Felicitare și mărțișor din fire

Dacă Niko n-ar fi specificat „spirelli card” aș fi fost total în ceață – una deasă! Un mărțișor din fire aș fi meșterit, dar o felicitare?! Nu-mi imaginam cum ar putea fi. Sigur, aș fi căutat online, dar cine știe dacă aș fi obținut rezultatele scontate. Oricum am căutat pe net, pentru că nu aveam idee ce înseamnă "spirelli card", și-am găsit modele superbe! Puține șanse de-a atinge perfecțiunea / frumusețea acelora, dar am făcut ce m-am priceput. Și ce m-am priceput se vede mai jos.👇

Neavând șabloane pentru suportul firelor am decupat un rotund și l-am tăiat c-o foarfecă zimțată. Am urmărit un filmuleț, să văd cum se face, dar nu-mi iese mijlocul frumos, regulat. Poate că trebuie „zimți” în număr par – habar n-am.

Felicitarea. Am făcut trei floricele, pe care le-am lipit pe carton. Tulpinile florilor sunt decupate, din carton verde, tot cu foarfeca zimțată, și-am „răsucit” fire – verzi – și pe ele, printre zimți. Cred că ar fi trebuit să-i aplic un fluturaș, o fundiță, ceva, pentru că-mi pare cam „sărăcuță”. Aș minți să zic că nu arată bine (în realitate, cel puțin) dar îmi pare neterminată. În mijlocul florilor sunt lipite mărgeluțe de nisip.👇

Mărțișorul e făcut pe același sistem, doar că „bulina” din carton e mai mare și am folosit fir roz din bumbac bucle (adică ață „încrețită” – nu știu dacă are o denumire specifică). In centrul rămas liber am lipit o "bulină zimțată" lucrată cu fire mătăsoase subțiri - alb și albastru - ca în cazul florilor de pe felicitare.👇

Da, știu! Mărțișorul seamănă mai mult a cocardă decât a mărțișor, dar altul n-am.

În mijloc am combinat vopsea acrilică (albastru și galben) și fără a lăsa vopseaua să se usuce am presărat mărgeluțe de nisip în culori „asortate”; când s-a uscat vopseaua s-au lipit mărgeluțele și pentru a fi foarte bine fixate (dar să și lucească) am lăcuit „centrul”. E modul în care am lucrat, cândva, multe mărțișoare, dar pe „suport” din foaie de aramă.

Pe marginea mărțișorului am aplicat lipici cu sclipici rozaliu. Mijlocul mărțișorului îmi place cum arată, dar n-am reușit și o poză care să ilustreze realitatea, măcar un pic mai fidel.

Primul gând, citind „mărțișor din fire”, s-a dus către „ciucurii” alb-roșu:

Când am văzut ce-a ieeeeșiiiit a trebuit să aleg altă variantă – așa m-am ales cu o cocardă care are șnur de mărțișor.

Aceasta este „tema” cu numărul șapte din Calendarul ReCreativ, o provocare lansată de Niko la începutul anului.

Îmi dai papucii. Îți dau papucii

E o vorba „din bătrâni”: „îți dau papucii”. Asta-nseamnă că te dau afară, te alung, nu te mai vreau în casa mea, în viața mea etc. Sau: mi-am luat papucii și-am plecat – nu mai vreau în casa ta, în viața ta etc..

Originea expresiei "a da cuiva papucii"

A da papucii cuiva se obișnuia în cazul celor care se lungeau la vizită, din cine știe ce motive, iar gazda le aducea papucii (încălțămintea), ca semn că e cazul să plece. În cazuri cu îndărătnici, unii aruncau papucii afară și musafirul se ducea după ei... Ceva de gen’ e explicația, dar expresia s-a generalizat mai mult în chestiuni precum ruperea unor relații – amoroase sau de altă natură.

*******

Nu știu câți oameni – adulți – există, cărora să nu li se fi dat papucii măcar o dată-n viață sau care să nu fi dat cuiva papucii măcar o dată-n viață.

În unele cazuri e greu „să dai cuiva papucii”, în altele e mai ușor. În cazul unei relații de lungă durată și – în mare parte – armonioasă, nu uităm ușor persoana, dar o uităm, nu mai privim în urmă când se ajunge la o astfel de hotărâre; e semn că relația nu mai poate continua și continuarea ar putea însemna doar pierdere de timp sau – mai rău! - o relație cu multe „pișcături”, o relație forțată. La fel și în cazul în care „ni se dau papucii”. Nu ne cade bine, dar îi luăm și plecăm fără a mai privi în urmă – din aceleași motive.

Nu știu alții cum sunt – vorba lui Ion Creangă – dar dacă-mi dă cineva papucii nu trebuie să insiste: îi iau și pe-aici mi-e drumul. De-o fi să se răzgândească, ghinion – nu mă mai interesează. Uneori mi s-au dat papucii, alteori mi-am luat papucii și-am plecat, și plecată am rămas. E prea scurtă viața pentru a pierde timpul cu ezitări, pentru că odată instalată ideea plecării aceasta va ajunge să otrăvească nu doar relația, ci și mintea.

Paranteză: folosesc genul masculin pentru că mă refer la „om” – deci poate fi femeie sau bărbat. Am închis paranteza.

Timpul curge, curge, curge și deodată, surpriză: între cei care ți-au dat papucii, între cei cărora le-ai dat papucii sau între cei de la care ți-ai luat papucii afli că sunt unii care au rămas „agățați” de aripa ta. Ai uitat de ei, dar o întâmplare – sau o „atenționare” – îți arată care-i treaba. În astfel de situații nu prea știi ce simți: mulțumire?! mândrie?! Uau! Mi-a dat papucii și stă pe-aproape, pitit prin bălării, interesat de ceea ce fac, pe unde și cu cine fac! I-am dat papucii și a rămas pe-aproape, interesat ca cel amintit mai sus. În primul moment e o bucurie... răutăcioasă, dar apoi este tristețe. Acei oameni au rămas aproape, în umbră, fiind foarte interesați de viața ta. Așteaptă ce?! Să te vadă căzând? Să te vadă nefericit? Că doar nu stau la pândă prin colțuri întunecate doar să te felicite pentru victorii. Tu ai „trecut peste” și ei au rămas blocați în ieri. Nu e, cumva, trist acest fapt? Cum să mai uiți un om de care începe să-ți fie milă?! Da-l uiți (din nou) până la urmă; mila nu e un sentiment care să facă cinste cuiva – nici celui care-l generează, nici celui care-l nutrește (milostenia e altceva, și nu e cazul).

Ce s-a sfârșit ar trebui să rămână sfârșit.

Imagine de Alexas_Fotos de la Pixabay

Praful de sâmbătă

Începând cu primăvara anului 2020, influențată, probabil, de... nici nu știu cum să-l numesc pe individul care a venit cu „sfatul”... Îl numesc „bogătanul” și gata. Reiau. De când bogătanul a venit cu „sfatul” de a scutura de praf, cât mai des, preșurile și alte cele, fiica vecinilor care ocupă apartamentul aflat fix deasupra apartamentului nostru scutură de zor preșuri, perne, așternuturi, cuverturi, cârpe, pe fereastră. 

În fiecare sâmbătă – cu unele excepții - vine la părinți și le face curățenie în casă, spală rufe. Toată stima! Dar să nu mai scuture praful în cameră la noi! Am văzut cum praful aluneca ușor „pe” razele de soare și se învârtea prin cameră! Pentru că avem mereu oberlihtul deschis. Că praful se depune și pe pervaz și pe geam... Asta e! Acolo e praf și de-afară. Particulele de praf ajung în casă la noi mai repede și mai direct decât cele ridicate de vânt.

Când a scuturat prima dată – și am fost pe fază - am zis „deh, se mai întâmplă!” Am închis geamul și ne-am văzut de ale noastre. Când am constatat că se întâmplă regulat am zis „mno, asta nu-i ok, pentru că nu mereu e cineva pe fază să închidă geamul”.

După ce scutură ce are de scuturat, pune aspiratorul în funcțiune! De ce, oare, scutură înainte preșurile mici? Nu le mai aspiră?! Și de ce, dacă tot scutură, nu scutură totul, fără atâtea pauze? Ținem geamul închis o jumătate de oră, până termină ea de scuturat tot ce are de scuturat de prin casă și gata. Dar nu! Scutură acum, și după un sfert de oră... Timp de vreo două ore – la diferite intervale – scutură ceva.

Mi-a fost jenă să-i spun să nu mai scuture. De câteva ori, când scutura, am închis oberlihtul trântindu-l, exact când ea scutura. Puțin probabil să nu fi auzit. Poate nu s-a prins. Mai apoi, am lipit un bilet lângă oglinda din lift: „Vă rog, nu mai scuturați de praf pe fereastră”. Biletul nu cred că a „rezistat” câteva ore – puțin probabil să-l fi citit fiica vecinilor, deși l-am lipit cam când știam (din deducții) că pleacă la ea acasă. Am lipit apoi o coală A4, cu același text, pe un panou din holul de la parter, lângă cutiile poștale. Aici, afișul a rezistat vreo săptămână și gata – poate că sunt mai mulți cei care scutură pe fereastră și nu le place ideea de-a nu mai scutura.

Cu trântitul n-a mers, cu afișele n-a mers. Atunci i-am spus. Am rugat-o să nu mai scuture pe fereastră pentru că alea-alea.

- Și ce vrei să fac?! mă întreabă, pe ton răstit.

Am copilărit împreună, așa că ne permitem „familiarități”.

- Scutură-le pe fereastra de la ghenă, în curtea interioară.

- Adică să tot deschid ușa și să merg acolo?! (ghena e imediat lângă ușa apartamentului, deci n-ar avea prea mult de mers) Vara mai merge, dar iarna iese căldura din casă dacă mă tot fâțâi pe ușă.

- Ia-le pe toate! Pe bune! Nu mai scutura pe fereastră.

Evident, a continuat să scuture, dar mai „pe ascuns”, cu mai puțină fermitate, dar tot praf intră în casă dacă nu închidem oberlihtul - trântindu-l. Puteam urca să-i sun la ușă fix când scutura, dar mi-e jenă de părinții ei vârstnici. Ce să le spun?! Că fiica lor e prost educată? Am luat-o tot pe ea la rost și i-am spus că e o lege care-i interzice să facă ce face. A ridicat din umeri – știe că trebuie „prinsă în flagrant” pentru a fi amendată. (actualizare iulie 2022: cica nu e lege/hotarare, inca, ci doar proiect de)

În ianuarie, când era zăpadă afară și aerul aproape curat, m-a enervat rău cu scuturatul ei. Am scos capul pe fereastră și i-am spus să nu mai strice aerul, iar dacă nu vrea să înceteze o să-i fac rost de praf pe preșul din fața ușii cât n-o să poată duce, și-o să dau muzica la max la fiecare oră a prânzului (când știu că părinții ei dorm).

Vreo trei sâmbete n-a mai scuturat. Până sâmbăta ce tocmai a trecut! De apreciat că n-a exagerat. O fi crezut că-mi pun amenințările în practică?! Nasol. N-aș face așa ceva, dar mă întreb: numai cu amenințări mârlănești se poate obține dreptul de a nu inhala - în propria casă - praful scuturat de alții?!

Image by dadaworks from Pixabay

Rațiunea în iubire

Sărbătoarea din așa-numita „Ziua îndrăgostiților” ar putea demoraliza pe cei care suferă din dragoste, ceea ce nu ar trebui să se întâmple, pentru că este și ziua lor! Ei mai sunt, încă, îndrăgostiți! Cei care i-au părăsit au pierdut iubirea din suflet (dacă au avut-o) și nu toți au „găsit” alta. Omul îndrăgostit – chiar și fără speranță – este mult mai bogat spiritual decât cel care n-a iubit, nu mai iubește etc..

Cine poate spune, cu certitudine, de ce iubește pe X și nu pe Y; cine poate spune cât iubește? Poate dovedi că iubește și cât iubește, dar nu poate explica. „Mi-aș da viața pentru tine” s-a dovedit, deloc rar, un slogan. E simplu pentru oameni să spună cuvinte, și-o fac de numa’-numa’ mai ales când vor să obțină ceva: spun ce ar vrea să audă interlocutorul, nu ceea ce cred ei, de fapt; fac ceea ce știu (sau bănuiesc) că ar dori ceilalți... Când așa ceva se întâmplă în „relațiile romantice” se cheamă un „start greșit”. Omul care simte că trebuie să își controleze reacțiile, cuvintele, când se află lângă „persoana iubită” ar trebui să înțeleagă că e posibil să nu fie în relația potrivită, ar trebui să înțeleagă că, poate, teama de a nu greși îl va eroda psihic la un moment dat și chiar dacă sentimentele celuilalt sunt sincere acesta va simți „ezitările” și le-ar putea interpreta greșit. Și, uite-așa, din aproape în aproape se termină – uneori urât – ceea ce ar fi putut fi frumos.

Sunt oameni care afirmă că iubirea fără rațiune nu e... normală! Savanții afirmă că dragostea (îndrăgosteala) e o „boală mintală”! I-au dat cod în nomenclatorul lor special. Nu știu dacă au renunțat la idee – ei susțin că îndrăgosteala e o „reacție chimică”. Probabil că așa este, în primele momente, dar după ce se consumă „substanțele chimice” implicate în această „reacție” rămâne ceva – sau ar trebui să rămână. După „îndrăgosteală” ar trebui să urmeze iubirea – în adevăratul sens al termenului. Iubirea înseamnă și sacrificiu, când este cazul; e mult, mult mai mult decât putem pretinde de la „îndrăgosteală”.

Poate că au dreptate cei care afirmă că e nevoie de ceva rațiune în iubire...? S-a „născut” întrebarea: pot trăi toată viața cu omul care are defectele astea și astea? Nu cred că e firească întrebarea când e vorba despre iubire. Răspunsul la o astfel de întrebare e cam întotdeauna „da” în faza fluturașilor în stomac, a ciorilor care cântă precum privighetoarea. A iubi nu e totuna cu plăcerea de a face dragoste – mulți le confundă, și de aici dezamăgiri, lacrimi, violențe. După un timp, totul poate deveni rutină, un fel de „obligație de îndeplinit în cuplu”. Unii știu să-și „revitalizeze” viața amoroasă, alții se complac în a o evita – dintre aceștia din urmă se adună cei mai mulți care afirmă că „dragostea lor s-a terminat”. Cine pune accent, în iubire, numai pe plăcere pierde. Și în cazul unora, și în cazul celorlalți, trebuie să mai existe și „altceva” pentru a vorbi despre iubire. Ce este acest „altceva”? Nu există un răspuns universal valabil pentru că depinde numai și numai de cei implicați.

Se spune că e lipsit de rațiune acela care atribuie calități persoanei de care e îndrăgostit. Poate că nu le atribuie, ci chiar crede că persoana în cauza le are. Inima are taine pe care nicio rațiune nu le poate pătrunde. (Guy de Maupassant)

Se întâmplă, uneori, să fie nevoie de rațiune – nu în iubire, ci în acele „sfârșituri de iubire”. Sunt oameni care, părăsiți de persoana pe care o iubesc, își pun „stop” vieții, efectiv. Acești oameni ajung, într-un fel, să trăiască pentru persoana care i-a părăsit și care-și vede de viață. Își schimbă coafura, își cumpără haine noi și multe altele (unele fapte sunt chiar nebunești!) doar cu speranța că celălalt va vedea ce-a pierdut și va reveni – de cele mai multe ori o astfel de „revenire” (când se mai întâmplă) e un fel de ciorbă reîncălzită; o înnodare a relației – în cele mai multe cazuri – nu va dura. E posibil un avantaj, totuși: se consumă ceea ce rămăsese neconsumat și despărțirea nu va mai fi la fel de dureroasă – dar asta poate însemna timp pierdut din viață, timp în care celui care a dorit „recucerirea” persoanei plecate i s-ar fi putut întâmpla lucruri frumoase, lucruri pe care nu le-a permis în viața lui pentru că trăia obsedat de o „fostă iubire”.

Dezavantajul (să nu zic nenorocirea) celor care nu vor să renunțe la o „iubire terminată din partea cealaltă” este că – cei mai mulți - nu vor mai avea încredere în sinceritatea sentimentelor celor pe care, poate, vor ajunge să-i întâlnească. Vor fi mereu suspicioși și cumva, vor trăi cu sabia lui Damocles deasupra capului, așteptându-se la ce-i mai rău, căutând „semnele” trădării, ale ipocriziei etc. Vor exista și alte dezavantaje (de la caz la caz): vor evita să se angajeze într-o relație serioasă în speranța că persoana plecată va reveni; se vor angaja într-o relație doar pentru că li se „impune social”, aleg să fie cu cineva numai pentru a nu fi singuri s.a.m.d..

Există oameni care afirmă că iubirea adevărată se bazează pe rațiune – așa o fi?!. Rațiunea în iubire ar putea fi posibilă numai atunci când iubirea „din partea cealaltă” se termină. Ciudat spus „se termină”, pentru că iubirea adevărată nu se termină niciodată și de aceea ar trebui să apeleze la rațiune cei care suferă din iubire neîmpărtășită. Daa... Ușor de spus, mai greu de făcut. Cred, totuși, că ar trebui urmat „sfatul” lui Garcia Marquez: nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbește pentru că s-a petrecut; neplăcerile trăite sunt trecute în contul experienței de viață și omul merge înainte.

Despre Iubire numai de bine! Să nu fugim de Iubire din cauza unor oameni care, vreodată, ne-au înșelat sentimentele, ne-au dezamăgit. Să nu căutam Iubirea cu orice preț! Ca și-n cazul fericirii: va fugi de noi! Sau... ar trebui să credem învățăturile religiei: „fericiți sunt cei care plâng”?

Să zâmbim și să iubim! 

Pentru cei „supărați” există „Valentinele de oțet”!

Happy Valentine’s Day!

Imagine de monicore de la Pixabay

Ziua Darwin

În ziua de 12 februarie 1809 s-a născut Charles Robert Darwin, cel care a enunțat „teoria evoluționistă”, în care susține că omul se trage din maimuță. Bine, n-a zis chiar așa! A spus, în multe fraze, pornind de la Precambrian (și fosile) până în zilele lui, că există un strămoș comun pentru floră și faună – mai apoi au preluat alții teoria, cercetând încolo și-ncoace, unii ajungând să afirme că gata! nu mai e ipoteză, e fapt; alții, mai modești (sau mai deștepți), afirmă că nu e chiar sută la sută dovedită teoria, existând o mulțime de necunoscute. Trec peste; n-am de gând să dovedesc sau să infirm teoriile „specialiștilor” lumii.

Tatăl lui Darwin a fost medic; bunicul lui, Erasmus, a fost medic și filosof – acesta a enunțat unele teorii cu privire la moștenirea și diferențierea speciilor. Cu doi medici în familie, se presupunea că și Charles va deveni medic – a început studiile la Facultatea de Medicină din Edinburgh (Scoția), dar nu i-a plăcut, deși era atras de orele de chimie ale lui Alexander Pope; după încheierea primului an (1826), vara, pleacă în călătorie prin pădurile natale, observând păsările și notând într-un carnețel comportamentul și obiceiurile acestora. Citește mult, studiază mult; intră într-o societate de istorie naturală formată dintr-un grup de studenți entuziasmați de științele naturii. Dezbaterile din cadrul acestui for științific promovau investigația științifică bazată pe studiul cauzelor naturale (fără vreo intervenție divină).

Pentru că nu i-a plăcut la medicină, tatăl lui îl înscrie la Cambrige (1828), la teolgie, dar nici teologia nu-i place, el fiind atras de botanică și geologie, așa că preferă călăria și vânătoarea, nu frecventarea cursurilor.

A studiat insectele, a învățat să împăieze animale; în copilărie colecționa scoici, minerale, monede, sigilii poștale - nu-i plăcea la școala în mod deosebit și era mai slab la învățătură decât una dintre surorile sale.

În ianuarie 1831 își încheie studiile teologice, trecând cu succes examenele la teologie, limbi clasice, matematică și fizică. Rămâne la Cambridge până în iunie, și studiază lucrările unor naturaliști apoi, stimulat de lucrarea unuia dintre aceștia pornește în călătorii științifice. Urmează un curs de geologie al reverendului Adam Sedgwick, apoi întreprinde cu acesta o cartografiere a straturilor geologice în Țara Galilor.

În decembrie 1831, Darwin pleacă în călătoria vieții lui, la bordul navei Beagle, voiaj în timpul căruia își începe formularea teoriei evoluționiste. Aproape cinci ani a durat călătoria, iar Darwin a efectuat o mulțime de studii și investigații geologice și naturaliste. Și-a notat toate observațiile și speculațiile teoretice corespunzătoare; această cercetare amănunțită asupra speciilor de animale și a fosilelor a fost punctul de reper în scrierea unor cărți precum „Originea speciilor” sau „Originea omului”.

Cu ocazia acestei călătorii Darwin observă faptul că între comunitățile și civilizațiile umane nu primează diferențele de ordin rasial, ci cele de ordin cultural și e de părere – contrar ideii preconcepute a „științificilor” acelei perioade – că nu există o punte de netrecut între oameni și animale.

Darwin a fost conștient de – și a recunoscut – „minusurile” teoriei sale cu privire la evoluția speciilor și a făcut tot posibilul ca lucrarea lui să nu intre în conflict cu teoria creaționistă. Dar disputele există și azi. Nu prea e după cum vrea autorul, ci după cum vrea cititorul.

Pentru recunoașterea valorii sale ca naturalist, Darwin este numit în 1838 secretar al Societății de Geologie, funcție pe care a deținut-o până în 1841. În timpul călătoriei pe Beagle a adunat un vast material geologic, paleontologic, zoologic, botanic, etnografic etc., dar nu avea diplome care să-i ateste vastele cunoștințe – urmase un curs de geologie, studiase, intens, lucrările unor savanți de la acea vreme și altele; colaborase cu profesori emeriți.

Mai ales datorită observațiilor și reflecțiilor din timpul lungii sale călătorii a reușit să formuleze teoria evoluționistă, dar și alte teorii: privind mișcarea scoarței terestre, formarea recifelor coraligeni, a insulelor vulcanice – altfel spus, nu doar speciile evoluează, ci și Pământul.

Darwin e cunoscut în special pentru „Originea speciilor”, dar mai are vreo 20 de lucrări publicate. Se pare că el a descoperit cum se formează atolii, a demonstrat fototropismul (modul în care lumina influențează creșterea plantelor), a lansat primele teorii cu privire la extincția megafaunei (animale mari sau gigantice) și a mișcării continentelor. A avut o contribuție importantă la analiza și descrierea florei și faunei din emisfera sudică.

Darwin a murit în 19 aprilie 1882.

Ziua Darwin e o sărbătoare relativ recent instituită, în scopul aniversării nașterii lui Charles R. Darwin, un prilej de a sublinia importanța contribuțiilor naturalistului englez în dezvoltarea științei.

*

În tinerețe s-a ocupat cu vânătoarea, dar i-o fi trecut spre bătrânețe. Îl apreciez pentru ceea ce a scris despre animale.

*

Fapt divers. Începând cu anul 1994 au fost acordate primele Premii Darwin, pentru prostie extremă. Numite în onoarea lui Charles Darwin, părintele evoluției, aceste premii îi „recompensează”, ironic, pe cei care contribuie la evoluția speciei auto-eliminându-se, prin moarte sau sterilizare - inteligența, buna judecată nu sunt trăsături genetice, ci au mai mult de a face cu mediul în care un om trăiește. Faptele sunt tragice, dar circumstanțele sunt ridicole, hilare - am chicotit citind pentru ce au fost date unele dintre premii.

Deși contestate, aceste premii sunt, cumva, și educative, pe sistemul "nu încercați asta acasă".

https://darwinawards.com/

Într-un comentariu la această postare am aflat azi, de la Jo, Film.Serial, despre existența acestor premii.

sursa foto wikipedia (domeniu public)

https://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Darwin

Felicitare și mărțișor inimă

Inima ta, mă joacă-asa: ba nu, ba da, ba nu, ba da, ba nu, ba da.... la la la laaa – n-am știut niciodată mai mult din cântecul Inima ta, interpretat de Corina Chiriac. Mi-au venit în minte cuvintele pentru că e despre inimioare aici.

Lucrând mărțișoare și felicitări pentru luna martie am sentimentul că deja e primăvară. Tradiția spune că mărțișorul a avut la origine rolul de a proteja împotriva deochiului, frigurilor sau bolilor dar a câștigat în timp funcția de talisman pentru noroc, sănătate, iubire, bunăstare. Micuțele obiecte la care se atașează firul alb-roșu simbolizează, fiecare, câte ceva. Inimioarele sunt simbol al iubirii, fericirii, compasiunii, carității.

Pentru săptămâna a șasea din Calendarul ReCreativ tema este „felicitări și mărțișoare în formă de inimioare sau care să conțină inimioare”.

Felicitarea am ales s-o decupez în formă de inimă pentru că am avut carton roșu – nu e mare, are vreo zece centimetri „înălțime”. Ca să fie mai sclipicioasă am conturat-o cu lipici. "Fondul" ochilor - inimioare din plastic pe care le-am folosit cândva la confecționarea mărțișoarelor „bănuți” (cum sunt cele din imaginea de mai jos).

Pentru a fi mai... altfel, i-am lipit ochi. E o inima ochioasa. Firul de mărțișor e plasat pe post de mustață. Fără fir mi s-a părut „sărăcăcioasă” felicitarea; îl puteam aplica în alt loc, dar mi s-a părut comic să fie „mustață”. Mă repet: îmi plac bancurile seci.

Mărțișorul e dintr-un inel de carton decupat dintr-un cilindru de la șervetele, inel pe care l-am festonat și modelat.

Am aplicat câteva strasuri „diamant”, mici-mici, să lucească un pic.

M-am jucat în editorul foto online, pixlr x, și folosind unele dintre tiparele gratuite oferite am încercat o prezentare mai altfel a mărțișoarelor.

Cu un pic de răbdare aș învața să mă joc cu editorul de fotografii amintit mai sus.

Taxe noi, impozite mai mari

Am sentimentul că, în România, suntem ca niște hamsteri în roată când e vorba de finanțe, de economie. Se măresc salariile (prin lege), automat se măresc prețurile – în fapt, creșterea salariilor aduce creșteri de preț în cascadă. Unii își pot permite un profit ceva mai mic, dar nu toți angajatorii își mai permit să plătească salariile mărite pentru că profitul lor tinde spre zero și se întreabă de ce să mai rămână pe piață. Sigur, sunt „deștepți” („specialiști” plătiți „de la stat”) care afirmă că o afacere cu un profit de zece mii de lei nu-i afacere. La așa gândire ne mai miră că totul se duce naibii. O sută de lei profit și tot e afacere, dacă cel care obține acest „profit” are între 1 și 3 angajați, de exemplu; dacă-i concediază, aceștia ajung „în șomaj”, plătiți de stat, adică, dar numai un timp – apoi își găsesc sau nu un alt loc de muncă. Sigur, „profit 100 de lei” e un exemplu exagerat pentru a evidenția faptul că și o afacere, cât de mică, e profitabilă societății pentru că acolo lucrează oameni care nu sunt plătiți de stat, de „acolo” încasează statul taxe și impozite.

De ce se întâmplă creșterile la prețuri când se măresc pensiile nu prea înțeleg.

Așa. Se anunță creșteri de pensii – se tot anunță! Au și crescut un pic, unele, dar la ce prețuri au utilitățile și, pe cale de consecință – în cascadă! - toate produsele alimentare (și altele, dar mai mult la hrană și medicamente se gândesc cei mai mulți oameni).

Se anunță și creșterea dobânzilor bancare! Din 10 februarie 2022. Azi.

Ce mai crește? Inflația!

Se anunță taxe noi! Posibil, din 2023, „taxa pe zahăr”, pentru că zahărul este o substanță periculoasă pentru sănătate, care duce la obezitate și boli grave – zice ministrul de finanțe! Acesta o fi motivul pentru care au „ras” fabricile de zahăr din Romania: grija pentru sănătatea publică.

Ați observat că cele mai multe tablete de ciocolată sunt extraordinar de subțiri, dar nu au și un preț mai mic?! Sunt „dăunătoare sănătății”, desigur. Or fi, dar în exces! Excesele dăunează, nu ciocolata. Bine, dăunează și ciocolata depozitată impropriu sau cea făcută din fel și fel de „chimicale”. Gemurile cu gust de... ce-o fi, nu dăunează?! Nici sucurile „naturale” cărora le expiră termenul de valabilitate în câteva luni, deși sunt în bidoane din plastic? O taxă pe zahăr va crește, automat, prețul la mai multe produse. Nu mai folosim zahăr, folosim „îndulcitori”? Merele care arată ca proaspăt culese din pom și după 3-4 luni nu dăunează?

Impozite mai mari se mai anunță. Cei care au de la a treia casă în sus și de la a treia mașină în sus vor plăti impozite mai mari. Nici bacșișurile nu scapă de impozitare, în opinia ministrului... Au ce au cu bacșișurile – la alții sunt impozitate, deh.

Se gândesc politrucii din Ro se „regândească” facilitățile acordate pentru domeniile IT și construcții și se gândesc și la un impozit progresiv pe venit. În IT vor „încuraja” produsele făcute în România, iar în construcții se gândesc cum ar putea participa muncitorii la Pilonul II de pensii și se mai gândesc la calificarea forței de muncă. Se gândesc!

Discuțiile despre taxe și impozite vor avea loc în iunie, când se va discuta despre modificarea Codului fiscal și în alte chestiuni.

Bugetul statului e sărăcit! În ultimii doi ani s-au aruncat milioane de lei pe chestii neconforme, neomologate, stricate, nepotrivite etc. De unde să-și facă plinul statul dacă nu de la „hamsteri”?! Dar mulți „hamsteri” o duc și mai rău decât bugetul de stat: mulți au rămas fără loc de muncă (și nu se pot angaja ca secretari de stat), multora li s-au diminuat veniturile (și nu pot face parte din vreun consiliu de administrație la vreo firmă cu capital de stat), unii au rămas fără afaceri (pentru că nu pot beneficia de „fonduri nerabursabile” la discreție) sau sunt la un pas de faliment (pentru că-s sută la sută românești) și tot așa.

Codul fiscal este unul dintre cele mai modificate din România! Cred că e... luna și modificarea. (nu chiar, dar nu mai e mult)

Cred că trăim – pe bune, nu precum în filmările de la TV – într-o țară gen „Supraviețuitor”. Să nu ajungem într-un film ca „Jocurile foamei”!

Ups! Nici nu termină bine de vorbit ministrul de la finanțe (albastru), că vine fostul premier (galben) și-i transmite că nu-i chiar așa. Nu-i e dor de comunism, sa impoziteze mai mult pe cei care au succes în viață, îi spune, cu alte cuvinte, și nici taxe în plus nu e cazul să impună pe „ceața asta”. Dar mai e până la vară; orice se poate întâmpla.

Nu-i interesant ce se întâmplă în Ro?! Unul zice hăis, altul zice cea. Vai de oiștea țării.

Imagine de Andrew Khoroshavin de la Pixabay