Am evitat, în general, să scriu despre cutremurele pe care
le-am trăit, dar povestea Irinei și a lui Andrei - scrisă de Zina - mi-a
amintit (nu e ca și cum aș fi uitat vreodată) cum m-am comportat la primul
cutremur de pământ din viața mea, cel din 4 martie 1977.
Eram în clasa a IV-a și eram internată la spitalul de copii,
peste drum de casa în care am locuit pȃnă la vȃrsta de patru ani, și unde
locuiau bunicii materni. N-aveam mare lucru: indigestie; detestam să mă aflu
acolo dar mama a insistat. Eram într-o “rezervă”, împreună cu o fetiță mai mică
decât mine, care avea diabet și era destul de grav bolnavă. Era un copil vesel,
o brunetă cu ochi foarte mari și negri!
Patru zile am fost în “rezervă”; două zile am plâns de dimineață până seara (cu pauze, desigur). Mama mi-a cumpărat cartea
“Din marile legende ale lumii”, de Al. Mitru, să nu mai plâng. Am citit cartea
în două zile și iar am început să mă smiorcăi. Medicul m-a mutat în salonul
mare, unde erau mulți copii, inclusiv bunica unui copil internat acolo. Cât
timp am fost internată nu am mai plâns pentru că aveam cu cine mă juca și cu
cine schimba o vorbă - dar în fiecare dimineață, când veneau și împărțeau
termometrele pentru a ne verifica temperatura, scuturam termometrul, să fiu
sigură că nu am febră (nici nu aveam, dar trebuia să fiu 200 la sută sigură că
plec acasă curând).
În seara de 4 martie ne jucam de-a ascunselea. La un moment
dat s-a auzit un vuiet gros, ca un vânt răgușit și fereastra imensă a salonului
s-a colorat în vânăt! Nu voi uita în veci acel vuiet și acea culoare. Era ca un fel de vârtej ce se apropia huruind de fereastră. Nu m-am
speriat, pentru că a dispărut repede, și mi-am văzut de joc ascunzându-mă sub pat când, brusc, m-am
simțit legănată - credeam că m-au găsit și mă trag de sub pat dar, nu! La un
moment dat, întinsă pe mozaic, sub pat, am văzut tavanul! Ceva nu era în regulă
și lumea începuse să se agite, bunica aceea strigând: "cutremur! trebuie să ieșim!" Când au început mișcările clădirii știam deja că
e cutremur, dar nu știam ce e cutremurul cu adevărat, ci doar din povestite.
Ceea ce știam sigur era că e de rău și totul se poate prăbuși. Copiii, ghidați
de bunica din salon, au ieșit cu toții, în ordine, fără țipete și alergături.
Iar eu… Mi-am adunat într-o sacoșă de nailon alimentele care erau în noptieră,
am umplut o sticlă de suc cu apă de la chiuvetă, am ȋmbrăcat puloverul pe care ȋl
lăsase mama, in caz că mi-e rece noaptea, și am pornit spre ieșire, cu gândul
să merg la bunici și, cu ei, la surioara mea și la părinți - numai la ei ȋmi
era gȃndul. Toți ceilalți deja se reȋntorceau - cutremurul se oprise. Ne-am întȃlnit in holul spitalului: ei intrau, eu tocmai voiam să ies dar n-a mai fost nevoie. Și-au
început să rȃdă de mine!
- Uite la asta, și-a făcut bagajul! Și dă-i și rȃzi, care mai
de care, făcȃnd comentarii răutăcioase. Liniștită, le-am explicat:
- Dar dacă toate clădirile cădeau și nu mai aveam ce mânca și
nu mai aveam apă? Dacă părinții voștri și surorile nu au reușit să ia ceva cu
ei? Știți voi ce s-a întȃmplat in oraș?
Ca la un semnal, toți au alergat la noptierele lor și și-au
făcut “bagajul”.
În acest timp, la bloc, unde locuiam atunci, părinții și
sora mea au ieșit în stradă după oprirea cutremurului - am aflat mai tȃrziu amănuntele acestea. Tata foarte calm - era extrem de calm în orice
situație - mama la un pas de panică și sora mea… cu gândul la mine: “Ce s-a
întâmplat cu Diana?” i-a întrebat, în brațe la tata fiind. Atunci mama s-a
panicat pe bune și l-a trimis pe tata să vadă ce fac, neștiind că bunicul era
deja acolo. Când cei de la spital i-au povestit și lui tata ce-am făcut acesta a rȃs cu lacrimi.
Am mai rămas câteva zile în spital. Etajul doi fusese
evacuat deoarece tavanul se arcuise în jos, gata să cadă - în rest, nu au fost
pagube mari la clădirile de pe strada aceea.
Am lacrimi în ochi şi piele de găină. Deşi tu ai fost, pe cât de matură, pe atât de dulce. Dar m-a emoţionat tare ce ai scris. Am citit acum 30 de minute şi postarea Danei Fodor Mateescu despre Toma Caragiu şi emoţia a fost mare.
RăspundețiȘtergereCitind randurile tale am dat fuga si am cautat articolul Danei... Ce destin! Ce destin! Sa fuga pe scari si apartamentul sa ramana aproape intact... Cate ar mai fi avut de spus! Peste timp, Toma Caragiu mi-a devenit foarte drag.
ȘtergereIti multumesc, Potecuta! <3
De mica ai fost o figura! Nu mi-a placut niciodata sa-mi readuc aminte sau sa povestesc despre momentele de atunci. Cu o jumatate de ora inainte, eram cu mama la parterul unui bloc care s-a facut praf. Dar am decis amandoua sa ajungem mai repede acasa, ca mai aveam de lucru la romana, o compunere.
RăspundețiȘtergereMai tarziu am aflat ca am trecut razant pe langa o catastrofa. Oricum,
mentalul nostru este bine sa fie pregatit pentru orice, chiar daca ideea este naspa. Dar putin realism este bun!
Seara frumoasa, Diana draga! Pupici! <3
Am constatat ca atunci cand povestesc ceva - de bine sau de rau - mai apoi uit! Si cum imi place sa am capul limpede... :)) ma mai hotarasc, uneori, sa dau forma in cuvinte unor amintiri. Esenta ramane, dar amanuntele si sentimentele de atunci dispar cumva si e ca si cum as povesti "de-ale altora". :)
ȘtergereDaaa! :) Mai mereu am facut altceva decat ar fi trebuit facut.
Dupa "episodul" acela m-a "instruit" serios tata cu ce ar trebui facut in caz de cutremur. Acum stiu ca orice am face daca e sa ne ducem la un cutremur, ne ducem, dar atunci aveam certitudinea ca totul va fi bine, indifernet de cutremur. In astfel de situatii ma sperie mai mult cei din jurul meu pentru ca unii au reactii total contraindicate, care le pun si mai mult viata in pericol (si nu doar pe a lor).
Ingerasul pazitor a fost acolo! Cred ca stiu cam cum e sa stii ca ai fost la un pas de.
Ideea nu cred ca e naspa, pentru ca e un "sfat" bun. Cand te astepti la orice cred ca devii mai... lucid, mai capabil sa obsevi repede - sa intuiesti! - si sa actionezi astfel incat sansele de a scapa din situatii limita sa fie mult mai mari. A fi, mental, pregatit pentru orice nu cred ca exclude realismul.
Multumesc, Suzana draga! Seara frumoasa iti doresc sa ai si tu. Pupici! <3
Biblioteca a cazut si i s-au spart geamurile, gardurile de beton ale vecinilor erau la pamant(nu au avut fundatie), eu am dormit dus:) Muream de ciuda ca nu aveam si eu ce povesti:)
RăspundețiȘtergereMare figura esti! :) Mai bine sa nu ai amintiri de gen.
ȘtergereDiana, eu am zis ca tu cu siguranta nu ai mai mult de 45 de ani. De fapt eu ti-as fi dat intre 40-45. Eu nu am prins cutremurul din 77. Nu ma nascusem pe vremea aia dar stiu de el pentru ca sunt nascuta pe 4 martie si am vazut multe poze cu Bucurestiul dupa cutremur. Diana, ce sa zic, asa mica cum erai, te-ai gandit la toate!
RăspundețiȘtergere:) Am colectionat mai multi ani, dar, cred, nu si destula minte. :)
ȘtergereSa ies, alaturi de ceilalti, sa-mi salvez viata, nu m-am gandit. :)
Tata a pastrat un numar din "Flacara", cu articole si poze despre cutremurul din Bucuresti - l-am pastrat si eu, dar nu am avut (nu am, inca) puterea de a-l rasfoi (si sunt 10 ani de cand l-am gasit printre lucrurile lui tata).
Foarte rationala reactie ai avut si uimitor de calma ai fost. Astea sunt calitati de mare pret dar nu e de mirare ca iti apartin!
RăspundețiȘtergereIti multumesc pentru compliment, Mona!
Ștergere(oare, nu mi-a lipsit instinctul de supravietuire?) :)