Adunate din zile trecute

Începând cu august și până la sfârșitul lui noiembrie pare că am avut multe de făcut, dar de-ar trebui să înșir ce anume habar n-am ce-am făcut. Mărunțișuri multe, care s-au adunat și au aglomerat zilele; mărunțișuri importante pe moment, dar cât de insignifiante acum – cele mai multe.

Cât am fost plecată în august s-au cam supărat plantele... Busuiocul crescut din semințe s-a uscat total; s-a uscat chiar și cel primit gata crescut. În noiembrie s-a lăsat frig și am întârziat să aduc plantele în casă – s-au supărat. Două, însă, s-au îndurat de mine și m-au făcut să zâmbesc. 

Un trandafir „japonez” a făcut o floare – e prima lui floare de când a fost pus în pământ; a mai fost un boboc, dar nu s-a deschis. 

Trandafirașul care a făcut floare în vară a mai avut o tentativă în noiembrie: a făcut doi boboci și amândoi au căzut.

Marea surpriză e de la un „crin-cactus” (îi spun așa pentru că nu știu cum se numește dar are frunze cum au crinii, doar că au zimți). Îl avem de mai mult de zece ani și pentru prima dată are floare. Și ce floare! O tijă lungă pe care s-au deschis petale roz. Pozele pe care am reușit să le fac sunt îngrozitor de slabe, calitativ! Ilustrează niciun sfert din frumusețea florii! E și super-interesantă din punctul meu de vedere. A rezistat circa trei săptămâni – acum e veștejită.

Întâmplător am văzut că se deschide o floare. Din unghiul în care stau de regulă îi văd doar frunzele înalte și tija cu roz se înălța fix în spatele unei frunze. Într-o zi am văzut ceva roz între frunze și când mă apropii... Să nu-mi cred ochilor! Am văzut-o crescând și m-am străduit să o fotografiez periodic. Poate, dacă o lăsăm în pace, se deschideau și mai multe petale și nu se veștejea atât de repede. Habar n-am cum trebuie să arate floarea și cât durează.

O altă plantă a cărei denumire nu o știu a reușit să își deschidă câteva flori minuscule dintre multele care ar trebui să se deschidă într-un fel de cuib.

E o plantă cu frunze groase, verzi când au lumină suficientă, movulii când lumina nu e destulă. Are tulpini groase cam cât arătătorul unui adult, noduroase, și par că se încolăcesc.

Pe la sfârșitul lunii noiembrie, când am dus în casă ghivecele cu flori l-am văzut și pe cel în care plantasem un cartof – îl găsisem în vară, crescut în cămară! Căzuse din sac și frunzele se ițeau pe lângă o lădiță. L-am pus în pământ și l-am tot udat – a crescut, a făcut o floricică galbenă, apoi s-a uscat și acolo a rămas. În noiembrie, am vrut să golesc de pământ acel ghiveci și am dat de cartofi! Nu m-am îndurat să-i arunc, și nici să-i prăjesc alături de semeni de-ai lor. Cartoful mare e cel „vechi”, pe care l-am pus în pământ, și a făcut un pui.

Așa poze încăpățânate n-am mai văzut! Nu s-au lăsat încadrate într-un colaj de pe pixlr X! Sau... habar n-am eu să mă descurc acolo. În loc să am o poză, am două...

Cam atâta despre plante. Dacă intru-n amănunte se termina tușul la tastatură.

În ultimele trei săptămâni din noiembrie am stat mai mult pe afară. Cu această ocazie am mai văzut ce mai e nou în "centrul istoric". Prea mari diferențe nu-s – poate doar mai multe magazine închise. Chiar și trenulețul turistic e acolo... Bănuiesc că nu am avut halucinații.

În Piața Sfatului am fost cu vreo săptămâna înainte de aprinderea luminilor, așa că bradul era montat, dar nu era decorat.

Căsuțele tocmai erau pregătite pentru târg – am văzut „tunurile” pentru zăpadă artificială (părea că ninge cu făină în zonă).

Nu am fost acolo când s-au aprins luminițele – era prea mare înghesuială și evit înghesuiala de când mă știu. Când n-o pot evita, mă descurc.

La o terasă, un client a adormit așteptând să vină ospătarul. L-au trezit niște vrăbii gureșe care nu se hotărau ce masă să ocupe. S-a dus la ele, să le invite la masa lui, dar vrăbiile să nu audă așa propunere! Și-au luat zborul. Atunci a plecat și el, bosumflat.

Petele mititele care se văd pe cer în poza de mai jos 👇 sunt ciori.

La începutul lunii noiembrie, timp de aproape o săptămână, sute de ciori zburătăceau încolo și-ncoace croncănind și în fiecare zi apăreau un jurul orei 17 – după vreun sfert de oră plecau. Am arătat poza și altora și cineva m-a întrebat de ce nu le-am filmat. Le le le le le la! De ce nu le-am filmat?! Ce pretenții! Pentru că nu mi-a dat prin neuron; d-aia!

Grăbită tare, scot carne din congelator să pregătesc supă pentru Miki. Când mă uit la pachet... Un pui de rinocer – sau de unicorn?

Cum s-o fi format acel corn de gheață n-am idee. Când i-am povestit Mikuței ce vreau să-i fac de mâncare a fugit și s-a ascuns.

Cineva s-a dat cu schiurile pe cer. Și dacă tot am observat...

Or mai fi multe de spus, dar toate-s în trecut. A fost plăcut să privesc din nou aceste fotografii pentru că s-au activat mai multe amintiri decât mi-aș fi imaginat – în unele cazuri mai multe decât mi-aș fi dorit.

Pe-afară e zăpadă, și e ger (a nins frumos ieri-noapte) – e iarna în toate drepturile ei. Soarele a încercat, timid, să-și arate zâmbetul, vântul a mai împins norii alburii și s-au văzut pete de albastru deschis, peste zi. E frumos. Mi-ar plăcea să fie zăpadă și de Crăciun.