de limita tolerantei? Pentru ca am tendinta de a le spune tuturor, pe sleau, ce parere am despre "puterea credintei" pe care o afiseaza dar pe care nu o manifesta pentru a fi credibili. Oare acesti oameni chiar se iau in serios cand isi afirma credinta, cu multa vehementa?
Teoria ca teoria dar practica i-a cam… coplesit pe unii…

Un comentariu:

  1. Mi-am pus si eu aceste intrebari; desigur, n-am gasit raspuns, insa acest fapt (de-a nu gasi raspuns) probabil, m-a facut mai ...intelept; adica mai ascultator, mai cititor...

    RăspundețiȘtergere