Școala de la marginea pădurii. Poveste

Iarna ar trebui să fie un anotimp al relaxării, dar cei mai mulți suntem la fel de preocupați, grăbiți (și agitați) ca-n orice alt anotimp. Vorbim despre „întoarcerea la natura”, dar cei mai mulți știm că nu putem renunța la confortul oferit de „cuceririle științei”, la „ieșirile în oraș” și la ceea trebuie să facem pentru a ne permite toate acestea. Visez: munca la câmp, în livadă și-n vie s-a terminat, hambarele, pivnițele, cămările sunt aprovizionate, afară ninge liniștit, în casă-i cald și bine... Stăm la gura sobei și coasem, citim, meșterim, spunem povești...

Cu mulți, mulți ani în urmă, exista o țară care devenise celebră prin faptul că era împărțită în două: jumătate era împădurită și jumătate era câmpie, fără vreun pom.

Oamenii pădurii trăiau aproape exclusiv din cea ce le oferea pădurea. Casele erau construite din trunchiuri tăiate cu toporul, și tot din lemnul copacilor își procurau și cărbunii, dar nu uitau să planteze vlăstari pentru a înlocui ceea ce tăiau. Casele lor erau în luminișuri și aveau temple dedicate spiritelor pădurii. Erau oameni retrași, care trăiau în armonie cu semenii și cu natura.

Oamenii câmpiei erau agricultori, în special. Casele lor erau din piatră și se închinau zeului grânelor. O dată pe an organizau un festival dedicat terminării strângerii recoltelor – beau, mâncau, petreceau.

Oamenii din cele două comunități – exceptând comerțul cu lucruri esențiale – nu prea comunicau. Vorbeau aceeași limbă, dar multe cuvinte aparțineau exclusiv uneia dintre comunități; nici unii, nici alții nu făceau vreun efort de a se înțelege și se priveau cu suspiciune. Oamenii câmpiei credeau că de-ar avea ocazia, oamenii pădurii ar planta copaci pe terenurile lor iubite, iar oamenii pădurii credeau că oamenii câmpiei, dacă ar avea ocazia, ar tăia toți copacii și ar transforma pădurea în teren arabil.

Și oamenii pădurii și cei ai câmpiei erau săraci, și puțini erau educați. Majoritatea oamenilor din acea țară câștigau bani doar cât să supraviețuiască, spre deosebire de cei din țările vecine care se îmbogățeau din vânzarea a ceea ce produceau.

Într-o zi, un tânăr profesor s-a mutat la marginea pădurii. Mama lui provenea dintr-o familie care trăia în pădure, tatăl dintr-o familie de la câmpie. El s-a gândit că ar fi bună o școală – ar fi fost prima școală construită în acea regiune. A început s-o construiască singur, din lemn și piatră, în locul unde pădurea și câmpia se întâlneau. Când a fost gata a invitat oamenii pădurii și câmpiei să își aducă la școală copiii. Părinți erau sceptici – mai ales oamenii pădurii, dar suficient de mulți au fost dispuși să își trimită copiii la învățătură și să plătească profesorului o taxă pentru ca acesta să poată păstra școala deschisă.

În prima săptămână, copiii câmpiei abia dacă au schimbat câteva cuvinte cu cei ai pădurii. Copiii pădurii erau retrași, refuzând să interacționeze cu ceilalți, în clasă sau la locul de joacă. Copiii câmpiei dădeau porecle copiilor pădurii și îi provocau la bătaie.

În a două săptămână, părinții au început să se plângă că profesorul ar fi favorizat copiii din grupul celălalt.

În a treia săptămâna lucrurile începuseră să meargă ceva mai bine. Copiii câmpiei erau mai puțin agresivi iar copiii pădurii erau mai comunicativi.

În cea de a patra săptămână, școala a luat foc...

(din „Good Thinking: Education for Citizenship and Moral Responsibility”, T. Huddleston și D. Rowe, 2001)

Imagine de David Mark de la Pixabay