Dialog imaginar: aş vrea să vă spun

Unii reporteri (şi nu numai), cititori de prompter sau moderatori au un tic verbal când prezintă vreo ştire, când iau interviuri sau fac un minireportaj: “aş vrea să vă spun că…” sau “trebuie să vă spun că…” Ar vrea să ne spună sau chiar ne spune? Dacă trebuie, trebuie, dar de ce ar trebui să ne spună, de exemplu, cine şi-a vopsit părul?

*

Un reporter de teren opreşte-n drum un trecător; îşi ţine microfonul sub nas şi zice, ţintuind cetăţeanul cu privirea:

- Aş vrea să va spun că politicienii au hotărât să desfiinţeze parlamentul. Ce părere aveţi? întreabă, şi imediat înfige microfonul sub nasul cetăţeanului.

- Despre ce? pare mirat omu’, privind când la microfonul de sub nas, când la reporter.

- Despre ce v-am zis.

Microfonul se tot mişcă sub nasuri…

- Aţi spus că aţi vrea să-mi spuneţi că politicienii au hotărât să desfiinţeze parlamentul, dar pare că nu ştiţi ce vreţi. 

- Trebuie să vă spun că sunteţi un cetăţean neimplicat in problemele ţării - îşi pune reporterul microfonul sub nas.

- Dacă trebuie, spuneţi-mi - ridică din umeri cetăţeanul.

***

***

Aş vrea să vă spun că plec in vacanţă. Dar nu vă spun, pentru că nu plec. 

Nimic nou sub soare. Citate favorite

Una dintre pricinile pentru care găsim atât de puţini oameni care să pară chibzuiţi şi plăcuţi in conversaţie este că nu există aproape nimeni care să nu se gândească mai mult la ceea ce vrea el să spună decât să răspundă precis la ce i se spune. Cei mai capabili şi cei mai amabili se mulţumesc doar să arate o mină atentă, in vreme ce in ochii şi in mintea lor se citeşte o indiferenţă faţă de ceea ce li se spune şi o anumită grabă de a se întoarce la ce vor să spună ei, in vreme ce se vede in ochii şi in mintea lor o înstrăinare faţă de ceea ce li se spune, si că ard de nerăbdare să se întoarcă la ce vor să spună ei, când de fapt ar trebui să vadă că este greşit de a încerca să le placi altora sau să-i convingi, căutând atât de stăruitor să-ţi placi ţie însuţi, şi că a asculta cum se cuvine şi a răspunde bine este una din cele mai depline desăvârşiri la care poţi ajunge in conversaţie.

(Maxime şi reflecţii, La Rochefoucauld, Ed. Minerva, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1972)

Postare înscrisă in jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

François VI, duce de Rochefoucauld, prinţ de Marcillac, fiul lui François V (guvernator de Poitou apreciat de Richelieu) s-a născut la Paris in 15 decembrie 1631, la Paris. A primit educaţia obişnuită copiilor de mari nobili: vânătoare, antrenament militar, eticheta de curte – dar şi o temeinică învăţătură umanistă. La vârsta de 15 ani se căsătoreşte cu o verişoara şi după şase ani au primul lor copil (vor avea împreună 8 copii).

François de La Rochefoucauld a fost autor de maxime şi memorii; a fost un fin observator al moravurilor şi caracterelor vremii. O cunoaşte, in 1635, pe ducesa de Chevreuse, una dintre cele trei femei care îi vor influenţa viaţa, ea fiind cea care îl atrage in intriga împotriva cardinalului Richelieu; a fost unul dintre cei mai activi rebeli ai Frondei.

Cea mai cunoscută operă a lui este Maxime şi Reflecţii asupra moralei, apărută pentru prima dată in anul 1665.

Sursa foto portret

https://en.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois_de_La_Rochefoucauld_(writer)

Nu ma intereseaza

Profesorul Nae Ionescu imi spunea ca aproape nu-l mai intereseaza critica oamenilor care nu cred ca el. Evident: gandesti ca sa depasesti o durere sau sa limpezesti o confuzie. Nu gandesti ca sa convingi pe altcineva. Daca acel cineva pleaca de la aceleasi experiente si e cuprins de aceleasi drame - te va urmari si te va intelege. Altminteri - “nu ma intereseaza”.

Formula aceasta ar parea, la cea dintai vedere, barbara si cinica. Nu e nici una, nici alta. E formularea unei atitudini foarte obiective, foarte cuminti. Sunt contemporan cu atatea manifestari spirituale, culturale si sociale si a fi contemporan inseamna a le cunoaste si a da seama de ele. Dar mai exista si un alt fel de contemporaneitate: o contemporaneitate subiectiva, calitativa. Adica, nu ma intereseaza decat faptele semnificative si substantiale pentru mine, evident. Este un fel de alegere, de selectie personala, din toate faptele si semnificatiile contemporane. Restul le observ si le integistrez - dar nu lupt contra lor, nu-mi pierd vremea polemizand.

Polemica presupune nu numai o mare pasiune pentru adevar - dar si mult timp liber. Se pare ca insasi conceptia “timpului” s-a modificat, pentru o anumita parte din elite. Foarte putini sunt aceia care mai cred intr-o scurgere infinita de vreme, intr-un timp etern, in care va avea loc o continua evolutie, un infinit progres. Tinerii se apropie acum de o conceptie apocaliptica a timpului. Unii cred ca ciclul actual de civilizatie se sfarseste; altii cred ca se apropie de o era noua sociala; altii traiesc in panica. Maine totul se poate schimba - sau poate pieri totul. Mai este oare timp de polemica, de discutie, de controversa si calambur?

Aproape ca nu mai e timp pentru critica. Au inceput oamenii sa inteleaga ca nimic nu s-a creat in istoria omenirii prin critica. Istoria nu inregistreaza decat creatia, afirmarea.

Astfel stand lucrurile, este usor de inteles de ce majoritatea tinerilor, fara a fi cinici sau barbari, raspund adeseori: “nu ma intereseaza”. E foarte greu de dovedit ceva cu idei. E infinit mai usor de dovedit prin creatie, prin opere. Balzac a fost de nenumarate ori ridicol, dar cea mai penibila scena din viata lui a cunoscut-o atunci cand a incercat sa explice cafenelei de ce a scris “L’enfant maudit”. Nu discutati serios decat cu cei care, in prealabil, va accepta ideile. Pe ceilalti ascultati-i, inregistrati-i - si salutati politicos.
(Mircea Eliade, Fragmentarium, Ed Humanitas 1994)